ADEVĂRATUL PERICOL RUSESC DIN ROMÂNIA

Poate înțelegeți cîte ceva din ce se întîmplă în Patrie, de ce n-avem industrie de apărare și, în general, suntem cu pantalonii în vine în fața rușilor, dacă n-ar fi NATO. Raportul de mai jos pe care am atîta minte să nu-l public integral, dacă nu vreau să mă calce neapărat o mașină, i l-am trimis directorului SRI Eduard Hellvig, acum patru ani și ceva. N-am primit niciun răspuns, ori solicitări de date suplimentare. Doar că mi-am pierdut orice posibilitate de a mai trăi în țară, dintr-un salariu decent. Acum lucrez ca ghid la o mânăstire, după ce am fost consilier al unui președinte al țării și apoi al unui premier, chiar pe probleme de securitate națională. N-aș fi făcut public acest fragment din documentul destinat cu ani în urmă directorului SRI, nu cu mult înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, dacă n-aș fi văzut cît de înghesuiți sunt mai marii țării să-l prindă pe Potra, să-l închidă pe Georgescu. E drept însă că Potra și-a făcut mîna în Congo, unde Decebal Ilina, șeful rețelei GRU din Romania, vindea arme ambelor părți implicate în războiul civil de acolo. Ori fi Potra și Georgescu "interese legitime", dar sunt false, ale unei vînători în care nici măcar nu avem armele noastre. Sau armata. Ca să nu mai fie întrebări, privitoare la lipsa informărilor de la servciile militare cu privire la tentativa de lovitură de stat din România, ori ale inconsistenței și tardivității celorlalte. Noroc cu cîțiva băieți de ispravă, din păcate minoritari în propriile structuri.

Domnule director,

Vă transmit mai jos o documentare (bineînțeles, parțială) privind modul în care au funcționat în România rețele ale spionajului sovietic/rus după 1989 (și au proliferat în activitatea lor, prin promovarea agenților și a ”surselor” din România, în funcții cheie din sistemul de securitate națională).

Am reușit să realizez această documentare în baza unor note-raport transmise domnului președinte Emil Constantinescu, de către ofițeri superiori din principalele servicii de informații (SRI și mai ales SIE). Acestea, conținînd mai multe date privind acțiuni de corupție, mi-au fost încredințate spre analiză de către domnul președinte, odată cu sarcina de a redacta Raportul Consiliului Național de Acțiune împotriva Corupției și a Crimei Organizate, la finele anului 1999 și în anul 2000. Președintele luase decizia, după așa-zisa ”operațiune Țigareta II”, care a scos la iveală, între altele, vulnerabilitatea la acte de corupție a ofițerilor de informații, cu prilejul organizării unor ”operațiuni speciale”, de stoparea acestora. A decis, și după cunoștința mea a fost singurul care a făcut-o, să înterupă sine die asemenea acțiuni și să dea, în fine, curs unor cercetări cel puțin sumare a celor semnalate în aceste note, care mi-au fost încredințate în acest scop. Cu acel prilej, am luat cunoștință inclusiv de acțiunile membrilor unor rețele consolidate ale spionajului sovietic în interiorul serviciilor secrete din România, imediat după 1990, cînd la conducerea nou-înființatului Serviciu de Informații Externe a fost numit Mihail Caraman, dar și de ”penetrarea” serioasă a Direcției de Informații Militare (DIM) de către serviciul de spionaj militar sovietic GRU.

Acesta a fost punctul de pornire. Unele dintre informații au fost verificate de mine personal, în discuții pe care le-am purtat cu fostul general Victor Neculicioiu, comandant al UM 0110, domiciliat în comuna Cristian, pe care l-am cunoscut în decembrie 1991, prin intermediul unor ofițeri SRI din Brașov (proveniți din fosta Securitate), la sediul unității, cu ocazia unei invitații la care am răspuns (de comemorare a doi ofițeri uciși în timpul evenimentelor din 1989, în aceleași circumstanțe în care și-a pierdut viața fostul cololel Trosca, la București). Cu generalul Neculicioiu m-am mai întîlnit de două ori, odată în 1998 și ultima oară în luna august a anului 2000, în comuna Vulcan, unde fusesem profesor de istorie. Victor Neculicioiu locuia în comuna învecinată Cristan și ne-am întînit în casa unui fost coleg și prieten al meu, profesorul de română Constantin Dan. Ocazie cu care generalul Neculicioiu mi-a detailat, în discuția de aproximativ o oră, răspunzînd inclusiv întrebărilor mele precise, afirmația pe care o făcuse în public, în 1996), cu ocazia înscrierii sale în Partidul Socialist al Muncii condus de Tudor Mohora, cînd a spus că ”aceia pe care eu îi urmăream înainte de 1989, acum conduc țara”.

