„Anul Nou care n-a fost“, primul lungmetraj al regizorului Bogdan Mureșanu (50 de ani), continuă să impresioneze juriile internaționale încă de la lansarea din toamna lui 2024 – a câștigat peste 15 premii la festivaluri importante europene, precum Premiul FIPRESCI, oferit de juriul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film, iar recent și-a adjudecat nouă trofee la Gala Premiilor Gopo.

Alături de filme precum „Libertate“ (r. Tudor Giurgiu), „Hârtia va fi albastră“ (r. Radu Muntean), „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile“ (r. Cristian Mungiu), dar și de documentare precum „Memorialul Durerii“ (prod. Lucia Hossu-Longin), „Anul Nou care n-a fost“ (disponibil pe platforma de streaming online Netflix) este lecția de istorie atât de necesară pentru cei care n-au cunoscut perioada comunistă și rememorarea clară pentru cei care au trăit sub povara ceaușistă.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, actorul Adrian Văncică (48 de ani), câștigător al Premiului Gopo la secțiunea „Cel mai bun actor în rol principal“, povestește cât de grea i-a fost întoarcerea la Gelu și cum l-a inspirat tatăl său în conturarea acestui personaj. La 35 de ani de la evenimentele din 1989, actorul subliniază că democrația este un foc care trebuie întreținut, altfel, „mâine putem începe din nou o perioadă de 40 de ani de comunist fără să ne dăm seama“.

„Weekend Adevărul“: Ca să putem vorbi despre „Anul Nou care n-a fost“, trebuie mai întâi să ne întoarcem la scurtmetrajul „Cadoul de Crăciun“. De ce ați crezut atât de mult în această poveste și ați insistat la regizorul filmului, Bogdan Mureșanu, să continuați cu ea?

Adrian Văncică: Cred că pur și simplu filmul. Îmi aduc aminte și acum prima dată când l-am văzut. După ce Bogdan a terminat de montat scurtmetrajul, am trecut pe la el, la birou, și mi-a zis „e gata, am prima variantă. Hai să-l vezi“. L-am văzut în miezul zilei. Mie nu-mi place de mine niciunde pe unde mă văd – mi se pare c-am ratat glume, c-am ratat poante, că am ratat replici, că n-am fost suficient de serios. De data asta a fost cu totul altfel. Am simțit că scurtmetrajul acesta merită un destin bun, pe care l-a avut, de altfel, dar după aceea a venit așa, o dorință, dar nu se poate și mai bine? Poate există o variantă să dezvoltăm acest scurtmetraj. Și uite așa, din aproape în aproape, cu mari insistențe, în ani de zile, s-a ajuns la film.

Adevărul nefiltrat, un lux pe care nu ni-l permitem

Pentru realizarea lungmetrajului, la ce amintiri v-ați întors pentru personajele dumneavoastră? Ce oameni din familia dumneavoastră sau cu care v-ați întâlnit de-a lungul vieții ați avut ca modele pentru personaje?

Pentru mine e simplu. Tata a fost, în principal, omul la care m-am raportat atunci când m-am ocupat de personajul Gelu – el, dar și câțiva vecini. Am făcut așa o combinație între ei, pentru că îmi aduc aminte exact atitudinea de cap de familie autoritar, care avea toate problemele astea. Eu n-am simțit că tata ar avea problemele sistemului, dar vedeam cum ascultă Europa Liberă, cum se spuneau bancuri când era ziua cuiva. Pe vremea aia, când era ziua cuiva, nu te duceai la un restaurant sau să închiriezi ceva. Nu, toate se făceau în sufragerie sau se ajungea în bucătărie, veneau toate neamurile și, la un moment dat, după ce mai beau ceva, începeau glumele și bancurile care se spuneau în șoaptă și eu nu înțelegeam de ce se spun așa (râde). Și apoi se râdea foarte tare. Într-un final mi-am dat seama de ce. Era o chestie pe care o făceau și bunicii mei, atunci când stăteam la ei, ascultau Radio Europa Liberă. Deci omul de la care m-am inspirat cel mai mult a fost tata, a avut exact traseul acesta toată copilăria mea. El a pus presiune: matematică și fizică, matematică și fizică. Așa i se părea lui că e important. După aia, m-am făcut actor... S-a ales prafu’ de matematică și fizică (râde). Bineînțeles că a fost foarte important și segmentul din copilăria mea – când mă uitam la Marius, copilul din film, mă uitam la ghiozdan, la stilou, le recunoșteam. Faptul că intram în casă și mă încălzeam cu ciorapi de lână, asta făceam și eu, și tata, că era frig în casă. Tot ce înseamnă scenografie ne-a ajutat foarte tare.

