Politologul Corneliu Bjola, profesor la Universitatea Oxford și director al Oxford Digital Diplomacy Research Group, a acceptat provocarea lansată de „Adevărul” și a analizat parcursul României de după 1989, cu plusurile și minusurile sale, dar și prezentul și, mai ales, viitorul predictibil. Bjola vine și cu câteva sfaturi pentru actuala clasă politică și indică direcția cea mai avantajoasă spre care ar trebui să o ia România. Cel mai important, Corneliu Bjola explică și care ar putea fi profilul de țară care ar garanta o poziție cât mai solidă pentru România în cadrul UE și NATO și i-ar aduce statutul de putere regională.

Adevărul: Au trecut trei decenii și jumătate de la Revoluție, timp în care, cu bune și cu rele, România s-a schimbat față de perioada comunistă. Cum ar trebui să ne raportăm la acești 35 de ani și la rezultatul tranziției?

Corneliu Bjola: E o întrebare dificilă pentru că să ne amintim de unde am plecat, pentru că vorbim de 35-36 de ani, o transformare care e destul de profundă, am putea spune. În această perioadă am trecut de la un regim totalitar, complet izolat, represiv. Am trecut ulterior la o formă de semi-autoritarism în perioada Iliescu, cu Mineriade și cu restul, iar ulterior, încet, încet, am adoptat o democrație, deși imperfectă, dar foarte funcțională. În plus de asta, avem anii 2004 și 2007, două puncte majore în care am devenit membri a unor importante alianțe, mă refer la NATO în 2004, și la Uniunea Europeană, în 2007.

Privind retrospectiv la ceea ce a fost, se putea mai bine, se putea mai rău?

În aceste decenii am avut o transformare geopolitică extraordinară pentru România. Putea fi mai bine? Dacă ne uităm în 90, pe atunci erau trei țări care erau văzute ca pionieri, țări foste comuniste care se mișcau mult mai bine decât România sau Bulgaria. Mă refer la Ungaria, Cehia și Polonia. Ei bine, în momentul de față, Ungaria este sub România , din toate punctele de vedere, e un regim autoritar, cu o corupție, o cleptocrație avansată. Polonia și Cehia stau puțin mai bine decât noi, dar nu e o diferență semnificativă. Pe de altă parte, modul în care ne așteptam în anii 90 să mergem accelerat într-o anumită direcție și ne așteptam la un parcurs liniar, se vede că lucrurile nu au stat deloc așa.

Unde am fost și unde am ajuns

Totuși, România a traversat o perioadă îngrozitoare în anii 90, mai grea decât cea prin care au trecut țările din Grupul de la Vișegrad. Ce ne-a lipsit și ce ne-a ajutat să ne redresăm?

Să nu uităm că în 1990, când s-a prăbușit comunismul, PIB-ul României era în jur de 25 de miliarde de dolari americani. Acum ne apropiem de aproape 400. Și o mare parte a acestui evident succes este datorată faptului că am intrat în lumea europeană, în Uniunea Europeană. Schimburile comerciale au crescut extraordinar de mult, iar investițiile străine care ne ocoleau sistematic în primii ani după Revoluție au crescut extraordinar. Acum, dacă e să vorbim de prezent, ne apropiem de un moment critic, probabil că anul viitor, se încheie negocierile pentru aderarea la clubul OECD.

Pe de altă parte, pentru că m-ați întrebat dacă se putea și mai bine, vedem că există totuși multă sărăcie în țară. Sigur, se putea mai bine. Comparând însă cu situația de la care am plecat în anul 90, iarăși, cred că din punct de vedere economic, cu toate inegalitățile sociale care există și probabil că vor continua să existe, situația s-a schimbat extraordinar. E adevărat, vedem aceste inegalități de care spuneam, vedem Bucureștiul și alte câteva orașe importante, dezvoltate bine, dar vedem și regiunea Moldovei foarte săracă, vedem și o parte a Munteniei și a Olteniei rămase în urmă. Dar, repet, față de 1989...

Care au fost marile provocări în toți acești ani?

Aminteam de regimul Iliescu, de Mineriade. A mai fost în al treilea rând o criză importantă, mă refer la cea din 2008. E vorba de o criză economică puternică. Ne-a afectat mult, așa cum a avut urmări peste tot în lume.