Ulterior, pe parcursul anilor, am urmărit din surse deschise activitatea celor pe care îi cunoșteam din aceste note adresate domnului președinte Emil Constantinescu și am realizat că, deși trecute în rezervă, toate persoanele menționate și pe care le veți întîlni mai jos s-au folosit de pozițiile anterioare și de influența lor, pentru a controla segmente sensibile ale pieței, în special în industria militară, de comerț cu armament, combustibili, sisteme de securitate, cît și în cea de producție și distribuție a medicamentelor, armamentul și medicamentele fiind cele mai proftabile surse de venit de pe piața mondială. Chiar dacă unii dintre cei menționați mai jos au murit între timp, sau se află la o vîrstă înaintată, rețelele pe care ei le-au creat și susținut este probabil să-și fi păstrat influența inclusiv în structurile siguranței naționale, de unde ei au plecat de ani buni și care, în opinia mea, ar trebui supuse unei serioase și atente reevaluări. După cîte știu eu, din nefericire așa ceva nu s-a petrecut (sau, mai degrabă, nu s-a făcut cu toată atenția), în condițiile intrării României în NATO.

”Rețeaua rusă” a reușit să treacă peste acest moment, grație construirii, în timp, a unui ”braț de acoperire” bazat pe două elemente: ”cumpărarea” protecției superiorilor din servicii prin acte de corupție și pe cea a unor importanți oameni politici, prin traficarea de informații clasificate, care au putut fi de folos acestora. Ea are o capacitate de multiplicare asemenea popularei păpuși ”matiroșka”, cea care, odată desfăcută, scoate la iveală dinăntru o alta mai mică, dar perfect identică celei din care a ieșit. Ea îmi amintește și de o frază pe care am citat-o în mai multe rînduri și care aparține unui ofițer pensionar al Securității, din județul Dolj: ” “Cei care au crezut după 22 decembrie că vor înlătura Securitatea şi-au făcut iluzii. Securitatea din România, la fel ca toate instituţiile similare din fostele ţări socialiste, este organizată în aşa fel încît, chiar dacă unii dintre şefii ei dispar, funcţionează în continuare fără ei. Ierarhia este organizată pe principiul şirului indian. Cînd unul dintre şefi dispare, şirul face un pas în faţă şi locurile sînt ocupate automat. Organizarea are totuşi o hibă, care a distrus unitatea aparatului: dacă şeful din capul şirului o ia în altă direcţie, toţi îl urmează”. Nu știu în ce măsură aceia care priveau spre est în anii ’90 și chiar la începutul acestui mileniu și-au schimbat cumva orientarea și nici în ce măsură au trecut, dacă au făcut-o cumva, cu toată sinceritatea și ”bagajul” profesional de partea NATO. Personal, am îndoieli legate tocmai de motivul invocat de către Serviciul Român de Informații, atunci cînd mi-a fost respins certificatul ORNISS – anume că aș fi colaborat cu ”spionajul german”, către care am ”transmis docmente secrete”. De fapt, era vorba de inofensive stenograme privind discuții care aveau loc în 1945, între unii lideri țărăniști și Ana Pauker, care au fost utilizate de destinatar, pe care îl cunoșteam ca tînăr doctorand german, în interes pur științific. În ceea ce mă privește, adevărul este altundeva: cred că realizați că, în calitata mea din momentul solicitării avizului ORNISS, de consilier de stat pe probleme de securitate națională la Guvern, aș fi devenit vicepreședinte al Comunității Naționale de Informații, deși eram perceput drept ”inamic” al președintelui Traian Băsescu (al cărui ”pachet de legi privind securitatea națională” care se aflau ”în lucru” la Cotroceni, într-un colectiv coordonat de generalul Aurel Rogojanu, fostul șef de cabinet al lui Iulian Vlad, îl dezavuasem public). Mai mult, puteți presupune și că ar fi fost mult mai dificil, prin prezența mea la CNI, să se fi realizat mult-mediatizatele și discutatele ”protocoale”, care au adus un grav prejudiciu de imagine serviciilor de securitate națională. Și, nu în ultimul rînd, amintesc că la prima întîlnire pe care am avut-o la Cotroceni cu domnii generali Sergiu Medar, Florian Coldea și Silviu Predoiu, am făcut imprudența să afirm că pentru mine apărarea drepturilor constituționale ale cetățenilor este sinonimă cu apărarea securității naționale. După care le-am oferit și cîte un exemplar din cartea mea proaspăt apărută la Humanitas, ”Moștenitorii Securității”, în care era vorba, pe larg, chiar despre unii dintre foștii protectori din SRI, respectiv SIE ai acestor generali. Am făcut această divagație și pentru că, probabil, ați avut, ca și mine atunci la Cotroceni, la începuturile carierei Dvs. de director al principalei structuri de apărare a securității naționale, același sentiment, de a vă simți ca un ”corp străin” într-un organism care tinde să vă refuze și nu ca un transplant menit să-l însănătoșească.