Dumneavoastră sunteți foarte cunoscut pentru rolul lui Celentano din serialul „Las Fierbinți“ și pentru acea înțelepciune a omului de la țară care spune lucruri profunde într-un mod simplu. Are Gelu ceva din înțelepciunea lui Celentano?

Nu. Diferența majoră între cele două personaje este că Celentano e un personaj care spune adevărul și nu-l interesează dacă-l costă, dacă te superi, dacă nu mai vorbești o sută de ani, o viață întreagă, n-are nicio treabă. E un lux pe care noi, în viața noastră, nu ni-l permitem. Este unul dintre lucrurile pentru care eu îl invidiez pe Celentano: spune adevărul și-l doare-n șpiț. Ei bine, despre Gelu nu putem spune chestia asta, din contră. El trăiește într-o frică, într-o teamă care îl paralizează. Și atunci când spune adevărul, o face în șoaptă și pe nervi și nu știe să reacționeze. Plus că Celentano este un bețiv, spune adevărul că l-a nimerit, să nu-l facem mai filosof decât este cazul.

„Ritmul unui film se dă la montaj“

Când ați citit pentru prima dată scenariul cap-coadă, și al dumneavoastră și cel al altor personaje, a fost ceva anume care v-a pus un nod în gât și poate a fost greu să treceți peste sau să îl interpretați?

Din prima variantă montată a filmului, față de cea finală pe care o văd și spectatorii, este o diferență de vreo 40 și ceva de minute. Deci scenariul era și mai lung decât atât, pentru că s-a tăiat. Eu niciodată n-am reușit să mă uit la o cameră goală și să mi-o închipui mobilată. Nu am chestia asta, așa și scenariul – îl iau, îl văd, dar trebuie să mă apuc să-l lucrez ca să-mi dau seama ce va fi. N-am reușit să-mi dau seama din prima, doar să-mi văd din prima că sunt partituri ofertante, că sunt situații foarte bune, dar nici cu gândul nu m-am gândit că se va ajunge aici. Nici nu mai știu dacă montajul final e exact cum l-a scris Bogdan – filmul se face până la urmă la montaj, acolo îi dai ritmul.

Aveți celebra scenă cu ciorba care deja a intrat în pop culture-ul românesc. Mi s-a părut că a fost foarte reală – nimic chinuit, nimic plictisitor, ci extrem de amuzantă și de dinamică scena. Cum ați lucrat la ea?

Da, aia a fost o scenă complicată. Lucram cu Luca – Marius, fiul meu în film. Întotdeauna când lucrezi cu copiii trebuie să ai grijă să nu obosească, să-i placă. El se uita la mine, la început râdea că mă știa din serial. Apoi am stat de vorbă, am repetat, și-a dat seama că aici avem altă treabă. Am tras scena de vreo două ori sau de trei ori, însă marea problemă era că-l prindeam – scena era că mă supăram și el trebuia să fugă și-l prindeam până în ușă, or, eu nu trebuia să-l prind, el trebuia să fugă să ajungă în cameră, ieșea Ioana din baie și venea după noi, „ce-ai pățit, ce-ai pățit“. Era și mama lui acolo, la filmare, și până la urmă m-am dus la el – am vorbit mai întâi cu mama lui și am zis „vedeți că o să am o discuție ușoară cu el, să nu băgați în seamă dacă vă spune“ – și am zis „vezi că dacă te prind, îți dau un șut în fund de zbori în tavan“ (râde).

„Anul Nou care n-a fost“ este făcut pentru două mari categorii de oameni: pentru cei care au trăit perioada comunistă – ca să nu uite – și pentru cei mai tineri, ca să afle. Având în vedere că suntem la 35 de ani de la Revoluție și de la primele alegeri libere, ce credeți că ar trebui ca unii oameni să nu uite, iar alții să afle?

S-a făcut un studiu care spunea că 40% din tinerii până în 18 ani vor comunism. Când te obișnuiești cu binele, nu-l mai apreciezi. Lipsa de libertate. Să nu fii lăsat să încerci niște lucruri doar că nu te lasă unii și nici nu-ți explică de ce. Este foarte complicat. Exact cum ai spus, sunt două părți, filmul nostru și „Memorialul Durerii“ – ca să-și aducă aminte – sau să afli ce înseamnă Fenomenul Pitești, înnebunești, o iei razna ce a fost să fie acolo. La noi (n.r. – în filmul „Anul Nou care n-a fost“) e varianta mai soft – trăiam, respiram, dar nu știu dacă era chiar viață ce ni se întâmpla nouă.

Cum credeți că primesc tinerii, adolescenții toate aceste informații legate de comunism, de un sistem totalitar, total străin lor?

