Regimul Ceaușescu a făcut zeci de victime din rândul tinerilor recrutați în Armată. Mii de români erau trimiși, să muncească în minele periculoase de cărbune din Valea Jiului, unde lipsa de experiență și de șansă i-a transformat pe mulți în victime. Documente secrete dezvăluie drama tinerilor.

Minele din comunism Sursa Albume Hunedoara și Maramureș, anii 70, Foto: Sandu Mendrea.

Minele din Valea Jiului au fost, în anii ’80, coșmarul multor români trimiși în Armată, după cum arată documente inedite păstrate în arhive. Timp de un deceniu, până în 1988, mii de tineri au făcut stagiul militar în minele de cărbune, iar mulți dintre ei au fost grav răniți sau și-au pierdut viața în accidente de muncă.

„După ce am depus jurământul, în 1978, la Petroșani, ne-au pus câte 50 într-un pluton – eram vreo 250 atunci –, ne-au urcat pe toți în autobuze și am fost trimiși să muncim în minele de cărbune. Eu am fost repartizat la Mina Bărbăteni, alții la Aninoasa, Lonea, Petrila, Lupeni. Toate minele aveau angajați și militari. Locuiau într-un cămin ca vai de el, mergeam kilometri numai prin mină și ne temeam de ce este sub pământ. Erau condiții grele, însă tinerii nu prea aveau ce comenta. Iar unii nu se mai întorceau acasă, mureau în accidente în subteran și nu mai știam apoi nimic despre ei”, își amintește Viță, un localnic din Hunedoara, care a fost înregimentat într-un batalion de muncă în minerit.

Minele din Hunedoara comunistă

După terminarea stagiului militar la unitatea din Petroșani, hunedoreanul s-a angajat tot în minerit, dar mai aproape de casă, în cadrul exploatărilor miniere de la Muncelu Mic, din Munții Poiana Ruscă.

În Hunedoara anilor ’80 funcționau numeroase mine, care aveau împreună aproape 100.000 de salariați. Multe dintre ele erau neperformante, însă erau ținute în activitate, în ciuda costurilor, de regimul comunist.

Aproape jumătate dintre mineri lucrau în regiunea carboniferă Valea Jiului, alte câteva mii în minele de fier și de minereuri complexe din Munții Poiana Ruscă, iar o parte consistentă în exploatările aurifere și de minereuri complexe din Apuseni.

Fluctuația de personal era ridicată, din cauza condițiilor grele de muncă și de trai, a riscurilor din subteran – mai mari în minele de cărbune, unde exista pericolul acumulării de gaze și al exploziilor –, dar și pentru că mulți muncitori proveneau din alte zone ale României și, după o perioadă, căutau să se întoarcă în locurile natale.

Salariile minerilor erau considerate ridicate în comparație cu cele din alte ramuri economice din România, dar modeste în raport cu veniturile minerilor din alte țări. În ciuda unor venituri consistente, mulți mineri trăiau în sărăcie. Aveau familii numeroase, în care ei erau singurii care aduceau venituri, în timp ce soțiile rămâneau acasă pentru a avea grijă de gospodărie și de copii.

„Cei care nu locuiau în Valea Jiului și se cazau în numeroasele cămine de nefamiliști se descurcau uneori și mai greu, din cauza unei vieți mai dezordonate. Atunci când primeau salariul, mulți îl cheltuiau în câteva zile, în numeroasele birturi din jurul minelor de cărbune”, își amintea un fost miner din Uricani.

Tragediile din minele Văii Jiului

În timp ce minerii din Valea Jiului se puteau bucura de o oarecare libertate, pentru militarii trimiși pe „frontul” subteran, condițiile de lucru erau mult mai drastice, iar stagiul militar putea deveni un adevărat coșmar. Unele statistici arată că, în perioada 1977–1987, aproape 100.000 de militari au muncit în Valea Jiului, iar cel puțin 80 dintre ei au murit în accidente de muncă. Alți peste 1.000 au fost răniți în astfel de evenimente.

Documentele păstrate în arhive arată că soldații nu dădeau randamentul așteptat de regimul comunist într-o meserie – cea de miner – cu care făceau cunoștință pentru prima dată și pe care mulți nu doreau să o practice. Lipsa de experiență îi expunea accidentelor și punea în pericol siguranța celorlalți ortaci.

