Anchetă sub acoperire/„Întreaga migrație este un joc”: cum finanțează statele europene rețelele care aduc mii de migranți
Departe de a fi un fenomen haotic scăpat de sub control, migrația ilegală din Africa de Vest către Europa funcționează ca un sistem bine organizat, susținut chiar de banii contribuabililor. O investigație sub acoperire arată cum guvernele occidentale, agențiile ONU și ONG-urile finanțate din fonduri publice colaborează, direct sau indirect, pentru a menține deschise rutele de transport din Mauritania până în Marea Britanie, din cauza stimulentelor financiare uriașe.
Timp de două luni, publicația de investigații Muckraker a documentat întregul traseu parcurs de migranții vest-africani: pornind din centrul de contrabandă Nouadhibou (Mauritania), trecând prin Insulele Canare, Spania continentală și Franța, până la traversarea Canalului Mânecii către Regatul Unit. Filmările cu camera ascunsă și interviurile realizate au stat la baza documentarului „Replacing Europe” (care poate fi urmărit AICI ), o producție ce scoate la iveală logistica și actorii principali din spatele migrației în masă.
Concluzia centrală a jurnaliștilor este că instituțiile finanțate din bani publici ajută la perpetuarea fluxurilor migratorii pe care liderii europeni promit, la nivel declarativ, să le stopeze. Pe parcursul documentării, jurnaliștii au fost atacați și au fost la un pas de a fi arestați. Investigația ridică semne de întrebare majore privind supravegherea fondurilor, granița dintre ajutorul umanitar și facilitarea trecerii ilegale a frontierei, dar și asupra modului în care asimilarea deficitară și costurile tot mai mari pentru sistemele sociale europene pot genera instabilitate politică și presiune fiscală.
Mauritania: Punctul de plecare, trafic de persoane și bani americani
Cele mai multe ambarcațiuni care urmează ruta vest-africană către Insulele Canare pleacă de pe coastele Mauritaniei, dar și din Senegal, Maroc sau Sahara de Vest. În orașul mauritan Nouadhibou, realitatea de pe teren este brutală. O sursă locală a dezvăluit pentru Muckraker că tinerele migrante sunt violate și ținute „ca sclave”, în timp ce răpitorii le contactează familiile pentru răscumpărare. Potrivit sursei, vinovați sunt atât infractorii, cât și autoritățile locale: „Poliția face asta... pentru că lucrează cu criminalii care fac trafic de persoane”. Mai mult, printre migranți se infiltrează și traficanți de droguri și de arme care vor să ajungă în Europa.
În același oraș funcționează însă și un centru de ajutor administrat de Organizația de Sprijin și Asistență pentru Migranți și Refugiați (OAMR), parteneră a Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM) din cadrul ONU. Pe un perete al centrului este afișat un banner cu „Projet Julia Taft - Phase II”, un program de asistență și formare pentru refugiați, solicitanți de azil și migranți, finanțat de Ambasada SUA în Mauritania („Ambassade des Etats-Unis en Mauritanie”). Angajații centrului au confirmat că Statele Unite achită inclusiv costurile pentru laboratorul de informatică și brutăria instituției.
Acest Fond Julia Taft pentru Refugiați, creat în anul 2000 în timpul administrației Clinton și gestionat de Biroul pentru Populație, Refugiați și Migrație din cadrul Departamentului de Stat american, permite ambasadelor SUA să acorde granturi directe ONG-urilor locale. În 2022, Ambasada SUA din Nouakchott a oferit finanțări de până la 50.000 de dolari pe proiect, incluzând migranții pe lista beneficiarilor eligibili, alături de refugiați și repatriați.
Insulele Canare și „jocul” financiar al migrației
Odată plecați pe mare, traversarea este extrem de periculoasă. Un migrant senegalez a relatat că, pe parcursul călătoriei, pasagerii acuzați de vrăjitorie sunt legați și aruncați peste bord. În largul insulei El Hierro, echipa Muckraker a filmat cum Serviciul Maritim de Salvare al Spaniei remorca o ambarcațiune plină cu migranți – aproape toți bărbați de vârstă militară –, în timp ce o persoană aparent decedată a fost preluată pe o targă.