Referindu-ne la momentul 2008, acea criză financiară globală, a adus în prim plan forțele populiste în Statele Unite, în Europa. La noi acest curent a fost puțin întârziat, dar încet, încet, tot de atunci a început să crească și curentul extremist la noi, unul populist-extremist. Și a urmat pandemia, apoi războiul din Ucraina, iarăși, un mare test, ale cărui efecte se simt și la noi și încă încercăm să-i facem față. Așa că, chiar și după ce am intrat în NATO și în UE, am continuat să avem provocări. Dar le-am făcut față destul de bine, cred.

UE și NATO, șansa de care alții n-au avut parte

Cât de important e faptul că am reușit să devenim parte a Uniunii Europene și a NATO?

NATO ne asigură securitatea, facem parte din cea mai puternică alianță militară a lumii. Și chiar dacă trecem prin vremuri grele, asta contează enorm, NATO este pavăza noastră. Uniunea Europeană ne-a ajutat enorm din punct de vedere economic. Ne-a ajutat în timpul crizei financiare, ne-a ajutat și în timpul COVID-ului, iar NATO reprezintă pavăza noastră în condițiile de războiul din Ucraina.

Cum ar fi arătat România dacă am fi rămas în afara Uniunii Europene și a NATO?

Deci, fără aceste elemente, putem spune că România ar fi fost mult mai în derivă, economic, geopolitic. Și nu e o speculație. E suficient să ne uităm la țările care au rămas în afara acestor alianțe, și cât de greu le este. Uitați-vă la Georgia. Georgia este probabil, am putea spune, o variantă a României, dacă n-ar fi intrat în cele două alianțe. E un regim autoritar, controlat prin interpuși de către Kremlin, o țară cu o sărăcie lucie. Și foarte coruptă. Sigur, corupție există peste tot, există și în România. Dar corupția din Georgia nici măcar nu se compară cu cea din România. Georgia a rămas în continuare la mâna unor oligarhi și e în sfera de influență a Moscovei. Și ca și cum n-ar fi de ajuns, Georgia a avut și pierderi teritoriale. Și nu trebuie să uităm acest lucru.

Admițând că se putea mai bine și pentru România, unde considerați că am pierdut un tempo, care au fost marile probleme ce ne-au tras înapoi?

Chiar dacă am evoluat bine, se putea mai bine. Și cred că totul ar fi fost mult mai bine dacă noi porneam, de exemplu, în 90, cu un președinte ca Ion Rațiu, care venea complet decuplat de orice structuri comuniste, securiste din acea perioadă. Și, deși nu ar fi avut, poate, la început, o foarte mare putere, avea autoritatea să garanteze o anumită traiectorie pentru România. După 90, cu regimul Iliescu, s-au reclădit anumite structuri în fruntea țării, conectate la vechile structuri comuniste și securiste. Totul în încercarea de a scoate România de pe o traiectorie de integrare europeană și de păstrare a sa în sfera de influență a Rusiei. Însă chiar și așa România și-a urmat destinul european, chiar dacă au fost niște ani pierduți.

Momentul Snagov, între mit și realitate

M-aș referi și la Momentul Snagov, din 1995, când toate forțele politice din țară, inclusiv PRM condus de Vadim Tudor, au decis în unanimitate să îndrepte țara spre NATO și Uniunea Europeană. Cât de important a fost acel moment?

Sincer, în opinia mea, momentul în Snagov a fost oarecum mitizat. Să ne amintim că în 1995 țara era foarte aproape de un faliment economic. Deci când schimbarea de regim a avut loc în fine în 1996, cei de la Convenția Democratică au realizat în ce situație cumplită se afla România. Nu existau bani, nu existau investiții, nu exista absolut nimic. Deci, de fapt, momentul Snagov a fost posibil într-un context special. În momentul respectiv, regimul Iliescu realiza că eram aproape de dezastru și a fost obligat să accepte, să ia această decizie. Plus, să nu uităm, contextul politic oarecum mergea în aceeași direcție. Rusia era foarte slăbită, n-avea capacitatea să intervină. Și să nu uităm că regimul Iliescu a ținut morțiș mult timp să încheie acest acord de securitate cu Uniunea Sovietică și cu Rusia ulterior, care ar fi blocat pe perioada nedeterminată accederea României în NATO. Acest regim a fost pus cu fața la zid datorită incompetenței și a situației economice, dar și datorită faptului că Rusia a fost slăbită.