Revin însă la subiect, cu scuzele de rigoare. Este de notorietate că principalele personaje din lumea spionajului și contraspionajului care au fost promovate de noua putere instalată în România după 1989 au fost acelea care aveau o legătură strînsă cu Moscova, documentată anterior de UM 0110, unitatea Securității de contraspionaj pe țările de est și în special pentru combaterea spionajului sovietic, înființată după ce în 1969 Leonid Ilici Brejnev a dispus „Planul Dniestr”, respectiv a ordonat GRU și KGB să-l înlăture pe Nicolae Ceaușescu cu un lider socialist devotat Moscovei.. Numele lor s-au regăsit direct în anturajul șefului statului, Ion Iliescu (generalii Vasile Ionel și Marin Pancea), în fruntea Ministerului Apărării (generalul Nicolae Militaru), a conducerii Direcției de Informații Militare (generalul Decebal Ilina), la Serviciul Român de Informații (Virgil Măgureanu) și, în mod deschis, aproape ca o ”declarație de război” adresată NATO, în fruntea Serviciului de Informații Externe, unde a fost plasat Mihai Caraman. Perioada lungă în care s-au aflat aceștia la comandă și apoi oamenii de încredere ai lor, în unele cazuri prelungită pînă în 1997 și reluată prin reactivarea unor cadre și după revenirea la putere a lui Ion Iliescu în anul 2000 a creat, în opinia mea, o problemă de continuitate a unor structuri consolidate, care funcționează și în momentul de față. Ea a deschis acestor oameni, care au fost strîns legați în trecut de colaborarea cu servciile de informații din spațiul sovietic și mai apoi ex-sovietic oportunități noi, de control și penetrare informativă (pentru care au fost formați profesional) de care atît ei, dar și ”moștenitorii” lor profită din plin, în condițiile economiei de piață. Personal, cred că, deși ajunși la o vîrstă înaintată, unii dintre ei au avut forța, oportunitatea și interesul atît să continue relațiile cu vechii lor ”parteneri”, cît și să creeze o nouă generație, asigurînd astfel continuitatea rețelelor, după modul în care se reproduce păpușa rusească Matrioșka.

