Așa o fi?

Așa o fi?

Companiile românești plătesc cea mai mare dobândă din Uniunea Europeană la creditele pe care le iau de la bănci. Avem, adică, cei mai scumpi bani din Uniunea Europeană, scrie profesorul Petrișor Peiu pe SpotMedia.ro.

Aceleași companii plătesc a 14-a cea mai scumpă electricitate din Uniunea Europeană. Mărfurilor românești li se asociază un cost general de transport mult mai mare decât cel asociat mărfurilor din Europa Centrală, inclusiv Germania. De altfel, toate regiunile periferice ale Uniunii Europene au costuri generale de transport mai mari, atât datorită poziției pe hartă, cât mai ales densității rețelelor de drumuri:

Sursa: AICI
 
 

Totuși, pentru corectitudinea expunerii, să spunem că distanța contribuie doar cu 13,3% la aceste costuri generale, iar timpul de transport cu 17,1%. Două treimi din costul general de transport se datorează salariilor plătite șoferilor și costului combustibilului.

Ai zice, privind toți acești indicatori, că firmele românești sunt condamnate să plătească totul foarte scump. Ei bine, iată că se găsește pe piața românească și o marfă extrem de ieftină: munca.

În România, costul orar al  muncii (în anul 2020)  este al doilea cel mai mic din uniunea europeană: 8,1 euro/oră este costul suportat de un angajator român, față de o medie continentală de 28,5 euro/oră. De trei ori și jumătate este munca românească mai „ieftină” decât media europeană. Bulgarii sunt singurii europeni care plătesc munca mai prost decât românii: doar 6,5 euro/oră. Alături de noi și de bulgari, îi găsim pe unguri care, cu 9,9 euro/oră sunt printre  singurele națiuni europene la care munca se plătește cu mai puțin de 10 euro/oră.

Letonia, Lituania și Croația au valori orare ale costului muncii între 10 și 11 euro/oră. La polonezi acest cost este de 11 euro/oră, la slovaci a ajuns la 13,4 euro/oră, iar la cehi la 14,1 euro/oră.

Evident că cel mai mult este munca prețuită în țările cele mai bogate, că doar așa au ajuns bogate, nu? Luxemburg plătește munca cu peste 42 euro/oră, Belgia cu 41,1 euro/oră, Olanda cu 36,8 euro/oră, Suedia cu 37,2 euro/oră și Austria cu 36,7 euro/oră.

Sursa: AICI

Dacă vă întrebați cumva ce diferență este între costul muncii și salariu, atunci trebuie spus că salariul brut este doar o componentă a costului muncii, celelalte fiind: bonusurile, plățile în natură (produse, vouchere de masă sau de vacanță, mașini sau telefoane de companie etc), contribuțiile plătite de angajator (la noi nu mai este cazul), contribuțiile impuse angajatorilor (concedii de boală), costurile de recrutare, de instruire, de echipare cu uniforme sau alt echipament plus alte taxele plătite de angajator pentru angajați (nu este cazul la noi).

Interesant ar fi să vedem observăm și faptul că românii fug pe capete (cel puțin 3 milioane de persoane din populația activă) de la noi, adică de la acest cost al muncii extrem de scăzut, către piețe unde munca este prețuită cu mult mai mult : în Franța, unde costul orar al muncii este de 37,5 euro (de patru ori și jumătate mai mult decât la noi), în Germania, unde costul  orar al muncii este de 36,6 euro, în Marea Britanie, unde costul orar al muncii este de peste 29 euro, în Italia, unde costul orar al muncii este de 29,8 euro sau în Spania, unde costul orar al muncii este de 22,8 euro ( adică de trei ori mai mult decât în România).
 
Piața muncii europeană este, așadar, extrem de inegală și favorizează migrația intra-comunitară.

Cea mai mare vulnerabilitate a economiei noastre, rădăcina tuturor relelor, este emigrarea unei treimi din forța de muncă, fenomen depășit ca amplitudine doar de emigrația de la vecinii noștri bulgari. Se pare, însă, că nici acum, după 13 ani de Uniune europeană, niciun politician român nu a înțeles gravitatea fenomenului și niciun guvern de după 2007 nu a făcut din stoparea emigrației o prioritate. Nici guvernele de dinainte de 2007 nu au avut vreo apăsare știind că va urma o depopulare masivă a țării. Încrâncenarea criminală cu care politicienii de la București apără „dreptul românilor de a emigra” (inclusiv în Marea Britanie), va aduce o viață mai bună pentru câteva milioane de români, dar va distruge definitiv națiunea.