Ați dat mai devreme exemplul Georgiei. V-aș întreba care au fost momentele decisive de care România a reușit să profite, cât timp alte țări din Est, inclusiv Georgia, nu a reușit? Unde s-a făcut diferența?

În istorie întotdeauna ai niște momente speciale, ai niște oportunități, niște ferestre de oportunitate extraordinare. Le ratezi, așa cum a făcut Georgia, atunci, la un moment dat, fereastra se va închide. Poate că pe viitor se va redeschide și pentru Georgia, dar asta depinde foarte mult de ce se va întâmpla în Rusia. Pentru România, ăsta a fost momentul hotărâtor. Am prins acel moment în care Rusia era slăbită și am reușit să profităm de oportunitate. Un moment important a fost și cu alegerile din 1996. Și poate că ar mai trebui adăugate și alegerile din 2004, care ar fi putut duce lucrurile într-o altă direcție. Ne amintim că regimul Năstase, chiar dacă voia ca România să devină parte a Uniunii Europene și NATO, avea propriile planuri. Acest regim își dorea o racordare la resursele economice al Uniunii Europene, voia acele transferuri de bani, dar nu voia și un transfer de instituție. Țineți minte cât de greu a fost, să se creeze o instituție care, într-adevăr, să judece cazurile de corupție. Alegerile din 2004, deși foarte puțini se așteptau totuși ca lucrurile să meargă în direcția în care au mers, ar fi putut consolida acest regim semi-autoritar. Și nu știm cum ar fi evoluat România.

Și totuși, România nu a avut parcă atâția oligarhi ca țările din fostul spațiu sovietic...

Nu îl laud pe Băsescu, au fost multe scandaluri legate de anturajul său, dar cred că marea realizare a lui Băsescu în primul său mandat a fost să împiedice să se întâmple ceea ce s-a întâmplat în Georgia și în alte zone. Oricum, oligarhizarea României nu a fost la fel de profundă ca în alte state. Existau trei mari oligarhi în momentul respectiv – Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vântu și Voiculescu, toți cu aspirații politice. Evident, acești oameni ar fi vrut ca ei să fie adevărații conducători din umbră și să decide ce și cum, iar președintele și guvernul să le urmeze liniile. Deci nu avem mari oligarhi după 2010. Anticorupția a mers foarte bine cam până în 2015, după care s-a oprit complet și cred că plătim un preț pentru tocmai această nu vorbim de marea corupție, probabil că nu mai avem mari oligarhi, dar corupția aceasta de gen Dragnea, pe care o vedem în momentul de față răspândită, roade încrederea cetățenilor. Aș putea spune că această oportunitate, fereastra istorică care s-a deschis și care a fost fructificată și continuată de forțele de opoziție din 1995 și 2004, care a stopat pentru o perioadă oligarhizarea țării pe model georgian.

Toți ochii pe Rusia

Dacă e să ne raportăm la prezent, România pare să fi ajuns la o răscruce de drumuri. Cu o societate puternic antagonizată, o situație economică grea și cu un război la graniță, România nu traversează ape limpezi. La ce ar trebui să fim atenți?

România este atacată de Rusia într-un război hibrid în care extremiștii din țară fac extraordinar de mult rău și dezinformează. Este, iarăși, un joc al istoriei pe care rușii îl fac, întotdeauna joacă astfel și încearcă să deschidă răni și să le amplifice prin dezinformare și prin minciună. Am văzut ultimele declarații ale ambasadorului Rusiei la București. Ar fi trebuit expulzat pentru ceea ce a spus și cum încearcă să manipuleze. Însă oricât rău ar încerca să facă Rusia și oricât ar încerca să manipuleze și să dezinformeze, românii din totdeauna au fost legați de ceea ce înseamnă Occidentul. Franța, de exemplu, a fost mereu unul dintre cei mai importanți aliați ai noștri și un model. După revoluția din 1848, o mare parte din cuvintele românești au fost adaptate și s-au preluat multe din limba franceză. Se spune că vreo 10-15% dintre ele. Deci România a căutat dintotdeauna alianța și sprijinul Vestului, iar acesta este unul din motivele pentru care Rusia încearcă cu îndârjire, prin interpușii săi, să rupă această legătură. Pentru că în momentul în care faci parte din spațiul european și devii integrat este mult mai greu să fii ulterior desprins, pentru că există o legătură care e din ce în ce mai puternică. Iar rușii știu bine acest lucru.

Și cum încearcă Rusia să rupă această legătură care dăinuie de secole, iar din 2007 încoace a fost aprofundată, odată cu intrarea României în UE?

Una dintre marile minciuni ale Rusiei, amplificată de aliații ei din România, de extremiști, este că prin această integrare în Uniunea Europeană ne pierdem identitatea. E o minciună colosală! Vă dau din nou exemplul Franței, care este membru fondator al Uniunii Europene. Și-a pierdut cumva Franța identitatea? Germania, la fel. Și-a pierdut cumva identitatea? Din contră. Faptul că francezii și germanii aparțin Europei nu le alterează cu nimic identitatea, nu-i schimbă cu nimic. În schimb, cultura, civilizația lor, valorile acestor țări ajung să fie cunoscute și apreciate în toată Europa. La fel și în cazul României și a altor țări.

Dar pierderea identității este genul de minciună pe care o vedem în momentul de față, rostogolită permanent. Dar nu o pierdem. Dimpotrivă, ne-o întărim, o amplificăm și o îmbogățim prin faptul că facem parte din acest spațiu european. Ne-am pierde identitatea dacă am păți ceea ce a pățit Republica Moldova după 1940, când s-a trecut la această rusificare, această vasalizare a statului. Pierderea identității se face numai în legătură cu relația cu Rusia. Și asta este datorită unui antagonism față de Rusia, ci este un fapt istoric, dovedit istoric. Se vede tot ce s-a întâmplat în Moldova, se vede ce se întâmplă peste tot, unde ei încearcă să rusifice, să altereze istoria, iar cei care li se opun sunt uciși sau deportați și înlocuiți cu contingente coloniști ruși. Acest lucru se întâmplă acum în Ucraina. Tot ce se înseamnă rezistență în zona Donbass este eliminată, trimisă în Rusia și înlocuiți cu noi coloniști care sunt aduși din Rusia, tocmai pentru a crea din nou această istorie

Un proiect fezabil de țară pentru România

Vorbind despre viitorul României, care credeți că ar fi un proiect valabil de țară care să ne ducă înainte și să ne transforme într-un stat important în UE, poate chiar într-o putere regională în zona Mării Negre?

Aș lua poate exemplul Spania, țară mult timp foarte săracă, ieșită dintr-o dictatură (n.r.- dictatura lui Franco), dar care după ce a reușit să se integreze în Uniunea Europeană a reușit să-și rezolve problemele. Mai mult, Spania a reușit să se facă indispensabilă sau să-și creeze o rețea de parteneriate de mai multe state. Spaniolii au parteneriate cu Scandinavia. Aici lucrează foarte bine pe domeniul de schimbare climatică, iar colaborarea lor merge foarte bine. Și mai important, au o relație excelentă cu Franța, mai nou au și cu Italia.

Spania seamănă cumva cu România. E o țară care iarăși a plecat dintr-o zonă marginală, a avut mari probleme, o dictatură, un regim franchist. Era o țară sărăcită, o țară cu probleme interne majore și care gradual, încet, încet a reușit să devină un actor influent. Sigur, nu e la fel de influentă ca Franța sau Germania, dar e un actor influent, iar vocea sa se face auzită. E adevărat, spre deosebire de România, pe ei îi ajută geografia, pentru că nu sunt aproape de zona aceasta turbulentă care se află la granița cu Rusia.

Și cum s-ar aplica modelul iberic pentru România?

Pentru România, ceea ce vreau să spun și cred că asta este o lecție poate și din ce s-a întâmplat în această criză, este că o direcție spre care trebuie să o luăm este cea care ne va asigura ieșirea din periferie. Asta a făcut Spania, și-a construit un model important în diferite configurații de politici europene. Iar această idee de ieșire din periferie ar trebui să fie valabilă și pentru România. E adevărat, contextul geografic și geopolitic este diferit pentru România. Dar asta înseamnă că se propui niște ținte.

Cu ce ținte ar trebui să începem?

Vedeți, de exemplu, vorbim de zona euro, vorbim de moneda euro de atâția ani. Inflația în euro a ajuns undeva la 3%, rata dobânzii e undeva la 3%. România nu se află în zona euro și avem o dobândă și o rată a inflației foarte mari. Deci faptul că încă n-a reușit să intrăm în zona asta are costuri economice. Și am evitat chiar noi să intrăm în UE. Mereu și mereu am găsit scuze de ce nu adoptăm euro. Acest lucru trebuie să devină un obiectiv prioritar, mai ales acum după ce am reușit să intrăm în Schengen. Nu o să ne fie ușor din cauză că deficientul este mare și vor fi greu de îndeplinit condițiile pe termen scurt, dar trebuie să depui un efort în această direcție. Dar se poate. Vedeți, Croația a intrat de 2 ani de zile în zona euro, deși a fost admisă în Uniunea Europeană la 6 ani după România. Dovadă că dacă vrei, poți. Așa că trecerea la euro e foarte importantă pentru că îți aduce o anumită stabilitate economică. Al doilea obiectiv, la fel de important, este să intri într-un anumit cerc decizional. România trebuie obligatoriu să fie la masă. Să fim la o masă cu Germania, cu Franța, cu țările importante, să avem un cuvânt de spus și noi, iar în același timp să ne aducem propria contribuție. Acest lucru și ieșirea din periferie trebuie să devină un proiect pentru România.

Ce ne oprește să stăm la masa bogaților

Mereu s-au găsit scuze că România nu poate sta la masă cu cei puternici și bogați și s-a spus ba că nu am fi doriți acolo, ba că nu avem experți care să ne ajute să ne atingem acest obiectiv. Care e adevărul?

Văd că președintele Nicușor Dan face vizite în Germania, în Austria, încearcă să atragă investitori. Vizitele sale au o anumită componentă financiară, ceea ce este foarte bine. Însă aceasta trebuie inclusă într-o viziune. Într-o viziune mai largă, a cărei țintă, a cărui obiectiv să fie, cum spuneam, ieșirea din periferie și ocuparea unui loc la masa cea mare, acolo unde se iau deciziile. Nici mai mult, nici mai puțin. Vedem că una din prioritățile Uniunii Europene este problema de securitate. Evident, există și altele, așa cum există diferite cercuri de decizie. Și vorbim de coaliția de voință în care suntem parte, dar suntem undeva oarecum pasiv. Și nu pentru că nu suntem doriți, ci pentru că nu avem prea multe de oferit. Dar să sperăm că acest lucru poate fi corectat. Este un program de înarmare, un program care va începe să fie derulat, un program masiv. Sper să nu ne facem de râs și acolo.

Revenind în plan economic, nu pot să nu mă refer la faptul că nici 30% din banii puși la dispoziția României prin PNRR nu au fost accesați. Deci avem o anumită situație foarte neplăcută și greu de înțeles. Ca autoritate, ca guvern, suntem incapabili, chiar când avem banii dați de alții și puși pe masă. Iar noi nu suntem capabili să-i tragem spre noi și să îi investim în ce avem nevoie. Sper că acest lucru nu se va repeta cu și în cazul programului de înarmare și mai sper că acolo lucrurile vor fi luate în serios.

Între modelul spaniol și cel polonez

Mult timp s-a vorbit și de modelul polonez, asta și în ideea în care și Polonia a semănat destul de mult cu România...

Într-adevăr, Polonia a avut un alt model de ieșire de la periferie, diferit față de Spania. Și e diferit și pentru că în situația Polonei, accentul s-a pus pe înzestarea militară. Așa a devenit Polonia o putere militară de prim rang în Europa de Est, una care contează. Și Polonia contează și la nivel înalt. În momentul de față, polonezii sunt incluși în toate cercurile de decizie. Indiferent că este vorba despre coaliția de voință, că este vorba de grupul de la Weimar, unde e alături de Franța și Germania. Deci Polonia e un model de succes și o țară care a fost capabilă să iasă din anonimat, din periferie. Dar este un alt model și e inspirat, evident, de proximitatea cu Rusia, în care, spre deosebire de Spania, problema de securitate și de apărare este primordială.

Și care model ar fi mai bun pentru noi?

România nu trebuie să copieze neapărat modelul spaniol sau pe cel polonez. Dar poate să ia anumite elemente de la ei, să vadă ce ni se potrivește, clar. România trebuie să-și găsească o viziune de a ieși de la periferie. Iar componenta de securitate nu poate fi neglijată. Iar polonezii au ținut cont de asta. Europenii ne vor ajuta și pe noi, ne vor întinde o mână. Și sunt gata să ne ajute pentru securizarea zonei Mării Negre. Dar și aici trebuie să fim activi, să ne facem treaba. Pentru că ne aflăm într-o zonă de competiție geopolitică extraordinară în momentul de față. Uniunea Europeană ne întinde mâna, are un proiect și ne întinde mâna. Și trebuie să profităm și să venim în întâmpinarea lor. Asta în condițiile în care și Statele Unite și unii europeni au cerut părții române de câțiva ani să vină cu un proiect, să vină cu o anumită viziune pentru Marea Neagră. Până acum, nu am făcut asta. Să vedem ce se va întâmpla cu această abordare strategică. A fost propusă deja, acum sper că partea română o va prelua, o va accelera.

Se vorbește și de un hub la Marea Neagră, însă pare că suntem în competiție cu Bulgaria...

Acest hub nu trebuie să rămână iarăși o instituție pe hârtie care nu obține rezultate. Trebuie să fim serioși. Deci voință din partea partenerilor există. Și partea română trebuie să reacționeze și trebuie să fie mult mai decisă pentru a fructifica aceste oportunități. Deci partea de securitate nu poate fi neglijată. Dar în același timp și partea diplomatică este esențială în care tu trebuie să devii relevant într-o anumită configurație, acesta e modelul spaniol. Deci să devenim relevanți în anumite puncte de vedere. Iarăși, revin la ideea că, pentru a fi luați în serios trebuie nu numai să fim buni din punct de vedere retoric când spunem că vrem acest lucru, dar și să contribuim.

Britanicii sunt gata să ne ajute

Vedeți și o direcție, un element sau un capitol la care am putea într-adevăr să performăm și să fim utili și Alianței?

Aș atrage atenția, în acest context de securitate, asupra rolului marcat al Marii Britanii, care este din ce în ce mai activă în zona de Est. Și față de Moldova, și față de România este o relație care ar trebui întărită. Și ăsta este un al doilea element pe zona de securitate, dincolo de Marea Neagră cu problema de menținere a unei zone de monitorizare și activă, și care are direct implicații pentru România. Să nu uităm, acolo sunt rezerve de gaze naturale, care dacă nu sunt foarte bine protejate, Rusia va găsi o oportunitate să frusteze eforturile românești. Revenind la Marea Britanie - și aici este ceva foarte important de spus, pentru că Marea Britanie are capacități importante pe războiul hibrid. Ăsta este un alt element în care ar trebui accentuat și cultivat. Există disponibilitate în Marea Britanie și nu de ieri, de astăzi, să ne ajute în acest domeniu. Sper că acest efort care se face în momentul de față nu va eșua. Dacă a eșuat până acum, nu a fost din cauza Marii Britanii. Dar depinde ce se întâmplă cu partea română. Adică, dacă partea română își creează o anumită viziune, o anumită strategie pe termen mediu, pe termen lung, care să fructifice. Războiul hibrid este unul din punctele nodale pentru România. Dacă m-aș uita să spunem pe hartă, deci ca o viziune cum ar putea să ieșie din periferie, aș vedea pe termen mediu posibilitatea ca România să devină o forță pe zona de război hibrid. Așa cum Polonia este o forță pe partea convențională, România poate, dar mai ales are nevoie să facă treaba asta. E o presiune extraordinară pe ea, să devină o forță pe războiul hibrid din care și ceilalți parteneri să învețe multe. Însă e drum lung până acolo, dar asta nu înseamnă că nu se poare. Trebuie să trecem la construirea de capacitate, doctrină, strategie, nu numai să ne prezentăm la întâlniri și să ieșim cu declarații corecte de conținut.

Vorbind despre Marea Britanie, cum ar putea România să-i convingă pe britanici și pe germani să trimită trupe în România, pentru a contribui alături de Franța la securitatea acestei regiuni?

