Cât de mare era incompetența în perioada comunistă. Mărturiile care scot la iveală ineficiența totală a industriei socialiste
Industria românească din perioada comunistă era departe de imaginea idilică pe care propaganda o afișa cu orice ocazie. Se făceau lucruri de proastă calitate, apăreau blocaje în lanț iar rentabilitatea lăsa de dorit. De aceste lucruri se plângeau chiar muncitorii din uzinele comuniste.
Combinatul de la Chișcani FOTO Adevărul
După anul 1948, România devine stat comunist . Cu ajutorul Armatei Roșii, orice își doreau rușii era posibil în România. Odată cu schimbarea sistemului de guvernământ și a ideologiei oficiale au avut loc transformări fundamentale în societatea românească. Pe lângă cumplitele epurări politice și colectivizarea de tip stalinist, tot după modelul tovarășilor de la est, liderii comuniști din România au început industrializarea forțată. S-a mărit capacitatea industrială a țării, fiind construite mari platforme industriale, facilități de exploatare a resurselor naturale și capacități de producție. Numărul muncitorilor a crescut într-un ritm accelerat. O mulțime de oameni de la țară erau aduși în cartierele care se construiau pe repede înainte, pe la marginea orașelor, și erau transformați în orășeni angajați în „construirea socialismului”.
Aparent, România mergea pe drumul dezvoltării. Mulți români nostalgici după acele vremuri încă sunt convinși de acest lucru. În realitate, planurile cincinale sfidau logica economiei. În primul rând, principiul rentabilității. Multe uzine nu făcea față planurilor impuse de lideri comuniști. În plus, industria românească era interdependentă. Dacă se bloca lanțul de aprovizionare era jale. Iar aceste blocaje se țineau lanț. De cele mai multe ori piesele sau agregatele industriale erau de proastă calitate. Era și normal, mulți muncitori erau calificați la locul de muncă iar concurența care stimulează perfecționarea era inexistentă. Aceste lucruri nu erau relatate de „dușmanii de clasă”, „agenturile străine” și nici de cei „vânduți ocultei”, ci chiar muncitorii care lucrau în acele uzine. Unii dintre aceștia au ajuns să trimită scrisori până și ziarelor din perioada comunistă sperând că le vor fi rezolvate problemele.
Disperare la Combinatul Chimic din Borzești și un jurnalist curajos
Pe data de 29 noiembrie 1964, în ziarul „Scânteia”, un oficios al Partidului Muncitoresc Român, apărea un articol tulburător, cel puțin pentru reprezentanții Comitetului Central. Era semnat de Ștefan Zidăriță și prezenta problemele grave semnalate de muncitorii combinatului chimic din Borzești privind eficiența activității și îndeplinirea planului pe anul 1965. Mai precis, producția era sabotată de furnizorii de utilaje. Articolul scotea la iveală un blocaj în lanț în care, într-un mod caragialesc, responsabili de întreprinderi dau vina unii pe alții. Totul începe cu o scrisoare primită de Zidăriță, la redacție, din partea colectivului de la Combinatul Chimic din Borzești.
„De la intrarea în funcțiune și pînă în prezent, combinatul nostru și-a mărit neîncetat capacitatea de producție și a obținut succese importante în întrecerea socialistă. Dar realizările muncii noastre ar putea fi și mai însemnate dacă nu am întîmpina greutăți din partea unor furnizori de utilaje”, scriau reprezentanții Combinatului Chimic din Borzești. Aceștia detaliau problema și mărturiseau că aveau probleme la trei evaporatoare utilizate la secția de evaporare-topire a combinatului.
„Uzinele „23 August“ din București au realizat pentru combinatul nostru 3 evaporatoare. Nu s-a avut însă în vedere să se reproducă la o scară mai mare un utilaj deja încercat în cadrul secției respective. Astfel, s-a pus în practică, cu concursul IPROCHIM, o soluție neadecvată, de pe urma căreia întîmpinăm o seamă de necazuri, concretizate în scăderea producției secției de evaporare-topire. Montajul celor trei evaporatoare a început încă din trimestrul IV 1963 și continuă și în prezent, (termenul contractual fiind depășit încă de la începutul trimestrului 11/1964) deoarece pe parcurs apare necesitatea a fel de fel de remedieri. Socotim că tovarășii din conducerea Uzinelor „23 August” pot să intervină cu soluții practice în rezolvarea grabnică a problemei puse în discuție“, semnalau cei de la la Combinatul Chimic Borzești, scrisoarea lor și articolul de ziar fiind prezentate integral pe amintiridincomunism.wordpress.com.
Vina pasată de la o întreprindere la alta, un sistem nefuncțional
Articolul aprofunda și mai mult problema semnalată, fiindu-le cerută părerea despre această situație tuturor celor implicați. Jurnalistul de la Scânteia a mers, de exemplu, la IPROCHIM, acolo unde au fost proiectate evaporatoarele de proastă calitate. Șefii de la IPROCHIM nu au făcut decât să dea vina pe cei de la Uzinele „23 august”, cei care au realizat manopera pe baza proiectelor.