Înainte de 1989, datorită eforturilor structurilor de informații specializate ale fostei Securității, activitatea fostului KGB se restrînsese, lăsînd teren mai larg de operare structurilor GRU. Se miza mai puțin pe posibilitatea unei ”răsturnări politice” a lui Nicolae Ceaușescu pe calea reformelor, din cauza controlului absolut exercitat de acesta și de cei apropiați lui asupra structurilor partidului. Un test al anduranței a fost ”Scrisoarea celor 6”, concepută de un grup de veterani de partid pro-sovietici, în marea lor majoritate adepți ai politicii de reforme a lui Mihail Gorbaciov, care nu a reușit să determine însă nicio dezbatere în interiorul PCR, așa cum teoretic se preconiza. Întrucît s-a lăsat astfel numai posibilitatea unei lovituri de stat în care rolul preponderent l-ar fi jucat ”aripa militară”, avînd în vedere ”cadrele” mai demult recrutate de GRU printre ofițeri ajunși între timp generali ai armatei române, s-a preferat în cursul anului 1989 extinderea în România a influenței rețelei de spionaj militar sovietic. Așa cum am arătat mai sus, cei mai fideli colaboratori ai acestuia au ocupat, după 1989, funcții importante în statul român, controlînd, prin ”contopirea” Securității în MapN, inclusiv această structură. Îmi aduc aminte cît de tare l-a enervat pe dl. Virgil Măgureanu o întrebare a mea, aparent nevinovată, privind absența dintre consilierii domniei sale a unui ofițer de talia lui Victor Neculicioiu, fostul șef al UM 0110.

La mijlocul anilor ’90 a avut loc o ”predare de ștafetă” a generațiilor agenților dubli (sovietici) sau a celor aflați sub influența acestora în interiorul structurilor de securitate ale României, din motive obiective (atingerea și chiar depășirea vîrstei de pensionare a vechilor ”pro-sovietici” din vremea comunismului), sau de oportunitate – în cazul celor care, sesizînd o posibilă schimbare a regimului politic din România și a sistemului ei de alianțe, doreau ca aceasta să-i găsească într-o postură mult mai comodă și inofensivă, de ”pensionari”, situație care însă nu a dus la pierderea influenței lor asupra ofițerilor care s-au aflat ani de zile sub comanda și protecția lor.

Domnule Director,

Această ”familie lărgită” cu rădăcini în ultimii ani ai regimului comunist (la care mă refer mai jos) poate fi caracterizată printr-un singur termen: continuitatea. Avînd în vedere ramificațiile ei multiple și anvergura și forța pe care le-au dobîndit în condițiile economiei de piață, acești oameni nu sînt doar foști ofițeri care sînt puternici prin informațiile la care au avut acces, ci au devenit puternici în sine și prin puterea de a crea prozeliți, cît și ca prosperi oameni de afaceri. Ori, date fiind legăturile și simpatiile lor din trecut, acest fapt în sine este, în opinia mea, un pericol la adresa securității naționale.

Cu reală stimă și prețuire,

Marius Oprea

Doctor în istorie al Universității București, 2002 (coordonator Academiciian Dinu C. Giurescu, temai Rolul și evoluția Securității, 1948-1964).

RAPORTUL ”MATRIOȘKA”

Rețeaua spionajului militar. Grupul ”Corbii tineri”

Așa cum am arătat mai sus, în cadrul cunoscutei rețele ”Corbii” (numele consprirativ sub care era ”lucrată” agentura sovietică din România înainte de 1989) a avut loc la mijlocul anilor ’90 un schimb de generații, petrecut în împrejurările decesului generalului Nicolae Mlitaru (”...), cel mai cunoscut (inclusiv opiniei publice) membru al ei. În aceste condiții, ”ștafeta” a fost preluată de către generalul Decebal Ilina, succesorul desemnat al lui Militaru în fruntea rețelei GRU din România.