Mina Livezeni, unde minerii decedați în 1980 sunt comemorați anual. Adevărul

Cel mai grav accident minier din ultimul deceniu de comunism s-a produs la 29 noiembrie 1980, la mina Livezeni. Atunci, două explozii succesive în subteran au dus la moartea a 53 de mineri, salvatori minieri și militari în termen, iar alte 77 de persoane au fost grav rănite. Conform documentelor vremii, au murit atunci și 15 militari.

Temerile militarilor trimiși în subteran

O notă informativă a Securității, prezentată de cercetătorul Sebastian Popa, arată că la sfârșitul anului 1985 în întreprinderile miniere din Valea Jiului lucrau 6.200 de militari, iar alți peste 800 încheiaseră în august 1985 contracte de muncă pe un termen minim de cinci ani, fiind repartizați aici de la unitățile militare din țară.

„Cu privire la situația celor peste 6.200 de militari care își desfășoară activitatea în întreprinderile miniere din Valea Jiului, rezultă că mulți dintre ei afirmă că este foarte greu să lucreze în mină, unii exprimându-și teama pentru accidentele de muncă la care sunt expuși în subteran. După producerea unor evenimente în rândul militarilor, se poartă discuții exagerate referitoare la numărul victimelor și la pagubele materiale produse”, informa nota informativă pusă la dispoziție de Sebastian Popa.

Mina Lupeni. Foto: Daniel Guță

Aceeași notă arăta că, după accidentul colectiv de la Mina Aninoasa din 25 iunie 1985, unde au murit patru oameni, unul dintre soldați afirma că „a explodat mina Aninoasa, unde au murit 140 de soldați și câțiva civili și tare mi-e frică să lucrez în mină”.

Au existat și situații când soldații și-au exprimat nemulțumirea față de calitatea meselor servite în unele unități miniere și față de cantitatea insuficientă de suplimente alimentare necesare muncii grele din subteran, potrivit documentelor Securității comuniste, păstrate în arhivele CNSAS.

„Astfel, în luna iulie 1985, în schimbul II de la Mina Lupeni, un număr de 43 de militari au refuzat să intre în mină, motivând faptul că li s-a dat o cutie de pateu în loc de mâncare caldă. În urma cercetărilor, șase soldați au fost trimiși în arest, trei au fost condamnați și trecuți la batalion disciplinar, iar comandanții direcți au fost sancționați pe linie de partid și retrogradați în funcție”, se preciza în document.

În anul 1985, 26 de persoane au fost accidentate mortal în minele Văii Jiului, dintre care cinci erau soldați, completa raportul Securității.

„Aceste accidente au o influență negativă asupra climatului de muncă și creează un climat psihic de insecuritate în rândul militarilor. Din lipsă de personal civil calificat (mineri, ajutori de mineri), la multe locuri de muncă un civil revine la patru militari în formațiile respective de lucru, creându-se riscul de accidente”, informau autorii documentului.

Mii de militari, trimiși la „reeducare” în minele de cărbune

La începutul anilor ’50, minele de cărbune din Valea Jiului erau controlate de sovietici, iar pentru sporirea producției de cărbune, mii de militari au fost trimiși aici. Mulți dintre ei făceau parte din detașamentele de muncă, fiind considerați de regimul comunist soldați cu „origini sociale nesănătoase”.

„Unii dintre ei au fost trimiși aici în urma unor pedepse pentru că au încercat să scape de armată, iar alții doar pentru că militarii reprezentau o forță de muncă ieftină. Acești soldați sunt neexperimentați și implicați în numeroase accidente. Recent, un soldat a murit zdrobit de vagoneții cu cărbune în timp ce făcea o gaură în galerie pentru aplicarea dinamitei. Părinților săi li s-a comunicat că a murit din cauza unei boli contractate înainte de a intra în mină, spunându-li-se că era slăbit și bolnav înainte de a efectua serviciul militar la mină”, arăta o notă informativă din 1954, păstrată în arhivele digitalizate ale Agenției Centrale de Informații (CIA).

O unitate a Securității era responsabilă pentru menținerea autorității în mine. Puterea ei varia în funcție de mărimea exploatării, dar de obicei consta în aproximativ 200 de ofițeri și oameni pentru fiecare exploatare.