Ajunși pe insule, aceștia sunt plasați în tabere temporare, unde localnicii spun că bărbații nu muncesc („doar mâncăm și dormim”), ci pleacă să consume alcool și încearcă să se întoarcă înarmați cu cuțite.
În Insulele Canare, jurnaliștii au discutat cu Sheikh M. Kromah, un angajat de atunci al OIM (ONU) cu peste zece ani de experiență în domeniul asistenței pentru migranți, care apare în fotografii alături de oficiali locali din El Hierro și de Elma Saiz, ministrul spaniol al Incluziunii, Securității Sociale și Migrației. Potrivit lui Kromah, Spania nu oprește ambarcațiunile deoarece are un stimulent financiar direct: scăderea numărului de sosiri ar periclita fondurile primite de la Uniunea Europeană.
„Întreaga migrație este un joc”, a explicat Kromah, adăugând că „toată lumea vrea să aibă partea ei”. El a detaliat că rețelele de contrabandă încasează între 50.000 și 60.000 de euro pentru fiecare barcă, iar o parte din bani circulă în numerar, fiind transportați cu valizele în camerele de negociere. Chiar și forțele speciale de poliție detașate pe insule, care primesc salarii de aproximativ trei ori mai mari decât ofițerii obișnuiți, „vor ca bărcile să vină în fiecare zi”. „Toată lumea vrea doar să facă bani de pe urma tuturor aici. Așa că, dacă te uiți la asta, este un joc”, a punctat lucrătorul ONU.
Zborurile spre Madrid și bugetul colosal al ONG-ului catolic ACCEM
Din Insulele Canare, migranții sunt mutați pe continent. Pe aeroportul din Gran Canaria, jurnaliștii au surprins sute de bărbați africani care așteptau îmbarcarea spre Madrid, un transfer aerian care are loc de mai multe ori pe săptămână și este coordonat de organizația ACCEM (Asociación Comisión Católica Española de Migración – Comisia Catolică Spaniolă pentru Migrație).
Potrivit propriului raport anual pe 2024, citat de publicația spaniolă Infovaticana, acest ONG catolic a avut venituri de aproximativ 225 de milioane de euro în acel an, 88% din sumă provenind direct de la guvernul central al Spaniei. Cu 3.839 de angajați, ACCEM a administrat 9.812 locuri de cazare în 2024.
În fața unei tabere gestionate de ACCEM, un senegalez cazat acolo de aproape un an fără să aibă un loc de muncă a explicat că rezidenții primesc de la organizație o alocație lunară de circa 75 de euro, plus bilete de metrou sau autobuz. Mai mult, banii și biletele sunt acordate în continuare chiar și celor care părăsesc tabăra fără acte; bărbatul a menționat cazul unui prieten care s-a mutat în alt oraș din Spania, dar a continuat să încaseze sumele respective.
Activitatea ACCEM este aliniată cu directivele Națiunilor Unite. În 2023, președinta organizației, Pilar Samanes Ara, a semnat o scrisoare deschisă prin care cerea extinderea „rutelor sigure și legale” pentru migranții care vin în Spania și UE, invocând Agenda 2030 a ONU și numind migrația „o forță transformatoare pentru creștere și dezvoltare”. De altfel, Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă (adoptată de Adunarea Generală a ONU în septembrie 2015 și structurată pe 17 obiective) este completată de un document al OIM intitulat „Migrarea și Agenda 2030”. În acest text, migrația este integrată pentru prima dată în mod explicit în planul global, fiind considerată „o considerație esențială pentru dezvoltare”, iar migranții (bărbați, femei și copii) sunt numiți „agenți ai dezvoltării”. Concluzia agenției ONU este că prioritatea trebuie să fie „facilitarea, nu restricționarea” migrației.
Traseul pictat spre Franța și violențele din Paris
Din Spania, drumul continuă spre nord. În Irun, ultimul oraș spaniol înainte de granița cu Franța, migranții coboară zilnic în stația de autobuz, de unde urmăresc o potecă marcată cu pași pictați pe asfalt. Traseul îi conduce la Crucea Roșie și apoi la primărie, locul în care sunt preluați de gruparea de activiști Irungo Harrera Sarea. Membrii grupului au recunoscut că au ajutat circa 40.000 de persoane să treacă frontiera în Franța și că le indică migranților ce autobuze să ia pentru a ocoli filtrele de poliție. De altfel, întreaga rută este afișată pe un panou lângă gară, iar bărbatul care a pictat pașii a declarat că a creat marcajul special pentru ca migranții să nu fie prinși de poliție și că intenționează să mai picteze și alții, „pentru că se pierd”.
