În timp ce lumea urmărește cu atenție tensiunile în Arctica, la celălalt capăt al planetei se conturează un joc geopolitic mai discret, dar cu implicații strategice cel puțin la fel de importante. Antarctica, vastul continent înghețat al emisferei sudice, devine tot mai prezent pe radarul marilor puteri – nu doar ca simbol științific al cooperării internaționale, ci și ca potențial punct de fricțiune într-o lume aflată în reașezare,scrie focus.ua.

Antarctica este adesea asociată cu imaginea pinguinilor și a întinderilor albe nesfârșite

Un continent înghețat, dar nu gol: de la faună rară la baze permanente

Antarctica este adesea asociată cu imaginea pinguinilor și a întinderilor albe nesfârșite. Dar sub ghețurile sale groase de până la 4.000 de metri se află rezerve de minereuri, apă dulce și informații științifice unice. Aproximativ 80% din rezervele de apă dulce ale planetei se află aici, conservate în calotele glaciare. Iar în adâncurile sale, se regăsesc cărbune, minereu de fier, cupru, zinc, plumb și chiar urme de petrol și gaze – toate inaccesibile (încă) din cauza reglementărilor internaționale.

Deocamdată, extracția este interzisă. Tratatul privind Antarctica, semnat în 1959 și în vigoare din 1961, garantează caracterul non-militar, neutru și științific al regiunii. Însă această arhitectură de cooperare internațională se va confrunta cu un moment decisiv în 2048, când clauzele referitoare la exploatarea resurselor naturale vor trebui reanalizate.

Cine revendică ce nu poate revendica nimeni

Antarctica este diferită de Arctica nu doar prin geografie – primul fiind un continent acoperit de gheață, al doilea un ocean înghețat înconjurat de uscat – ci și prin statutul său politic. Dacă în Arctica statele riverane își dispută rute maritime și platforme continentale, în sud totul e înghețat – la propriu și la figurat – de tratatul internațional care blochează revendicările teritoriale.

În realitate însă, mai multe țări – Marea Britanie, Argentina, Chile, Australia, Franța, Norvegia și Noua Zeelandă – au formulat, în secolul trecut, pretenții formale asupra unor sectoare ale continentului. Deși suspendate juridic prin tratatul din 1959, aceste pretenții nu au fost retrase. Între timp, alte mari puteri, în frunte cu Statele Unite, Rusia și China, nu au recunoscut nicio revendicare – dar își marchează prezența prin baze științifice și logistică permanentă.

O cursă tăcută

În timpul Războiului Rece, Antarctica a fost martora unei competiții tăcute între SUA și URSS. Sovieticii au construit șapte stații, iar americanii au fondat cea mai mare bază din regiune, McMurdo. În prezent, peste 30 de țări mențin stații de cercetare active pe continent.

China, de pildă, este prezentă din 1985, dar și-a consolidat vizibil poziția în ultimii ani. În 2024, a inaugurat a cincea sa stație permanentă, semnalând interesul strategic pe termen lung. Amplasarea acestor facilități în zone „neutrale” dar apropiate de fostele revendicări ale altor state reflectă o geopolitică sofisticată, adaptată rigorilor unui tratat încă valabil, dar vulnerabil în timp.

Răspunsul simbolic al Sudului la Nordul global

Antarctica nu este doar o miză de resurse. Ea devine tot mai mult un teritoriu simbolic al competiției dintre Sudul global emergent și vechile puteri ale Nordului. Deși aparent izolată de competițiile globale, geografia o face relevantă. Accesul direct îl au state sudice precum Chile și Argentina, dar cele mai active în teren sunt tot statele din emisfera nordică – fie direct (SUA, Rusia), fie prin succesoarele imperiilor coloniale (Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie).

În acest peisaj, China iese în evidență prin retorica sa ideologică: expedițiile sunt prezentate ca parte a „renașterii naționale”, iar Antarctica – un spațiu care trebuie să devină parte a unei ordini internaționale „echitabile”. Deja, unele dintre bazele sale sunt construite în zone revendicate istoric de Noua Zeelandă.

2048 – anul în care lumea decide viitorul continentului alb

Dacă Antarctica este, în prezent, un laborator al cooperării internaționale, viitorul său rămâne deschis. Tratatul din 1959 a înghețat disputele, dar nu le-a eliminat. În 2048, lumea va trebui să decidă dacă păstrează acest echilibru sau permite redeschiderea cursei pentru controlul resurselor continentului.

Cine va negocia atunci? Ce poziție vor adopta țările emergente? Vor rămâne marile puteri fidele principiilor științifice sau vor transforma Antarctica într-un nou teatru de competiție strategică? Sunt întrebări care nu mai țin doar de viitorul îndepărtat. Ele se vor contura în următoarele două decenii – într-o lume în care echilibrul dintre știință, mediu și geopolitică devine tot mai fragil.