Minele erau înconjurate de garduri de sârmă ghimpată și ziduri de aproape doi metri înălțime. Soldații trebuiau să muncească aproape întotdeauna purtând uniformele. Unii dintre ei, pe lângă munca în fabrici și mine, primeau și pregătire militară, dar mai ales instruire teoretică-politică.

„Randamentul acestor soldați nu este tocmai bun, din moment ce sunt întotdeauna flămânzi și de aceea nu pot și nu vor să muncească”, arăta un alt raport al CIA.

Greva minerilor a adus mii de militari în Valea Jiului

După greva minerilor din 1-3 august 1977, regimul Ceaușescu a trimis mii de militari în Valea Jiului, în timp ce numeroși mineri au fost alungați din regiunea minieră pentru a evita noi conflicte.

„Mai mult de 2.000 de soldați au fost mobilizați în Valea Jiului, unde mari demonstrații și greve ale minerilor, la care au participat zeci de mii de oameni, au izbucnit în urmă cu trei luni, iar tensiunile economice și politice continuă. Grevele și demonstrațiile din Valea Jiului au reprezentat cele mai zdrobitoare mișcări de protest din România comunistă de după război”, relata jurnalistul american David Andelman, corespondent al ziarului The New York Times, în reportajul „România cutremurată de protestul minerilor”, publicat la 21 noiembrie 1977.

Se spunea că militarii urmau să muncească în minele de cărbune, însă un miner relata că soldații au refuzat, spunând: „nu este treaba noastră, noi am venit să apărăm țara”, nota jurnalistul.

Minerii povesteau că un număr mare de ofițeri de Securitate s-au prezentat ca simpli mineri și au fost detașați în minele din Valea Jiului, având misiunea de a preveni reorganizarea muncitorilor și izbucnirea unor noi mișcări de protest.

„Am fost informați că la scurt timp după sosirea ofițerilor de Securitate și a soldaților, mii de mineri au fost îndepărtați, mulți dintre ei cu forța, din Valea Jiului, împreună cu familiile lor”, completa David Andelman.

Militarii au lăsat un gol în producția minelor

În anul 1987, circa 7.000 de militari munceau în minele din Valea Jiului, însă până la mijlocul anului următor toți aveau să părăsească regiunea, odată cu desființarea brigăzii militare de lucrări miniere, pe fondul presiunilor interne și internaționale.

„Începând cu luna mai 1988, situația privind asigurarea forței de muncă s-a schimbat prin plecarea celor 5.400 de militari care lucrau în subteran. Pentru înlocuirea acestora s-a întocmit un program de măsuri care cuprindea termene precise și responsabilități atât la nivel local, județean, cât și național. În prima fază, urmau să fie redistribuiți în întreprinderile aparținătoare Combinatului Minier Valea Jiului - Petroșani, 2.000 de muncitori de la activități de suprafață către activități de subteran, 1.100 muncitori detașați temporar din alte județe, dintre care 300 proveneau de la alte întreprinderi miniere. De asemenea, urmau să fie încadrate direct 6.100 de persoane. Pentru completarea forței de muncă în luna mai, în scopul realizării planului, s-a hotărât ca cei 2.000 de studenți de la cursuri de zi să efectueze practica anuală în producție, urmând ca, începând cu 15 iunie, aceștia să intre în sesiune”, arată o notă informativă a Securității comuniste, prezentată de cercetătorul Sebastian Popa, pe blogul său.

Potrivit informării, specialiștii avertizau că măsurile de urgență nu puteau compensa lipsa de personal calificat și că producția de cărbune, precum și securitatea muncii, urmau să aibă grav de suferit.

Alte documente ale Securității, din aceeași perioadă, arătau că muncitorii angajați în Valea Jiului pentru a-i înlocui pe militari aveau o pregătire slabă în domeniul mineritului, iar cursurile rapide de calificare nu reușeau să îi instruiască suficient. Lipsa de interes a noilor angajați creștea riscul producerii de accidente în subteran.

Muncitorii erau nemulțumiți că primeau salarii mai mici decât speraseră, nu beneficiau de locuințe, iar soțiile lor nu aveau posibilitatea de a se angaja. Lipsa alimentelor era o problemă constantă, recunoscută și de autorități. Acestea arătau că, fără rezolvarea crizei alimentare, stabilizarea forței de muncă era imposibilă.

Mulți dintre muncitori au părăsit Valea Jiului, afirmând că în județele lor de origine aprovizionarea era mult mai bună, arăta o altă informare din 1988.