Poteca se oprește în Bayonne (Franța), la adăpostul Pausa, un centru administrat de primăria locală și finanțat cu milioane de euro din bani publici. Directorul instituției a precizat pentru Muckraker că adăpostul „nu păstrează fotografii, nu păstrează nume”, iar migranții rămân acolo doar câteva zile înainte de a lua autobuzul pentru a „merge în toată Europa”, indiferent dacă au sau nu documente.
Ajunși la Paris, jurnaliștii au încercat să filmeze vânzătorii stradali migranți care aglomerau zona de la intrarea în Turnul Eiffel. Echipa a fost însă înconjurată, iar co-fondatorul Muckraker, Josh Rubin (@joshbrubin), a fost agresat fizic doar pentru că a îndreptat camera spre ei, alegându-se cu o hemoragie craniană severă.
Tot în capitala Franței, la câțiva kilometri distanță, echipa a documentat activitatea ARDHIS, un ONG care consiliază migranții pentru a cere azil sub pretextul că sunt refugiați LGBT. Un migrant familiarizat cu această comunitate a admis că mulți solicitanți nu sunt, în realitate, homosexuali: „Ei spun că doar vor să beneficieze de... ajutoare”.
Calais, taberele controlate de traficanți și destinația finală: Marea Britanie
Ultimul punct de pe continent înainte de Marea Britanie este orașul francez Calais. Aici, taberele improvizate sunt măcinate de infracționalitate: un agent local de securitate privată a povestit cum migranții fură din magazine și au ucis chiar și capra unui fermier pentru a o mânca, în timp ce infiltrarea traficanților a dus, în ultimii ani, la schimburi de focuri mortale.
Sub acoperirea unor lucrători umanitari, reporterii Muckraker au pătruns cu camere ascunse într-o tabără amenajată într-un depozit dezafectat, unde locuiau bărbați din Egipt, Maroc și Sudan. Sub acoperișul clădirii erau înghesuite circa 100 de corturi, exista un spațiu de rugăciune cu covoare și exemplare din Coran stivuite, iar vizitatorii erau monitorizați de indivizi mascați. Când camera de filmat a fost descoperită, situația a devenit ostilă: „Nu accept să faceți poze aici”, a spus un bărbat, după care o mulțime s-a adunat și i-a scos cu forța pe jurnaliști.
Traversarea Canalului Mânecii este gestionată de rețele internaționale de crimă organizată, mulți dintre traficanți fiind ei înșiși migranți ilegali proveniți din Albania, Irak sau regiunile kurde. După săptămâni de filaj în Calais, echipa a aflat de la un migrant afgan (care intenționa să traverseze pe cont propriu) că traficanții îi suspectează pe toți vorbitorii de franceză sau engleză că ar fi polițiști sau spioni, existând riscul ca aceștia să fie bătuți, răniți sau uciși. Într-o noapte, afganul le-a transmis jurnaliștilor coordonatele unei îmbarcări, avertizându-i că contrabandiștii sunt înarmați.
Așteptând pe coastă în întuneric, reporterii au observat cum sute de migranți părăseau taberele spre punctele de întâlnire, în timp ce grupuri de traficanți patrulau țărmul, iar o ambarcațiune mică se pregătea în larg să preia pasagerii de pe plajă. În jurul orei 5 dimineața, peste 50 de persoane au ieșit din dune și au intrat în apă pentru a se îmbarca spre Regatul Unit.
Pentru cei care reușesc să ajungă în Anglia, costurile sunt preluate de statul britanic. Solicitanții de azil cazați într-un hotel plătit de guvern au declarat pentru Muckraker că beneficiază de cazare și masă gratuite, primesc o alocație lunară de aproximativ 300 de lire sterline și au acces gratuit la studii universitare. Unul dintre migranți a menționat că locuiește în acel hotel de trei ani.
Explorează subiectele:
