Numeroși români au păstrat amintirile tulburătoare ale abuzurilor la care au fost supuși ori au devenit martori, în timpul încercărilor temerare de a părăsi România, trecând „fâșia verde” din vestul României spre fosta Iugoslavie.

Aflat în vestul României, la câțiva kilometri de frontiera cu Serbia, orașul Jimbolia are un trecut marcat de istorii tulburătoare. La mijlocul secolului al XVIII-lea, în ținutul mlăștinos și aproape pustiu de până atunci din Banat, s-au așezat primele familii de șvabi, aduse din vestul Germaniei, pentru a transforma zona într-una productivă.

Jimbolia, reper al Fâșiei verzi

În secolul al XIX-lea, Jimbolia, numită atunci Hatzfeld, devenise treptat un orășel prosper, cu fabrici de cărămizi și ceramică, legat de Timișoara, aflată la mai puțin de 50 de kilometri, printr-o cale ferată inaugurată încă din 1857. Aici trăiau împreună români, germani (șvabi), maghiari, sârbi și alte naționalități.

După Al Doilea Război Mondial, regimul comunist a naționalizat vechile fabrici ale Jimboliei, iar cu timpul, comunitatea germană, care domina în trecut așezarea, s-a diminuat. În deceniile de comunism, orașul cu peste zece mii de locuitori a devenit cunoscut românilor nu doar ca un reper al Banatului, ci și ca una dintre cele mai bine păzite zone de la frontierele României cu fosta Iugoslavie.

Împrejurimile Jimboliei au fost militarizate, iar cei care călătoreau cu trenul al cărui traseu se apropia de granițele României erau supuși unor controale stricte efectuate de milițieni.

„Cei care nu locuiau în Jimbolia trebuiau să prezinte un permis special și să explice motivul călătoriei lor. Dacă polițiștii îi suspectau sau nu erau satisfăcuți de răspunsurile lor, erau aduși într-o secție de poliție pentru a fi interogați”, arătau mărturii din anii ’50.

Localnicii aveau, la rândul lor, nevoie de permise speciale de trecere pentru a se putea apropia de zona de frontieră unde își munceau pământurile. Unii găseau pe terenurile lor mine cu explozibil, folosite pentru a-i descuraja pe cei care voiau să fugă în Iugoslavia. Granițele erau păzite de regimente militare, iar posturile de observație erau situate des. Patrulele călare nu lipseau, iar autoritățile se bazau pe câinii-lup pentru a le inspira teamă românilor.

„Am locuit în Jimbolia, pe ultima stradă, la 200 de metri de Pichet. Nu pot să vorbesc sau să mă exprim, ca și copil, despre cum și prin ce trece un minor când aude focuri de armă, somații, executări. Tata a fost ridicat de acasă, bătut, amendat și trimis la închisoare. Fiind oraș de graniță, dacă voiai să intri în Jimbolia – inclusiv în gară – era plin de soldați. Dacă nu aveai buletin de Jimbolia, deja erai suspect. Automat ajungeai în camera de interogatoriu! Și da, erau cruzi – așa au fost pregătiți pentru aceste posturi, la Pichet și la orice punct de intrare în oraș”, își amintea o localnică.

Unii localnici relatau că nu înțeleg nici în prezent comportamentul brutal al grănicerilor, care aveau familii în localitate.

„Unii ofițeri aveau familie în sat, aparent erau cei mai corecți tați, soți, vecini, prieteni, dar la Pichet deveneau diavoli – torturau, băteau, efectiv unii foloseau metode medievale de chin”, își amintea un alt localnic.

În cele peste patru decenii de comunism, mii de români au îndrăznit să își riște viața încercând să treacă „frontiera verde” a României, prin apropierea Jimboliei, care, în ciuda faptului că le inspira teamă, prezenta puncte vulnerabile.

Unii dintre foștii soldați de la Punctul de Trecere a Frontierei Jimbolia au oferit mărturii despre cum încercau să îi oprească pe fugari și despre ce însemna munca lor.

