Tocmai pentru că râsul era interzis, românii învăţaseră să râdă cu poftă, aparent despre lucruri inofensive. În spatele vorbelor se ascundeau însă adevăruri triste despre care românii învăţaseră să facă haz de necaz. Aceasta era gura de oxigen prin care ei putea supravieţui în lumea PCR (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) condusă de Nea Nicu, Tanti Leana şi de băieţii cu ochi albaştri”.

Devenind un mod de socializare a vieţii de zi cu zi, bancurile vremii au reprezentat proteste care au supravieţuit sistemului comunist. În ultimul deceniu comunist aceste ,,zâmbete amare” reprezentau un instrument pentru validarea unei realităţii cenuşii în care înfometarea deveniseră politică de stat.

Totuşi, românii făceau haz de necaz despre aspectele cotidiene (lipsa de mâncare din alimentare, reducerea curentului electric şi a gazelor naturale din locuinţe, cultul familiei Ceauşescu, ajuns la paroxism, educaţia politică socialistă) care îi abăteau de la obiceiurile lor fireşti.

Contiunuarea pe Historia.ro

Sursa: adevarul.ro