„Cunosc problema. Lucrurile stau în adevăr așa. Uzinele constructoare "23 August” n-au respectat proiectul inițial”, preciza directorul institutului IPROCHIM, prezentat de jurnaliștii de la Scânteia drept „specialist de prestigiu în domeniul concepției și proiectărilor industriale”. Cei de la „Uzinele 23 august” au dat vina pe cei de la IPROCHIM că au avizat schimbările de proiect. „Noi am propus soluția ca aceste camere superioare de la evaporatoare să se facă din două bucăți și propunerea a fost avizată”, mărturiseau responsabilii de la Uzinele „23 August”.
În cele din urmă, cum remarca jurnalistul Ștefan Zidăriță, directorii intreprinderilor implicate erau dispuși să împartă vina. Și-au cerut și scuze. Dar evaporatoarele de la Combinatul Chimic din Borzești tot prost mergeau. „Pentru chimiștii Combinatului de la Borzești, care se învîrtesc acum în jurul unei instalații inactive, scuzele uzinei constructoare nu au nici o valoare. Calitatea unui utilaj ține deopotrivă de concepția și de execuția lui. In cazul de fată, responsabilitatea, gîndirea matură n-au însoții rigla de calcul a Institutului șt cuțitul de raboteză al uzinei constructoare”, conchidea Zidăriță în articolul său.
Articolul l-a făcut pe Gheorghiu Dej să turbeze
Cum era de așteptat, ziarul a ajuns și pe biroul prim-secretar Gheorghe Ghiorghiu Dej. Când a citit articolul, Dej a turbat. Tipic comunist, Dej nu s-a supărat pe cei care nu reușeau să furnizeze piese corespunzătoare sau pe întreaga economie comunistă cu erorile ei evidente, ci pe Zidăriță pentru că expune astfel de probleme și face partidul de râs. „Avem, la „Scânteia”, oameni care se pricep foarte bine să ne compromită”, a exclamat acesta. Nu știm ce s-a întâmplat ulterior cu Zidăriță și cu directorii de la Uzinele „23 August” și „IPROCHIM”.
O industrie falimentară
Cu toate că România socialistă și-a extins până în 1965 capacitățile industriale, că a crescut substanțial numărul muncitorilor, că au fost aduse sisteme industriale pentru producție de mare capacitate, primul cincinal al României nu a fost atins. Industrializarea forțată a anilor '50 nu a dat roade. Lucrurile mergeau prost din cauza slabei organizări, așa cum s-a putut vedea și din articolul lui Zidărița. Materiile prime nu erau livrate la timp, se făceau lucruri de mântuială iar blocajele erau la tot pasul.
Era cumva caracteristic unei industrii ridicate pe repede înainte, cu oameni fără prea multă experiență în domeniu, cu personal calificat la locul de muncă. În plus, era o economie centralizată, dictată de stat, ruptă de realitățile unei piețe concurențiale care creștea automat nivelul calitativ al produselor. În plus, economia românească devenea dependentă de materiile prime din URSS. Tehnologia folosită nu era concurențială la nivel european. „Productivitatea muncii în industriile cărbunelui, metalurgică, textilă și de alimentație erau cu mult sub nivelurile plănuite. În minerit, devenise mai scăzută în 1955 față de 1950. Muncitorii bine pregătiți căutau locuri de muncă mai bine plătite sau alte alte stimulente, ca locuințele. În 1948, minerii cu mai mult de cinci ani de experiență ocupau 44 la sută din forța de muncă a minelor din Valea Jiului. În 1955, minerii cu mai puțin de un an de lucru erau majoritari”, se arăta într-un raport CIA privind perioada indicată.
După venirea lui Ceaușescu , în ciuda unui aparent progres economic și industrial, industria românească a devenit o gaură neagră după 1975. Nu toate intreprinderile, în special coloșii industriali pe care Ceaușescu îi ținea în viață prin credite externe și materii prime importante de la ruși. Pierderile anuale erau de o sută de miliarde de lei. „În chiar anii puterii lui Ceaușescu situația resurselor economice a evoluat drastic. Dacă în 1971-1975, România se afla pe locul doi în CAER la exportul de energie electrică, după 1975 nu mai figurează printre exportatori, ci, curând, printre importatori și la această resursă importantă. Dacă era dintru-nceputul industrializării dependentă de de minereul de fier și de cărbunele cocsificabil sovietic, mai nou era și de țiței, al cărui preț explodase din 1973. În raportul dintre producția internă și importul de petrol, prelucrarea lui devine nerentabilă. Tovarășul continuă însă pe aceeași linie, legându-se mai strâns și cu mai multe sfori de dependența acestor materii prime străine”, preciza specialistul Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”
.
Sursa: adevarul.ro
