Tătarii au reprezentat o amenințare constantă asupra Principatelor Române până în secolul al XVIII-lea. Deși inițial s-a crezut că erau mongoli, noile cercetări arată că de fapt originea tătarilor este încă un mister. Unii specialiști spun că erau un mix turco-mongol.

Tătarii sunt arhetipul personajului negativ în mentalitatea colectivă românească atunci când ne referim la istoria noastră medievală. Poveștile, legendele și chiar istoriografia îi prezintă drept prădalnici, nemiloși, lacomi și puși doar pe răutăți.

Stăpânirea și existența tătarilor în preajma spațiului românesc constituie însă un subiect mult mai complex. De altfel, originea acestor războinici ai stepelor este încă un mister, existând multe concepții false în ceea ce-i privește.

Tătarii au venit cu mongolii, dar nu erau mongoli

Primul mit spulberat în legătură cu tătarii este originea lor pur mongolă. Cercetările arată că de fapt, erau cel mult un mix etnic, din care făcea parte și mongolii. Sunt însă și cei care cred că erau total diferiți.

Tătarii au ajuns în Europa însoțind hoardele mongole în timpul marii invazii din secolul al XIII-lea. Aveau și un stil de viață, dar și de luptă asemănător cu al mongolilor; portul așișderea. Poate de aici și confuzia.

După moartea lui Ghenghis Han și invazia asupra Europei condusă de Batu Han, în anul 1241, tătarii îi însoțesc în număr mare, pe mongoli.

Tocmai de aceea, de multe ori mongolii primesc numele de „tătari“. Tot mai mulți specialiști spun însă că acești tătari erau de fapt triburi turcice, și nu mongole, care trăiau în zona lacului Baikal, în nord-estul Mongolei, încă din secolul al V-lea d Hr. Au fost integrați în aria de influență mongolă și mai apoi antrenați în invazia către Europa.

Tătarii vorbeau o limbă turcică, mulți specialiști spunând că sunt, de fapt, înrudiți cu kipchack sau cumanii. Numele lor vine de la o expresie chineză „ta-ta“ ceea ce ar însemna „murdar“ sau „barbar“. Chinezii i-au cunoscut din cauza invaziilor asupra teritoriilor chinezești.

„Numele de mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec.VII-IX) un trib care trăia pe cursul superior al Amurului, şi care era cunoscut prin sălbăticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat către sud-vest si a ajuns în regiunea udată de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urmă, Mongolia orientală şi s-a izbit de tătari, trib turc care trăia pe cursul inferior al Kerulenului, și cu care s-a luptat permanent suferind atunci înfrângeri grave. Dintr-o întâmplare ciudată, numele tătarilor, pe care mongolii îi biruiseră, a ajuns să le fie dat lor, atât de către chinezi, cât și de către populațiile occidentale, deoarece numele tătarilor dobândise un mare renume în toată Asia, datorită rolului important pe care aceştia l-au jucat timp de mai multe veacuri”, precizează istoricul Louis Hambis.

De altfel se vorbește și despre o turcizare a Hoardei de Aur, după retragerea mongolilor din zona europeană și stabilirea lor în stepele nord-pontice.

Cronicarul arab Al Omari preciza în secolul al XV lea, la aproximativ două secole după marea invazie mongolă: „Tătarii s-au amestecat cu kipcack și au început să se încuscrească între ei și să împartă pământurile între ei“

Sunt destui specialiști care cred că tătarii erau de fapt un amestec etnic mongol-turcic. De altfel, tătarii din nordul Mării Negre, adică Hanatul Crimeei, vorbeau deja limba turcă.

Tătarii, coșmarul românilor în evul mediu

După marea invazie mongolă din anul 1241 , care a devastat inclusiv zonele locuite de români, hoardele lui Batu Han s-au retras către zona asiatică. Uimitor ar spune unii, dar justificat din punct de vedere al specialiștilor.

„Retragerea trupelor conduse de Batu Han din stepa panonică a surprins Europa acelor vremuri. Cauzele au fost diverse, pornind de la luptele interne cauzate de moartea marelui Han Ogodai de la Karakorum (11 decembrie 1241), până la epuizarea trupelor, care ar fi trebuit să controleze un teritoriu întins şi locuit cu populaţii ostile lor. Şefii mongoli considerau că noile cuceriri nu puteau fi menţinute în cazul unei riposte astatelor creştine şi au preferat să le abandoneze. Prăzile obţinute erau îndeajuns de mari pentru a satisface pe luptători”, precizează istoricul Daniel Ciucălău în articolul său „Hoarda de Aur şi spaţiul nord dunărean la începutul statalităţii româneşti” din revista ”Acta Moldaviae Septentrionalis”, numerele VII-VIII.

În stepele nord-pontice, diferitele facțiuni ale hoardei mongole se despart. Batu Han, întors la Karakorum cu războinicii săi, îl susține la tron pe vărul său Monghe. Drept răsplată primește în stăpânire teritoriile nord-pontice și zonele din preajma Volgăi. În aceste teritorii, Batu Han a întemeiat statul Hoardei de Aur, având capitala la Sarai.

„Odată cu înfiinţarea Hoardei de Aur în 1243, prin desprinderea părţii nord vestice a imperiului creat de Gingis Han, ameninţarea mongolă se va prelungi, iar presiunile exercitate de acest nou centru de putere vor avea repercursiuni ce se vor resimţi pe parcursul secolelor următoare”, scrie Daniel Ciucălău în acelaşi articol.

