Aromânii sunt una dintre cele mai controversate și totodată misterioase populații din Europa. Originea lor a fost disputată intens în mediul științific, cu multe concluzii trase mai degrabă pe baza ideologiilor naționaliste, decât pe realitățile științifice

Pe 23 mai, aromânii din toată lumea sărbătoresc ziua lor națională. Data acestei sărbători a fost adoptată în anul 1990. Aromânii sunt bine cunoscuți populației din țara nostră. Și asta fiindcă multe personalități din România au sau au avut origini aromâne. De exemplu, scriitorii Ion Luca Caragiale, Octavian Goga, Ștefan Iosif, Constantin Belimace sau Gellu Naum, actorii Toma Caragiu și Ion Caramitru, regizorul Sergiu Nicolaescu, scenaristul Stere Gulea, filosoful Constantin Noica dar și fotbalistul și antrenorul Gheorghe Hagi.

De altfel, pe teritoriul României, mai ales în Dobrogea, este o puternică comunitate aromână sau „machidoni” cum li se mai spune. Sunt peste 100.000 de aromâni pe teritoriul României. Deși mulți îi consideră români și cred că sunt unul și același popor, doar cu ceva diferențe minore, din cauza influențelor căpătate de-a lungul istoriei, aromânii sunt o populație cu origine controversată, ba chiar misterioasă.

„Academiile fiecărui stat în care trăiesc susţin propria teorie despre originea aromânilor: români, macedoneni romanizaţi sau greci latinofoni. Chiar şi specialiştii cu origine aromână s-au integrat curentelor academice din ţara în care locuiesc, ceea ce provoacă un semn şi mai mare de întrebare printre aromânii din România, Albania, Macedonia şi Grecia. Izvoarele şi istoriografia îi menţionează sub diverse nume: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, fârşeroţi, saracaceni, armâni, rrămâni etc.”, preciza istoricul Marius Diaconescu pentru revista „Historia”.

Ce spun izvoarele despre originea aromânilor

Aromânii sau vlahii cum erau cunoscuți mai ales în evul mediu, au o istorie îndelungată. Sunt menționați, mai ales de izvoarele bizantine, la sud de Dunăre, pe teritoriul Bulgariei, Macedoniei și Albaniei de astăzi. Trăiau în comunități restrânse și se ocupau mai ales cu oieritul, dar și cu mercenariatul. Erau războinici apreciați, fiind încadrați mai ales în armata bizantină. Din rândul lor s-au ridicat chiar celebrii Petru și Asan, geambași și mercenari care, alianți cu populația bulgară, au reușit să întemeieze primul imperiu vlah din istorie.

„În această epocă se vorbeşte adesea de Vlahii din aceste părţi. Ei intrau ca trupe deosebite în oştirile împăratului de Răsărit şi s-au distins în luptele cu Normanzii, care debarcaseră pe coastele Mării Ioniene şi a celei Adriatice. Alte ori, Vlahii din Balcani se luptă în oştile lui Alexios Comnenul la Dunăre împotriva Pece­negilor, popor turanian care năvăli la Dunărea de Jos în veacul al Xl-Iea. La 1166, împăratul Manoil Comnen făcu o expediţie împotriva Ungurilor, trecând Dunărea şi Carpaţii prin Muntenia , cu o oaste mare în care se aflau ca un corp deosebit o mulţime de Vlahi, adunaţi din părţile vecine cu Marea Neagră”, arată şi istoricul Petre P. Panaitescu, în lucrarea sa ”Români şi bulgari”. Despre originea vlahilor au scris și cărturarii bizantini din secolele XI-XII , spunând că sunt urmașii dacilor, romanizați de Traian.

„Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost supuşi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci aceştia sunt aşa-numiţii daci, zişi şi besi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunăre şi Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite de natură şi greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut că nutresc prietenie şi că sunt supuşi faţă de împăraţii de mai demult ai romeilor şi ieşind din întăriturile lor prădau ţinuturile romeilor. De aceea romeii mâniindu-se au pornit, cum am spus, împotriva lor şi i-au zdrobit. Şi aceştia, fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia, iar cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în Elada”, scria autorul bizantin Kekaumenos, autor al lucrării „Strategikon”.

Cu alte cuvinte, erau urmași ai triburilor dacice, care trăiau de ambele maluri ale Dunării. În plus, tot Kekaumenos vorbește și despre ocupația lor de bază, păstroritul transhumant în zona Munților Balcani, Rodopi și Pind. „Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munţi înalţi şi în locuri foarte reci”, adaugă autorul bizantin.

La rândul său, Kinnamos, un alt cronicar bizantin din secolul al XII lea, credea că vlahii sau aromânii sunt urmașii coloniștilor romani, aduși în Moesia și mai apoi în Dacia.

„Se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia”, scria Kinnamos despre mercenarii aromâni din oastea lui Leon Vatatzes, plecată împotriva ungurilor.

„Românizarea„ aromânilor

Cărțile și cronicile medievale bizantine, precum cele ale lui Kaukamenos și Kinnamos, dar și asemănările lingvistice i-au făcut pe unii specialiști, mai ales din perioada naționalismului românesc de secol XIX și început de secol XX, să creadă că aromânii sunt desprinși de fapt din populațiile românești, de la nord de Dunăre și care, au migrat la sud de Dunăre.