Ilina Decebal s-a născut la 1 aprilie 1948 în localitatea Malu cu Flori, jud. Dîmboviţa, fiul lui Spiridon şi Elena, absolvent al Academiei Militare, domiciliat în Bucureşti, Blvd. Aviatorilor nr. 94, ap.2, împreună cu soţia, Ilina Angela (fostă David), născută în localitatea Aninoasa din jud. Argeş, farmacistă. Acolo a locuit pînă în anul 2000 şi fiul lor Emanuel Decebal (născut la 11.09.1974. Generalul Ilina a fost ofițer la Direcția de Informații Militare (DIM) din Statul Major General începând din anul 1980, având (oficial) experiență în contrainformații și logistică militară. Neoficial, pînă în anul 1990 Decebal Ilina a lucrat și ca acoperit la o întreprindere de comerţ exterior, pe spaţiul Germania și a fost implicat din partea Direcției Înzestrării din MApN ca delegat în organizarea unor acțiuni de comerț cu armament convențional, în țări din Africa și Orientul Apropiat, în cadrul operațiunilor de ”aport valutar special”. În perioada revoluției din decembrie 1989 ocupa o funcție 8mai puțin vizibilă, de maior în cadrul Armatei a II-a, dislocată la Buzău. Imediat după decembrie 1989, cînd la conducerea Direcţiei de Informaţii Militare a fost promovat în locul contraamiralului Dinu, considerat unul dintre fidelii lui Ceaușescu generalul Paul Şarpe, Ilina Decebal a fost promovat în funcţia de locţiitor al şefului D.I.M. şi avansat în grad, avînd în responsabilitate problemele de operaţii, după care, la scurt timp, a fost promovat în funcţia de şef al Direcţiei de Contraspionaj Militar. Ascensiunea rapidă a lui Ilina Decebal în perioada respectivă a fost posibilă datorită sprijinului primit din partea generalilor Vasile Ionel. Victor Atanasie Stănculescu, Marin Pancea, Nicolae Popescu şi, nu în ultimul rînd, al generalului Nicolae Militaru, cu toţi aceştia aflîndu-se în relaţii mai vechi.

"Este o onoare să fi făcut parte dintr-o asemenea structură. Cu atât mai mult cu cât structura asta din care am făcut eu parte și înainte de 1990 a făcut același lucru: a cules informații pentru a menține România în afara conflictelor", a declarat generalul Decebal Ilina într-un interviu din anul 2004. După pensionarea generalului Paul Șarpe, el a fost cel care l-a înlocuit din 1991 ca șef al Direcției de Informații Militare (1991-1992 și 1993-1997), fiind o scurtă perioadă și șef al Direcției de Contraspionaj Militar (1992/1993). În timpul scurt cît a fost la conducerea Direcţiei de Contraspionaj a M.A.p.N., a retras din arhiva operativă a acesteia toate dosarele de urmărire informativă ale ofiţerilor semnalaţi în legătură cu serviciile de informaţii ruse din perioada 1972- 1989. Dosarele respective se găseau în posesia generalului Ilina, fiind, ulterior, luate la D.I.M., după ce a fost numit la conducerea acestei direcţii. Este cert faptul că, în anul 1999, aceste documente nu se mai găseau la Direcţia de Contraspionaj Militar, unde fuseseră arhivate.

O notă furnizată în 1998 președintelui Emil Constantinescu arăta că ”se deţin informaţii conform cărra a reuşit să fie numit la comanda fostei Direcţii de Contraspionaj a Ministerului Apărării Naţionale (actuala Direcţie de Protecţie şi Siguranţă Militară) datorită relaţiilor pe care le-a avut cu defunctul general ( r) Nicolae Militaru (rudă prin alianţă) şi cu generalul ( r) Marin Pancea (ambii aflaţi în atenţia fostelor structuri de informaţii, fiind suspecţi de legături cu serviciile speciale ruse)”.

Ofițeri de informații au afirmat că în perioada 1990-1995, Ilina Decebal a organizat în comuna natală Malu cu Flori, în mai multe rînduri, întîlniri la care au participat generalii Nicolae Militaru, Dumitru Cioflină, Şarpe Paul şi Ion (Gioni) Popescu (fost cadru D.I.M. acoperit înainte de 1989, ulterior avansat în funcţia de director adjunct la S.R.I.). Aceste „întrevederi” au avut drept scop activizarea, organizarea şi dezvoltarea reţelei G.R.U. în România, constituindu-se ca o „predare a ştafetei” de către cei bătrîni celor tineri.

În perioada în care a condus Direcţia de Contraspionaj a Ministerului Apărării Naţionale a dispus, în mod discreţionar, ”modificarea structurii organizatorice a unităţii şi a concepţiei de muncă informativă, îndepărtarea din unitate şi discreditarea ofiţerilor ce au făcut parte din fosta structură de contrainformaţii militare (faţă de care manifestă o evidentă aversiune, exprimată frecvent de cel în cauză, pe motiv că şi el a fost lucrat). De pe poziţia de şef al Direcţiei, a căutat să impună subordonarea ofiţerilor de contraspionaj comandanţilor unităţilor din răspundere, concomitent cu modificarea instrucţiunilor specifice de muncă şi concentrarea acestora într- un regulament la care, după propriile afirmaţii, trebuie să aibă acces toţi militarii armatei”.Ulterior, prin intermediul relaţiilor de care dispunea la conducerea Ministerului Apărării Naţionale (în special relația cu fostul şef al Statului Major General, generalul Dumitru Cioflină) a urmărit crearea şi conducerea unei structuri independente (departament), care să subordoneze Direcţiile de informaţii şi de contraspionaj.

Decebal Ilina a fost înaintat la gradul de general-maior (cu 2 stele) prin decret prezidențial la 28 noiembrie 1994. După cîștigarea alegerilor de către Convenția Democratică în noiembrie 1996, a hotărît să demisioneze la începutul anului următor: ”Am plecat în 1997, după ce am încheiat un mandat, dar și pentru a elimina acuzațiile de amestec politic de tipul acelora că aș fi omul PDSR”, a declarat el ulterior. De fapt, avea cunoștință că se intenționa înlăturarea sa din funcție, întrucît se cunoștea despre el faptul că în 1990 a ocupat abuziv locuinţa din Blvd. Aviatorilor nr. 94-96, că încă din perioada cînd era locţiitor şef direcţie la D.I.M. (1990-1991), cu sprijinul lui Marius Opran (ofiţer acoperit al D.I.M.), pe atunci vicepreşedinte pe probleme organizatorice la P.D.S.R., a început înfiinţarea, pe numele soţiei, a unor firme de import-export medicamente, folosind abuziv relaţiile şi posibilităţile ataşaţilor militari din diverse spaţii, în numele aşa-ziselor „envoy"-uri ale Direcţiei Medicale din M.Ap.N. Tot prin firmele respective s-au valorificat unele medicamente mai scumpe, obţinute din ajutoarele primite după 1989. Din afacerile respective s-au obţinut sume mari de bani care au fost folosite în interes personal, cît şi în sensibilizarea unor acîiuni şi personaje sub lozinca „bani pentru partid”. De asemenea, se cunoștea că în anul 1992 împreună cu Marius Opran a sprijinit financiar campania electorală a P.D.S.R., cu bani din astfel de afaceri. Erau de asemenea informaţii neverificate, potrivit cărora Decebal Ilina a depus sume mari, în DM şi # S.U.A., în conturi din străinătate. De asemenea, pînă la demisia din funcție, sub coordonarea generalilor Vasile Ionel, Pancea Marin şi Popa Florentin a organizat şi desfăşurat tranzacţii comerciale cu armament şi materiale supuse embargoului, în cooperare cu servicii de informaţii din spaţiile fostei U.R.S.S. şi alte ţări din Asia –Africa, obţinînd comisioane substanţiale.

În timpul administrației Constantinescu, generalul Decebal Ilina a îndeplinit funcția de subsecretar de stat, șef al Departamentului Înzestrare și Servicii în cadrul MApN (1998-2000). A fost înaintat la gradul de generalul de corp de armată (cu 3 stele) începând cu 1 decembrie 1999 și apoi la gradul de general de armată (cu 4 stele) începând cu data de 1 decembrie 2000. Aceste privilegii le-a obținut prin faptul că după alegerile din noiembrie 1996, prin intermediul fostului subordonat, colonelul. Ştirbu, adjunct al şefului Direcţiei de Protecţie şi Siguranţă Militară, precum şi cu ajutorul ministrului Victor Babiuc, Ilina Decebal s-a reapropiat în relaţii cu Petre Roman. Cu ministrul Babiuc s-a aflat în relații bune, întrucît a pus la dispoziţia lui informaţii de valoare folosite în activitatea politică a Partidului Democrat. Victor Babiuc l-a fost propulsat, după ce a demisionat de la conducerea D.I.M. în funcţia de inspector general al armatei, pe domeniul protecţiei şi informaţiilor, ceea ce îi permitea, de fapt, să obţină şi să cunoască mai multe date decît în funcţia anterioară. În anul 2000 lucra, dealfel, în acelaşi birou pe care îl ocupase ca şef al D.I.M. Se aprecia că direcţia respectivă era condus, în realitate, în continuare de către generalul Ilina, el dînd ordine şi „aranjînd” lucrurile. Un exemplu în acest sens îl constituia numirile ataşaţilor militari, în care el eluda cu bună ştiinţă criteriul profesional şi folosea abuziv „nepotismul” ori „cotizaţiile” în valută. Din punctul de vedere al veniturilor, generalului Ilina i-a mers mult mai bine în anii de guvernare ai CDR, cînd după ce şi-a terminat de construit vila din comuna Malu cu Flori şi a schimbat mai multe autoturizme în timp, spre finalul mileniului Decebal Ilina îşi construia o vilă în zona Băneasa din Bucureşti.

