Și de fiecare dată mă gândesc același lucru: „mmm... sigur privim întreaga imagine?...”

Scriu asta din America. Din interiorul sistemului pe care îl lăudăm pentru viteză, eficiență și inovație. Și spun cu toată liniștea: la nivel de oameni, nu de grafice, Europa este cu zece clase peste ce se trăiește aici și ce se trăiește în China.

America arată bine în PowerPoint. În realitate, e o țară care te iubește cât timp produci nebunește. După aceea, te-ambalează frumos la gunoi.

Aici nu există siguranță de contract. Există „at-will employment”. Un cuvânt elegant pentru ceva foarte simplu: poți fi dat afară marți la prânz. Fără explicații. Fără preaviz. Intri la șef la 12:00, ieși la 12:07 fără job. Și odată cu jobul pleacă și asigurarea medicală. Exact atunci când ai mai mare nevoie de ea.

Nimic nu contează:

Dacă ai obosit.

Dacă ai fost mai lent o perioadă.

Dacă ți-a murit cineva.

Dacă n-ai mai zâmbit suficient la ședință.

Nu pentru că șeful ar fi un monstru. Ci pentru că sistemul îl învață că oamenii sunt consumabile. Când unul se uzează, nu îl repari sau trimiți la odihnă. Îl schimbi.

Burnout-ul nu e boală, e slăbiciune. Concediul medical plătit nu e drept, e „beneficiu”. Concediul de odihnă nu e garantat prin lege. După ce tragi ca un animal 50 de săptămâni, când să pleci și tu două săptămâni să-ți aduni mințile, alea sunt pe banii tăi. Neplătite. „Odihna e un moft, nu o necesitate, angajatule! ptiu!”.

Mamele se întorc la muncă după șase săptămâni (da, da, da!). Unele mai devreme. Cu sânii încă dureroși, cu hormonii vraişte, cu copilul abia ieșit din ele. Pentru că nu există plasă. Nu există timp maternal. Nu există iertare.

Copiii fac exerciții în școli despre ce să facă atunci când un coleg vine cu arma. Nu e scenariu. E protocol. „Hide, run, fight.” La șapte anișori.

Dacă te îmbolnăvești grav și nu mai poți munci, poți ajunge om al străzii în câteva luni. Nu e metaforă. E statistică! Faliment medical (asta e denumirea. nu există în UE). Datorii. Mașină vândută. Chirie pierdută. Cort.

Pe 31 decembrie la 20:45 seara, livratorii Amazon sunt încă pe stradă. Pe 1 ianuarie dimineață sunt din nou la muncă. Revelionul e pentru cei care își permit. Restul livrează bucuria altora.

Dacă două mașini fac accident, nu opresc oameni să întrebe dacă e cineva rănit. Oprește avocatul. Apar cărțile de vizită. „Spune că te doare gâtul.” „Spune că ai amețit.” „Facem un dosar bun.” Nu e solidaritate. E industrie. Nu e grijă. E piață. "Ambulance Chasers" se numesc.

Bogații foarte bogați nu plătesc aproape nimic. Nu pentru că fură. Ci pentru că sistemul e construit pentru ei. Trăiesc din împrumuturi pe acțiuni. Nu din salariu. Livratorul plătește mai mult procentual decât miliardarul. Asta nu e accident. E design.

Apa e fluorurată. Mâncarea e plină de chimicale. Puiul e spălat cu CLOR. Coloranții sunt ca jucăriile. Cosmeticele conțin substanțe interzise de ani de zile în Europa. Aici intră pe piață și vedem peste zece ani dacă or fi ok.

Obezitatea e la 40%. Decesele din supradoze sunt de 15 ori mai multe decât în UE. Populația din închisori e de cinci ori mai mare. Oamenii nu sunt mai răi. Sistemul e mai crud.

China e alt film. Acolo nu e libertate. E „performanță”. E disciplină. E control. O mașinărie care funcționează impecabil atâta timp cât nu întrebi ce se întâmplă cu piesele care obosesc (sau copiii sub 14 ani din fabrici). Nu e un model de viață. E un model de producție. Oameni mutați cu forța. Camere de supraveghere. Cenzură. Reeducare. Lagăre. Acolo nu te pierzi. Acolo ești strivit.

Și atunci aud influensări români spunând că Europa e lentă și mă apucă... dubiul! Da, e lentă. Pentru că întreabă. Pentru că pune frâne. Pentru că spune: stai puțin, sigur e ok să vindem asta? sigur e ok să mâncăm asta? sigur e ok să muncim așa?

În Europa, dacă o substanță e suspectă, dispare până se demonstrează că e sigură. În America intră pe piață și „vedem noi”. În Europa ai concediu garantat. Ai contract. Ai preaviz. Ai protecție. Poți să obosești fără să fii aruncat.

În Europa, dacă clachezi, există doctor. Există concediu medical. Există stat. Nu perfect. Nu poetic. Dar există.

În Europa nu ești o piesă. Ești un om care, din când în când, mai cade.

Știu, Europa nu inovează ca America. Nu produce ca China. Nu rupe norma. Dar produce ceva ce celelalte două nu știu: viață trăibilă.

Dacă America e un loc excelent pentru a fi tânăr, sănătos și foarte bogat, Europa e un loc mult mai bun pentru a fi om.

Asta nu se vede în grafice. Se simte când obosești. Când naști. Când clachezi. Când îmbătrânești.

Și poate că asta e adevărata inovație. Nu AI-ul. Nu rachetele. Nu viteza.

Ci faptul că încă mai există un loc pe lume unde nu ești doar un instrument.

Ci un om.”