Din stepele nord-pontice, tătarii Hoadei de Aur vor ajunge să controleze militar Moldova de astăzi, până la crearea mărcii de apărare ungurești conduse de Dragoș și mai apoi a Principatului Moldovei întemeiat de Bogdan I.

Chiar și după întemeierea și recunoașterea principatului est-carpatic, atacurile tătarilor au continuat să facă ravagii atât în Moldova, cât și în Țara Românească.

Moldova era însă cea mai expusă. După fracționarea și desfințarea Hoardei de Aur, și întemeierea Hanatului Crimeei în anul 1441 sub conducerea lui Haci Ghirai, atacurile acestor războinici ai stepelor continuă asupra Moldovei, în special.

Evident, invazii aveau loc și în teritoriile rusești si poloneze. De exemplu, la finele secolului al XIV-lea, moldovenii lui Ștefan I trimit ajutor regelui polonez Vladislav Jagello, după ce tătarii atacă teritoriile leșilor, de două ori.

Moldova a avut de suferit cumplit de pe urma tătarilor. Între 1436 și 1440 au avut loc două atacuri puternice, fiind jefuite cumplit ținuturile din zona Botoșaniului până către Bârlad. Invaziile aveau loc aproape anual.

După 1475, tătarii au devenit vasali ai otomanilor și atacau și la ordinele acestora. De exemplu, când otomanii au invadat Moldova lui Ștefan cel Mare, tătarii i-au însoțit. După moartea marelui voievod, tătarii au atacat puternic și în timpul fiului său, Bogdan cel Chior, precum și în vremea lui Ștefăniță.

Atacurile tătarilor erau devastatoare, mai ales pentru localnici. Pe lângă pagubele materiale, tătarii luau robi pentru a-i vinde ca sclavi în Imperiul Otoman. Numai în urma atacului din 1510 au luat, conform cronicilor peste 70.000 de prizonieri.

Ștefan cel Mare, coșmarul tătarilor

Moldovenii s-au adaptat poate cel mai bine atacurilor tătarilor. De altfel, trăind sub amenințarea popoarelor de stepă timp de secole, românii de la est de Carpați au împrumutat din metodele de luptă ale acestora. Moldovenii aveau o cavalerie ușoară foarte rapidă, formată mai ales din răzeși, capabilă să prindă și dea lovituri puternice hoardele tătărăști. În plus, moldovenii au învățat tehnica trasului cu arcul din goana calului.

„Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă”, preciza cronicarul polonez Martin Bielski.

Ștefan cel Mare, cel în timpul căruia Moldova ajunsese la apogeu, avea o armată de temut, formată în proporție de 60% din cavalerie. Tocmai de aceea, voievodul moldovean a dat o lecție crută tătarilor, în anul 1470.

Tătarii veniți după pradă în Moldova, au fost ajunși la Lipinți, lângă Nistru de călăreții lui Ștefan cel Mare și măcelăriți. Se spune că inclusiv fratele sau fiul hanului tătar a fost prins și ucis.

„Oastea tătarilor de pe Volga, după ce pustiise răsăritul Poloniei, s-a abătut asupra Moldovei; se pare că oastea condusă de Eminek, fiul hanului, a dat două lupte cu domnul Moldovei; cea mai zdrobitoare a avut loc la Lipnic, aproape de Nistru; tătarii au lăsat mulţi morţi pe câmpul de luptă; au fost prinşi mulţi captivi, printre care şi fiul marelui han”, scrie istoricul Violeta Anca Epure în revista „Codrul Cosminului”, nr. 10, 2004, în articolul „Contribuţii privind relaţiile dintre Moldova lui Ştefan cel Mare şi tătari”.

În 1518, în timpul lui Ștefăniță, nepotul lui Ștefan cel Mare, tătarii au fost din nou prinși de moldoveni și bătuți crunt.

Caravanseraiuri și o placă turnantă a comerțului dintre Orient și Europa

Dincolo de aceste incursiuni de jaf rapide, care faceau parte din modul de viață al popoarelor stepelor, tătarii au avut și o latură puțin cunoscută publicului larg.

După fondarea Hanatului Crimeei cu centrul în Peninsula Crimeea, tătarii în parte devin sedentari și semisedentari. Hanii se concentrează pe comerț și pe viața urbană. După 1475 devin vasali ai Imperiului Otoman, dar încheie tratate și cu statele creștine. Dezvoltă orașe de tranzit ale caravanelor, iar hanii au devenit protectori ai comerțului.

Tătarii, prin Hanatul Crimeei, au jucat un rol vital în redeschiderea rutelor dintre Occident și Orient, pe uscat.

Pe lângă ocupațiile de bază specifice nomazilor, precum creșterea vitelor, oilor sau a cailor, tătarii erau buni artizani, mai ales în metal.

Tătarii practicau, însă, și unul dintre cele mai crude forme de comerț: aveau renumit piețe de sclavi. Mulți dintre aceștia erau robi prinși în timpul campaniilor de jaf.

Puterea tătarilor decade odată cu dezvoltarea Imperiului Rus. În 1783, Hanatul Crimeei este cucerit și anexat de Imperiul Rus condus de Ecaterina cea Mare.