Cu o forță de muncă redusă la două treimi, statul român este condamnat la zgârcenie excesivă față de educația și sănătatea propriilor cetățeni. Lipsa școlii și pericolele din spitale vor continua să alunge românii din țară și vor face ca România să rămână un pol al sărăciei și al înapoierii, ocolit cu grijă de investitori și de modernitate.

Insuficiența forței de muncă și reducerea pieței prin emigrație au făcut ca țara noastră să fie lipsită de investiții străine. Iată, comparativ, cum arată stocul de investiții străine în regiune, la sfârșit de 2017: 208 miliarde de euro în Ungaria, 200 de miliarde de euro în Polonia, 125 de miliarde de euro în Cehia și doar 76 de miliarde de euro în România!

Situația a continuat și în anul următor acestei analize: România a beneficiat, în anul 2018, de 0,45% din investițiile străine la nivel global, situându-se pe locul 40 după valoare. Dintre statele foste socialiste, din liga noastră, Polonia a fost principala țintă pentru investitori, absorbind 0,88% din sumele totale (locul 25 global), urmată de Cehia cu 0,73% (locul 31 global ) și Ungaria cu 0,49% (locul 38 global). 

Sursa: AICI

Este clar, acum, că politica salariilor mici și a încurajării emigrației nu a adus nici investiții, nici bunăstare pentru poporul nostru.

Dacă vă întrebați de ce sunt relevante investițiile străine în această discuție, poate ar fi bine să amintim că în anul 2018, 75% din exporturile României au fost efectuate de firmele rezultate din investiții străine, iar 68% din importuri sunt făcute de aceleași companii, deși ele angajează doar 26% dintre românii salariați.

Mai mult, politica alungării românilor de acasă, deci subțierea forței de muncă, nu a provocat vreo mare criză pe piață, care să scumpească costul muncii la niveluri impresionante. Poate nu e lipsit de interes de văzut și cum a evoluat acest cost al muncii de când suntem membri ai Uniunii Europene: în anul 2008, costul respectiv era de : 2,6 euro/oră în Bulgaria, 4,1 euro/oră în România, 7,8 euro/oră în Ungaria, 7,6 euro/oră în Polonia, 9,2 euro/oră în Croația și Cehia și 7 euro/oră în Slovacia. Ca dinamică, față de situația din intervalul 2008-2020, la noi s-a dublat costul muncii, la bulgari a crescut de trei ori, iar la ceilalți a crescut cu valori cam de 50-60%! Media Uniunii Europene este de creștere cu un sfert a costului muncii. Dacă ne uităm la raportul între prețul muncii la noi și media Uniunii, acesta a evoluat de la 1:5 în 2008 la 1:3,5 în 2020. Se pare că este departe de a-i ține în țară pe cei care vor să plece.

Sursa: AICI

Anul trecut, bunăoară, am avut a șasea cea mai mare creștere de cost al muncii, dar și a patra cea mai mare devalorizare a monedei naționale:

Sursa: AICI

Reprezentarea de mai sus conține și microbul valorilor medii. Căci iată ce aflăm când ne uităm la salariile pe diferite sectoare de activitate:

Sursa: AICI

Cele mai mici costuri orare ale muncii în România le întâlnim în construcții (6,2 euro) și în industrie (7,3 euro). Ba chiar și în restul sectoarelor economice, costul orar se află sub media pe economie (7,7 euro). Singurele domenii unde munca este prețuită mai mult sunt serviciile (8,3 euro/oră) și sectoarele neproductive (educație, sănătate, apărare și ordine publică), unde costul orar ajunge la 10,1 euro, adică cu 40% mai mult decât în construcții, cu 30% mai mult decât în industrie, cu un sfert mai mult decât în restul economiei și cu o cincime mai mult decât în sectorul serviciilor.

Vreți să ne comparăm cu Europa? Costul mediu al muncii în Uniune este de 28,5 euro/oră, în construcții de 25,6 euro/oră, în industrie de 28,8 euro/oră (peste media națională), în restul economiei și în servicii de 28,2 euro/oră, iar în sectoarele ne-productive de 29,7 euro/oră. Parcă distribuția costurilor este mult mai echilibrată între diferitele segmente ale pieței muncii. De exemplu, salariații statului din Uniune costă angajatorul doar cu 13% mai mult decât salariații din construcții și doar cu vreo 3-4% mai mult decât cei din industrie sau servicii. În Ungaria, de exemplu, statul plătește munca propriilor angajați mai puțin decât plătesc cei din economie munca angajaților. Iar în Polonia vedem un echilibru major între scetoarele economice: 10,2 euro/oră în construcții, 10,6 euro/oră în servicii și restul economiei, 10,7 euro/oră în industrie și 12,2 euro/oră în mediul bugetar.

Ei, acum dacă am văzut că singurii salariați din mediul privat a căror muncă costă mai mult decât media națională sunt cei din servicii, ia să vedem cam în ce s-au dus investițiile alea străine, așa puține cum sunt ele:

Sursa: AICI

Simplu: suntem pe ultimul loc în regiune la investiții străine în servicii, acolo unde avem un preț mai mare al muncii și pe primul loc în regiune la investiții străine în construcții, acolo unde avem cel mai mic preț al muncii.

Și asta nu e totul: cea mai mare problemă este aceea că doar 5% din investițiile străine (2016) din regiunea noastră, atrase în industrii cu grad de tehnologizare ridicat și servicii intensive în cunoaștere au ajuns în România. În schimb, 52% au ajuns în Ungaria, 19% în Polonia și 15% în Cehia:

Sursa: AICI

Iată, de altfel, tabloul global al repartizării investițiilor străine la nivel regional după gradul de tehnologizare și după servicii intensive de cunoaștere :

Sursa: AICI

În ceea ce privește serviciile, România este pe primul loc în regiune la investiții străine în comerț (eternele hypermarket-uri) și pe doi la „imobiliare”, dar pe penultimul la investiții străine în sectorul financiar (bănci) și pe antepenultimul la servicii profesionale, tehnice și științifice! Este destul de evidentă „specializarea” României mai curând pe industrii cu intensitate tehnologică mai redusă. Și pe comerț și imobiliare. Adică pe salarii mici și foarte mici.

Așă că nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că, deunăzi, ministrul Muncii, Raluca Turcan, se plângea că „sărăcia în muncă este, în România de 15%”, dublu față de media europeană de 8,2%. Spunea Raluca Turcan că acești oameni „muncesc de dimineața până seara și nu le ajung banii” (sursa: AICI).

Păi, cam asta e țara pe care ați construit-o voi, politicienii, în ultimii douăzeci de ani: țara salariilor mici, țara în care este mai ieftin pentru angajatori să plătească munca „la negru” decât să o facă legal. Poate nu a aflat încă Raluca Turcan, dar ea stăpânește instituțiile de control care pot verifica dacă salariile alea minime plătite pentru peste 1,5 milioane de contracte de muncă sunt chiar corect declarate sau nu. Și poate că Raluca Turcan nu a aflat încă faptul că partidele în care ea a fost în conducere au condus țara 10 din ultimii 20 de ani. Pentru că, oameni buni, Raluca Turcan nu a apărut în politică din spuma mării în 2021. Ea a fost deputat, apropiata liderului PNL (ulterior PLD) Stolojan în perioada când a guvernat PNL (2005-2008), apoi a fost un lider al PDL când a guvernat acesta (2009-2012), apoi a fost numărul doi în PNL pe perioada guvernului Cioloș și la fel de numărul doi în partid și în guvern pe perioada guvernului Orban.

Așa că Raluca Turcan și ceilalți politicieni să facă bine și să privească realitatea pe care ei, cu mânuțele lor, au construit-o: România a pierdut, în ultimii 20 de ani, o treime din forța de muncă, a păstrat cele mai mici salarii din UE, mai puțin Bulgaria și tot s-a ales cu investiții străine de trei ori mai puține decât Ungaria sau Polonia!

Politica lor a fost simplă, dar ineficientă: taxarea muncii cu 42% și a capitalului cu 20%, de două ori mai puțin, sperând că astfel vor aduce aici investiții cu duiumul. Au obținut doar o țară sărăcită și părăsită, care dă bine doar în statisticile mari, unde se face media dintre sărăcia majorității și prea-plinul aristocraților bugetari și al firmelor de casă ale partidului.

Trimite pe WhatsApp


Citește și:

populare
astăzi

1 VIDEO „Da, sunt gay! Și suntem mulți în branșă” / Primul interpret de muzică populară care își recunoaște orient…

2 Culise din stomacul infectat al Poliției Române / Cine își asumă eliminarea „bubei” Despescu?

3 O franţuzoaică de 37 de ani, mamă a trei copii, s-a îndrăgostit nebuneşte de un puşti român de 14 ani. Cum s-a…

4 Așa o fi?

5 Mesajul unui medic psihiatru înainte de a muri de COVID-19. Mama sa, profesoară, a murit de aceeaşi boală cu o…