Grănicerii, instruiți să fie nemiloși

Grănicerii primeau o instrucție specială, menită să îi ajute să facă față oricărei împrejurări ivite în timpul misiunilor riscante de la graniță, relata un fost grănicer, în revista Poliției de Frontieră. Erau, de asemenea, instruiți să nu manifeste milă față de românii care forțau trecerea frauduloasă peste graniță.

„Despre cei ce pătrundeau în dispozitivul grăniceresc cu gândul de a trece necontrolați în statul vecin, și mă refer la circumstanțele fâșiei verzi din perioada RSR, nouă, soldaților, ni se prezenta totul în cele mai negre culori. Și anume, ni se repeta la infinit că aceștia nu pot fi decât de tipul infractorilor care vor să scape de judecata legii, sabotorilor, agenților unor puteri străine și câte altele să-ți facă pielea de găină. Iar ca sperietura să fie până la capăt, „pentru întărirea vigilenței în paza și apărarea frontierei de stat a RSR”, periodic ni se prelucrau cazurile soldate cu atacarea grănicerilor în post, dezarmarea lor, situații cu militari legați fedeleș ori bătuți măr de infractori etc.”, scria fostul grănicer.

Fâșia supravegheată de trupele de grăniceri era o zonă cu totul neprietenoasă pentru orice civil, iar militarii își priveau adesea meseria ca pe o misiune de luptă.

„Soldații grăniceri acționau individual, având mai tot timpul, cu precădere în nopțile de smoală, arma încărcată și piedica trasă. În plus, așa cum deja am spus-o, aveau inoculat în minte că oricine le-ar fi intrat în raza lor de acțiune nu putea fi decât un răufăcător primejdios. Noaptea, pe vreme rea, singuri, de ce nu și speriați (erau generalizate misiunile individuale), având de mers kilometri întregi prin pustietate, se putea întâmpla orice... Dacă soldatul se întâlnea cu cel care voia să fugă, erau doar ei doi. Conform procedurii, prima dată trebuia să strige „Stai!”, iar dacă fugarul nu se oprea trebuia să strige „Stai că trag!”, apoi să tragă foc de avertisment și, în fine, foc în plin... Ce se întâmpla în realitate, știau doar ei – fugarul și soldatul”, nota fostul grănicer de la Jimbolia.

Pe lângă riscul pe care și-l asumau de a fi observați de grăniceri, românii care încercau să părăsească țara trecând „fâșia verde” întâmpinau o serie de obstacole bine ascunse, menite să îi oprească.

„Până să ajungi ca fugar la fâșia arată de control al urmelor de trecere, cu câteva sute de metri înainte – pe direcțiile cu probabilitatea cea mai mare de forțare din partea posibililor transfugi – nimereai în zona celebrelor cârâitori metalice, dar și a lansatoarelor fixe de rachete luminoase. Bine mascate prin vegetație, la o simplă atingere a unor sârme întinse în jurul lor, dădeau de gol pe oricine ar fi pășit pe acolo, datorită zgomotului infernal și luminilor produse. Pentru câteva minute, deși în toiul nopții, se vedea ca în palmă pe o rază de jumătate de kilometru. Ca să te prindă soldatul grănicer, înarmat cu pistol-mitralieră AKM și adesea însoțit de câinele-lup, nu mai dura decât câteva minute”, afirma fostul grănicer.

Acesta mărturisește însă că, la începutul anilor ’80, când timp de 18 luni a fost grănicer pe frontiera de vest, a fost ferit de confruntări cu fugarii și a încercat să evite incidentele.

„Dacă întâlneam în raion o brigadă de o sută ceapiști la prășit sfecla, nu mă apucam să le cer tuturor buletinele. Apoi, nu dădeam jos toți călătorii din autobuzul ticsit care aducea noaptea muncitorii din oraș de la schimbul doi, flămânzi și obosiți, sperând să găsesc printre ei vreun posibil fugar (care n-ar fi din localitatea de frontieră), pentru a mă evidenția în fața comandantului. O discuție mai în șoaptă cu șoferul, aflat pe lista persoanelor de sprijin al grănicerilor, îmi garanta lipsa bătăilor de cap etc.”, nota acesta.