În ce privește partea militară convențională, s-a făcut o anumită împărțire în NATO, în sensul că britanicii și germanii au trimis trupe în zona baltică. Germania are un contingent militar în Lituania, o brigadă, la fel cum Franța are planuri serioase în ce privește România. Din ce știu, în zona baltică această brigadă germană va deveni operațională complet în 2027. Vor fi 5.000 de soldați și o bază militară permanentă. Germania, pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial, dă un semnal clar și investește în industria sa de apărare, dar în propria armată. Aș spune că Franța s-a oferit să trimită trupe în România datorită legăturilor speciale cu țara noastră. În ce măsură ar fi de acord și Germania să facă acest lucru, am unele rezerve. De altfel, acum un an sau doi România i-a cerut fostului cancelar german să facă acest lucru, dar s-a lovit de un refuz. Și nu pentru că germanii sau britanicii nu ar vrea să ne sprijine, dar aici e vorba de cheltuielile importante. Iar Germania deja a început să facă cheltuieli extraordinare pentru baza militară din Lituania. În plus, toate aceste țări – Marea Britanie, Franța și Germania au alocat foarte mulți bani pentru Ucraina. În condițiile date, e ceva mai greu ca britanicii și germanii să fie convinși să vină și la noi, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să continuăm să-i invităm aici.

Pe de altă parte, există unele incertitudini în relațiile cu SUA. A fost o perioadă în care administrația Trump a transmis mesaje în forță Europei și au apărut informații că o bună parte din trupele americane de aici vor fi retrase, ceea ce nu s-a întâmplat. La ce să ne așteptăm de la SUA?

Deocamdată vedem că Pentagonul are în continuare această evaluare pe care o face pentru trupele americane prezente în Europa. Din ce știu, această evaluare nu a fost finalizată și probabil că nici nu va fi până la sfârșitul anului. Abia atunci vom avea o idee mai clară dacă se vor decide să retragă o parte a trupelor. Cel mai probabil vor retrage o parte a trupelor din Germania. În ce privește România, sperăm să nu retragă foarte mulți dintre militarii americani prezenți aici.

Soluțiile României

Și ce soluții ar mai avea România?

Evident că în condițiile acestea în care Europa caută să dezvolte o forță de descurajare europeană convențională, România va trebui să insiste și întărească toate parteneriatele pe care le are cu SUA, Franța, Marea Britanie și, de ce nu, și relațiile cu Germania. Dar nu ajunge atât. Și acum revin la modelul polonez. Am văzut că polonezii insistă pe aceste parteneriate, insistă și mult și ca trupele americane să rămână pe teritoriul lor, dar nu se limitează la asta. Pentru că polonezii consideră că trebuie să se bazeze în primul rând pe ei, ceea ce înseamnă că își întăresc foarte mult armata. Probabil că ei își spun că nu trebuie să se bazeze doar pe cei 5.000 de soldați americani pentru a descuraja cu adevărat Rusia. Fiindcă dacă tu nu vii cu o forță a ta, dacă nu investești în armată ca să devii o forță, costurile ulterioare riscă să fie mai mari. Și e și interesant că și la ei apare acestă manipulare, această dezinformare. Adică sunt niște voci care încearcă permanent să descurajeze acest efort. Și populației, și în Polonia, i se transmite că NATO vrea să-i bage în război și că vor fi nimiciți de Rusia. Și aici vedem că sunt aceleași mesaje care apar și la noi lansate de Călin Georgescu și de AUR. În realitate nimeni nu va intra în război cu Rusia, nimeni nu vrea asta. Însă, pe de altă parte, Rusia trebuie să înțeleagă foarte clar că expansiunea sa este limitată exact în granițele pe care le are în momentul de față. Nu mă refer la Ucraina, ci la granițele pe care le-a avut până în 1991 după sfârșitul războiului.

Și care ar fi cele mai mari provocări care ne așteaptă în următorii ani?

E vorba în primul rând despre politica agresivă a Rusiei, despre manipularea și dezinformarea pe care le răspândește nu doar la noi, ci în toate țările NATO. Sperăm că la un moment dat toată această aventură pe care Putin a pornit-o va lua sfârșit. Marele proiect în care trebuie investit pentru face față provocărilor este ca Europa să devină o forță militară convențională capabilă să descurce singură în fața unei posibile agresiuni rusești și nu numai. Asta cu atât mai mult cu cât partea americană are acum alte priorități, iar americanii nu mai pot să se angajeze în două sau trei teatre în aceași măsură. Nu este un lucru ușor pentru Uniunea Europeană, pentru că însuși proiectul european a pornit ca un proiect de pace. Partea militară nu a fost niciodată foarte puternică și nu mai vorbim de tensiunile care există între statele membre ale Uniunii Europene. Dacă Europa va reuși, România va fi în avantaj. Dar trebuie să facem tot ce ține de noi ca să devenim parte a acestui nucleu european. Trebuie să se înțeleagă și la București dinamica în care se construiește acest proiect european, iar noi să contribuim direct. Nu o facem numai pentru Europa, o facem pentru noi. O Europa puternică înseamnă o România bine apărată. A doua problemă pe care avem această zonă a Mării Negre unde provocările sunt pe măsură și sunt cauzate mai ales de acest război hibdrid.