Probabil și în urma strămutărilor făcute de împăratul Aurelian, în secolul al III lea d Hr. Ba chiar, tot în perioada constituirii statului național român și mai apoi a României Mari, s-a considerat că aromânii sunt români get-beget și că venirea acestora pe teritoriul țării noastre era ca o întoarcere în „patria-mamă” după aproape două milenii de înstrăinare. Totul a început în secolul al XIX lea, „secolul națiunilor”, atunci când Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei au început să deschidă, în anul 1860, școli românești în multe localități din Macedonia și Grecia actuală, locuite de aromâni.

Era ca o contracarare a influenței grecești tot mai mari asupra aromânilor. Inițiativa a aparținut unui grup de intelectuali aromâni, stabiliți la București, și care militau pentru integrarea aromânilor în cadrul națiunii române. Și asta în condițiile în care, aromânii erau revendicați de toate popoarele pe teritoriul cărora își întemeiaseră comunități.

Au fost deschise peste 100 de școli românești, pentru aromâni, în Grecia, Macedonia și Albania, de la mijlocul secolului al XIX lea și până la începutul secolului XX. Motivul era clar, statul român dorea integrarea populațiilor de aromâni. În 1920, aromânii din Grecia, Albania și Bulgaria au fost invitați să colonizeze județele dobrogene, cedate de bulgari după Primul Război Mondial. Ulterior, după 1940, după pierderea Cadrilaterului, au migrat către zona Dobrogei de Nord, pentru a rămâne pe teritoriul României.

Influența grecească asupra aromânilor

Trăind pe teritoriul Imperiului Bizantin , multe comunități de români au fost supuse unui proces lent de elenizare. „Grecizarea” aromânilor a devenit mai pregnantă odată cu secolul al XVIII lea, adică în perioada de început a luptei de emancipare a grecilor ortodocși de sub stăpânirea otomană. Patrioții greci propovăduiau elenismul și unirea tuturor credincioșilor ortodocși împotriva otomanilor.

Aromânii au fost amenințați cu anatema dacă nu vorbesc grecește, limba bisericii ortodoxe din Grecia. În plus, Biserica greacă a înființat peste 100 de școli în nordul Greciei, de astăzi, prin care elevii și profesorii aromâni erau elenizați, cu scopul de a deveni „patrioți eleni”.

Elenizarea sistematică a aromânilor s-a izbit în secolul al XIX lea, de „românizarea” practicată de statul român în aceleași teritorii. Prinși între două focuri cultural-ideologice, aromânii și-au ales taberele cum au știut mai bine și au supraviețuit și prosperat cu același instinct și pricepere extraordinară care le-a marcat istoria într-un teritoriu spălat cu sânge și praf de pușcă.

Aromânii nu se trag din români

Dincolo de ideologiile naționale care încercau să-i facă pe aromâni greci, macedoneni, albanezi sau români, „vlahii” sunt și rămân ceea ce au fost mereu: aromâni. Cert este că aromânii vorbesc o limbă romanică, deși trăiesc într-o lume greco-slavă și au fost asociați de vechii cronicari bizantini cu dacii sau coloniștii romani. Majoritatea specialiștilor, fie că este vorba de lingviști, etnologi sau istorici, spun că aromânii nu sunt nici greci, nici macedoneni, nici români, ci un popor de sine stătător, înrodit totuși cu romanitatea nord-dunăreană. Adică un soi de „veri” ai românilor.

Este cert că provin dintr-o populație de origine tracică, romanizată. Aceștia ar fi făcut parte din populațiile de origine tracică (în special daci și geți) de pe ambele maluri ale Dunării, care au suferit un proces de romanizare. În cazul celor din sud, procesul de romanizare s-a petrecut mai devreme, prin fondarea provinciei Moesia. Ulterior, după cucerirea unei părți a Daciei, s-a produs romanizarea sistematică, la nord de Dunăre.

În secolul al VI lea, odată cu stabilirea unor puternice comunități slave pe teritoriul Serbiei și Bulgariei, de astăzi, s-au produs o ruptură între masa de vorbitori de limbă romanică, de pe ambele malurile ale Dunării.

La nordul Dunării, mai ales prin influența limbii și etnosului slav, s-au format românii, iar la sud, migrând probabil mult către Grecia, Albania și Macedonia s-au format aromânii. Diferențierea s-a produs fără ca unii să depindă din ceilalți. Pur și simplu, din cauza despărțirii cultural-lingvistice au ajuns să evolueze separat. Acestea sunt însă doar teorii. Misterul originii aromânilor, rămâne.

„Nimeni nu poate, practic, să cadă de acord de unde provin aromânii, cine sunt ei, de fapt. Vin ei de peste Dunăre, oare, ajungând în partea de sud și vest a Balcanilor, goniți de năvălirile popoarelor migratoare? Această variantă, coroborată de transhumanța specifică oieritului, ar putea explica și prezența lor în Moravia, ca și în sudul Poloniei(...) Cât despre nume, chiar și Gustav Weigand, care a adus în lumea științifică termenul de aromân, a oscilat o vreme. În 1888 vorbește despre „olimpo-valahi” și despre „vlaho-megleni” în 1892 . Abia în 1895 ajunge la termenul de „aromân”, arată Eugen Matzota în lucrarea sa „Românii contra aromânilor?”

Analizele ADN au arătat că aromânii nu constituie un grup omogen și nu pot legați în mod special de greci sau români. „Aromânii și-ar putea avea originea la sud de Dunăre, cu amplu flux de gene cu populațiile vecine”, arată o serie de teste științifice, citate în lucrarea lui Eugen Matzota.