Femeile, abuzate de grănceri

Poveștile românilor care au forțat trecerea frontierei de vest în anii ’80 dezvăluie o imagine mult mai brutală a grănicerilor. George Sava, unul dintre românii care au fugit din țară în 1989, a relatat despre abuzurile petrecute în timpul uneia dintre încercările sale de evadare din România, peste „frontiera verde” cu fosta Iugoslavie.

În dimineața zilei de 20 octombrie 1989, George Sava, un tânăr din Lupeni, împreună cu prietena sa, a plecat spre granița de vest a României cu intenția de a fugi din țară. Cei doi au fost prinși de grăniceri în apropiere de localitatea Otelec, iar la scurt timp au fost duși la unitatea de grăniceri de la Jimbolia.

„Cele două-trei celule, câte erau acolo, s-au ticsit de arestați. Cred că în total eram vreo 70 și ceva de oameni, adunați de peste tot de la frontierele românești. Au fost aduși români chiar și din Iugoslavia, de la frontiera cu Austria, tineri care s-au închis în containere, din România, cu apă și pâine uscată cu ei, și au fost descoperiți de grănicerii sârbi la Maribor, înainte de a trece în Austria. Eram așa de mulți, că nu erau paturi, dormeam pe jos, dar ajunsesem să nu mai încăpem nici să stăm culcați pe jos, să dormim, și stăteam pe o dungă, toți cu tentativă de trecere frauduloasă a frontierei”, relata românul ajuns ulterior în SUA, potrivit platformei „Locuri ale Memoriei Națiunii”, realizată de organizația non-profit cehă Post Bellum.

În timpul petrecut la Jimbolia, George Sava nu a suportat doar înghesuiala, ci a asistat și la abuzuri ale grănicerilor.

„Grănicerii, pe la vreo 11 noaptea, le-au luat pe fete la anchetă. De fapt, presimțeam că nu le scot la anchetă, ci le-au scos să le violeze, ceea ce se întâmpla cu femeile arestate în acea perioadă”, relata acesta. După trei zile petrecute în arestul postului de grăniceri de la Jimbolia, atât George Sava, cât și prietena sa au fost eliberați. În anii ’90, românul a părăsit țara, reușind să emigreze în Canada.

Cruzimea grănicerilor români

După trei încercări eșuate de a trece frontiera României în Iugoslavia, John Pîrva a reușit să părăsească țara, în 1981, înfruntându-și teama de a fi prins de grănicerii români sau de a sfârși pe câmpurile periculoase ale „frontierei verzi”.

Ajuns în SUA și apoi reîntors, după 20 de ani, în România, John Pîrva a publicat, în 2011, cartea „Memoriile unui frontierist”, în care și-a povestit aventura riscantă, amintind despre cruzimea cu care unii dintre grănicerii români îi întâmpinau pe fugari.

„Și eu am fost prins la frontieră și am fost bătut, însă alți români au rămas cu sechele fizice pe viață după ce au fost loviți de grăniceri cu patul armelor. Numeroși români au fost uciși. Un soldat povestea că se bucura că putea ieși aproape zilnic, ca într-un fel de permisie, de la pichetul său de la Naidăș, pentru că transporta cu ARO-ul la morga din Oravița trupurile celor împușcați la frontieră”, relata John Pîrva.

Militarul i se lăudase, după ce se îmbătase, că ar fi batjocorit trupurile unor femei ucise pe fâșia verde, pe care trebuia să le transporte la morga din Oravița. Alți grăniceri, trupe aflate în subordinea Ministerului de Interne, așteptau însă oportunitatea să fugă chiar ei în Iugoslavia, iar dezertările în acest fel erau frecvente, arătau unele mărturii din anii de comunism.