Marile provocări ale viitorului și soluțiile lor

Și ce e de făcut aici?

Aici trebuie lucrat și intra cu buldozerul în ceea ce s-a făcut prost. De ce spun asta? Pentru că există o tendință să se continue în aceeași notă, în același pattern. Iar noi avem două mari eșecuri în acest război hibrid: pandemia și criza din noiembrie 2024. Dar la noi aceiași oameni sunt și acum în funcții. Au avut un eșec colosal, iar în loc ca acești oameni care au dovedit atâta slăbiciune să fie dați afară, ei au fost premiați de fostul președinte. Practic, dovedind atâta slăbiciune nu au făcut decât să invite Rusia să acționeze. Pentru că slăbiciunile lor s-au văzut bine de la Moscova. Ori acești oameni care au condus eșecurile noastre trebuie să plece, iar dacă nu vor să plece singuri. Și vedem că după noiembrie 2024 suntem în aceeași poveste. În loc să aducem oameni competenți, pare că tot cei vinovați de eșecurile noastre se ocupă de strategia hibridă a României. Nu se poate așa ceva! Ne trebuie o anumită responsabilitate, nu putem continua așa. Și oameni competenți chiar există în România, inclusiv experți pe zona asta. Am și avut ocazia să mă întâlnesc și să-i cunosc pe câțiva dintre ei. Dar cum ei nu pot lua decizii, se ocupă într-un stil nemotivat necoordonat, fără strategie, fără instrument.

Aici trebuie construit ceva nou care poate să-ți permită ție ca țară să devii ce spuneam poate modelul polonez dar nu pe partea convențională, ci pe partea hibridă. Aici cred că e nișa noastră unde chiar putem fi buni. Și asta ar înseamna construcție. Dar asta nu se va întâmpla peste noapte. Totul depinde de un singur element - voința politică. Ai voință politică? Faci. N-ai voință politică? Găsești scuze, te lamentezi, te plângi de dimineață până seara. Ești capabil și vrei să faci treabă? Fă-o. Nu poți sau nu vrei să o faci? Dă-te la o parte și lasă-i pe cei care vor s-o facă. Asta e calea pentru noi, să devenim o forță pentru a face față în războiul acesta hibrid. În niciun caz nu așa cum facem azi când vine ambasadorul rus cu tupeu și obrăznicie să traseze direcții cum să te comporți față de Moldova, cum să te comporți față de România, considerându-se deja de fapt un semiguvernator al României.

Printre atâtea și atâtea probleme, vedeți și elemente încurajatoare, care ne-ar permite să privim mai optimist spre viitor?

Cred că în momentul de față vestea cea mai bună este că cineva a început să ia taurul de coarne. Că acest gen de funcționare greșită a statului, care a persistat în toți acești 35 de ani, pare acum să se schimbe. În tot acest timp pare că s-au adunat straturi după straturi de indolență, de corupție, dar începe să se vadă un efort din partea noului președinte și a noului premier. Nicușor Dan și Ilie Bolojan nu sunt perfecți, dar e evident că ei chiar încearcă, vor să facă ceva pentru țară. Iar Bolojan pare cel mai determinat, e rapid în acțiuni. Așa că putem spune că există și elemente încurajatoare. Și vă reamintesc, agențiile de rating au menținut România și nu au retrogradat-o la categoria junk. Asta e foarte important și este un semnal încurajator că văd și cei de afară că acum chiar vrem să facem reformă. Dar reforma asta nu va fi ușoară. Avem indivizi ca George Simion și Călin Georgescu, avem multe elemente retrograde care vor să tragă țara înapoi. Și e foarte important să reușească această reformă. Pentru că se va redresa economia, iar oamenii își vor recăpăta încrederea în stat.