Ei trăiesc într-o viteză extrem de mare, acumulează informații, se schimbă lucrurile extrem de rapid. Din cauza asta li se pare că 35 de ani de la Revoluție înseamnă foarte mult, în Precambrian, or, nu, la scara istoriei, 35 de ani înseamnă nimic. Mâine putem începe din nou o perioadă de 40 de ani de comunism fără să ne dăm seama. Democrația este un sport de echipă, tineri, bătrâni nu contează, e vorba de mentalitate.

Provocarea de a te cunoaște pe sine

De ce credeți că a fost primit atât de bine în străinătate un film despre comunism?

S-ar putea să avem surprize. S-ar putea ca și atunci, și acum, străinii să știe mai multe despre noi decât știm noi. Noi stăteam sub umbrela comunismului, sub regimul lui Ceaușescu, știam că n-avem aia, n-avem aia... Dar eu nu-mi puneam probleme de ce am desene animate numai zece minute sâmbăta. Eu credeam că așa are toată lumea – adică atât e și gata. E Album Duminical două ore, bravo! Nu aveam termen de comparație. Nu știam că în alte părți ale lumii, la televizor, sunt programe nonstop. Cred că ei poate știau mult mai bine: ia uite ce face Ceaușescu în țara aia, cum îi ține nemâncați, cum a îndatorat țara ca să plătească datoriile.

Cât de greu credeți că se fac acum filmele istorice, având în vedere că cinematografia este totuși condiționată de aceste direcții ale political correctnessului?

Dacă e un film istoric, trebuie să fie un film istoric, trebuie să te apropii cât mai mult de documentar, trebuie să fie cât mai aproape de adevăr. Vezi și Gelu, care scotea cureaua să-l bată pe ăla mic. Așa era: una-două înflorea scandalul, cureaua făcea parte din educația copilului. Nu 100% din cazuri, dar în cele mai multe. Bineînțeles că bătaia nu e bună, dar nu despre asta este filmul.

Totuși, sunt unii oameni mai mult decât riguroși și au pretenția ca într-un film despre societate să fie prezentat totul. Practic, așa se definește political correctnessul...

Psihoza asta încă n-a ajuns la noi atât de acut. Altfel, nu se mai putea face nici „Aferim“, de exemplu. Încă n-am ajuns să dărâmăm statuile lui Washington că avea sclavi. Avea, dar e pe bancnota de 100 de dolari, cum facem? Hai să ardem bancnotele.

Jocul de-a libertatea

S-au împlinit 35 de ani de la Revoluție. Unde v-au prins acele zile?

Eram mic, aveam 12 ani. În capul meu era să joc fotbal, să-mi fac temele, să nu pierd stiloul. Eram la Târgoviște, un oraș mic, dar important – acolo a fost executat, într-un final, tovarașul Ceaușescu. Bunica mea stătea pe Aleea Trandafirilor, chiar lângă unitatea militară – deci unde se antrenau soldații, acolo ne jucam și noi. Când a venit revoluția, m-am uitat la televizor. Nu m-a lăsat mama să ies din casă și am avut un entuziasm care m-a apucat nu știu de ce, că așa era în aer, așa era pe străzi, așa era de la televizor – dar nu-mi dădeam seama de ce e atât de bine. A fost un entuziasm molipsitor, precum râsul sau căscatul.

La dumneavoastră în familie sau printre apropiați s-a creat acea panică din cauza informațiilor false de la televizor, cum că ar fi apa otrăvită sau că au venit teroriștii?

Dar nu erau numai la televizor. Seara circula o mașină pe stradă care spunea la portavoce „Rămâneți în casă! Rămâneți în casă cu perdelele trase. Se trage!“. Așa că m-au ținut în casă.

La un moment dat, în film, există o replică simplă, dar atât de profundă: „La Timișoara se trage în ei pentru un «huo»“. Ce înseamnă libertatea pentru dumneavoastră?

Cred că libertatea de a gândi nu ți-o poate lua nimeni, indiferent de sistem. Apoi, urmează libertatea de a zice – că pe vremea aia ți-era și teamă să spui ceva. Cui spui ceva, că nu știi ce ți se întâmplă, poate să fie turnător. Apoi este libertatea de a face. Astea sunt esențiale. Adică să încerci, chiar cu riscul de a muri de foame, chiar cu riscul de a o da în bară, chiar cu riscul să încerci să ai libertatea să faci ceva. Și când îţi spune cineva „ia-o la dreapta“, să stai să te gândești dacă să mergi la dreapta sau nu. Și că, până la urmă, o viața ai, trebuie să-ți placă și ție să o iei la dreapta.