Se cunosc puține date despre acțiunile sale ca ”moștenitor” al ștafetei predate de către generalul Militar, întrucît, conform unei note din anul 1998, ”ca o măsură de autoprotecţie a constituit, contrar unei logici normale, o structură proprie de protecţie contrainformativă în cadrul D.I.M., dorind să aibă sub control total orice încercare centrifugă de ieşire a informaţiilor care ar putea fi despre el, în altă parte. Structura respectivă ar trebui, în mod normal, să se găsească în subordinea şefului Direcţiei de Protecţie şi Siguranţă Militară”. Generalul Decebal Ilina a demisionat din conducerea Direcției de Informații Militare nu înainte de a impune, în primăvara anului 1996, numirea în funcţia de şef al Direcţiei de Contraspionaj a armatei pe generalul de brigadă Ion Dohotaru, fostul său subordonat, schimbare favorabilă prin care şi-a creat acces deplin la informaţiile obţinute pe acest profil, cu toate că unitatea era subordonată direct ministrului apărării.

Aceeași notă citată din 1998 arăta că ”în rîndul unor cadre de comandă din armată se comentează că cel în cauză, în calitate de şef al Direcţiei de Informaţii a Ministerului Apărării Naţionale, s-a implicat, împreună cu generalul de divizie Florentin Popa, în achiziţionarea de tehnică militară în condiţii şi la preţuri dezavantajoase, în neconcordanţă cu Regulamentul intern al Regiei ROMTEHNICA, de organizare şi desfăşurare a licitaţiilor publice, precum şi în afacerile personale derulate de acesta din urmă”. (Despre afacerile lui Florentin Popa, inclusiv despre încheierea contractului prin care România a furnizat rachete sol-aer către Republica Islamică Iran, vezi Anexa 1).

Generalul Decebal Ilina a fost trecut în rezervă la cerere, începând cu data de 1 ianuarie 2001, iar între 2001-2005 a fost secretar de stat pentru Industria de Apărare în Ministerul Industriei și Resurselor. În prezent este acționar la mai multe firme de consultanță militară. În prezent, el este om de afaceri, fiind acționar la firmele de consultanță militară, unele dintre acestea (Cube Consulting SRL și Total Consulting & Trading Grup SA) participînd la licitația pentru securizarea granițelor României de la Marea Neagră.

Știți cît de lungă e lista ”relațiilor”, a colegilor din servicii. afaceri, presă e aceea din ”Raportul Matrioșca”? De ce, după ce i l-am trimis domnului Hellvig, încetul cu încetul, nici măcar în presă nu mi-am mai găsit locul? Nu pun la socoteală că îmi sfîrșesc acum cariera profesională, într-un fel glorios pentru mine – dar păgubos pentru Țară – de ”dezgopător al morților” comunismului, din pasiune, ca ”ghid”, angajat la mânăstirea Dervent, unde am amenajat un osuar al acestora, sau că am salaiul minim pe economie. De ce a demisionat, de fapt, domnul Hellvig? Sper că nu i-a dăunat cumva ”Matrioșca”, într-un fel sau altul. În ceea ce mă privește, noroc că nu mai am mult pînă la pensie, care n-are cum să nu-mi fie mai mare decît venitul meu lunar din ultimii trei ani: sînt și membru al Uniunii Scriitorilor, de unde-mi va mai veni un supliment. Tot poezia mă ajută. Și, ca autoprotecție, că sînt greu de găsit – am învățat din tristul destin al prietenului meu, defectorul FSB Alexandr Litvinenko.

Marius Oprea