Președintele Israelului, Isaac Herzog, a criticat ferm decizia unor țări occidentale – inclusiv Canada, Australia și Regatul Unit – de a recunoaște oficial statul Palestina. Potrivit liderului israelian, un astfel de gest „nu aduce pacea mai aproape”, ci, dimpotrivă, ar „încuraja forțele întunericului”. El a mai adăugat că această decizie nu contribuie la eliberarea ostaticilor israelieni și nu deschide calea spre o soluționare a conflictului.

În acest context, BBC analizează ce implică recunoașterea internațională a statului Palestina și de ce, în prezent, acest gest are mai degrabă o semnificație simbolică decât un impact concret asupra situației din teren.

Un stat care există și nu există

Palestina este, în mod paradoxal, un stat care beneficiază de recunoaștere pe scară largă, dar care nu îndeplinește toate criteriile unei entități statale suverane. Dispune de reprezentanțe diplomatice în numeroase țări, participă la competiții internaționale – inclusiv la Jocurile Olimpice – și este recunoscută de aproximativ 75% dintre statele membre ale ONU. Cu toate acestea, ea nu are granițe stabilite oficial, nu controlează pe deplin teritoriul revendicat și nu dispune de o armată proprie.

După acordurile de pace din anii 1990, a fost creată Autoritatea Palestiniană, însă aceasta nu a primit control deplin asupra teritoriilor locuite. Cisiordania rămâne, în mare parte, sub ocupație israeliană, iar în Fâșia Gaza continuă o criză umanitară de proporții, alimentată de conflictul militar în desfășurare.

În aceste condiții, recunoașterea Palestinei are în principal o valoare politică și morală, fără a produce, deocamdată, efecte juridice sau administrative imediate.

O responsabilitate istorică și o realitate complicată

Într-un discurs susținut la ONU în luna iulie, fostul ministru britanic de externe David Lammy a invocat „responsabilitatea istorică” a Londrei față de acest dosar, făcând referire la Declarația Balfour din 1917. Documentul recunoștea dreptul evreilor la un „cămin național” în Palestina, dar prevedea și obligația de a nu prejudicia drepturile comunităților neevreiești din regiune. Susținătorii Israelului observă, însă, că declarația nu menționa expres existența unui popor palestinian sau drepturile sale naționale.

Între 1922 și 1948, Marea Britanie a administrat teritoriul cunoscut sub numele de Palestina în baza unui mandat acordat de Liga Națiunilor. Statul Israel a fost creat în 1948, dar tentativele de a constitui un stat palestinian paralel nu s-au concretizat până în prezent.

Ideea unei soluții bazate pe existența a două state – Israel și Palestina – este frecvent invocată în discursurile politice internaționale. Aceasta presupune crearea unui stat palestinian în Cisiordania și Gaza, cu capitala la Ierusalim Est. Totuși, realitatea de pe teren – în special expansiunea coloniilor israeliene în teritoriile ocupate, considerate ilegale conform dreptului internațional – a redus această opțiune, pentru mulți, la un simplu slogan.

Recunoaștere simbolică, influență geopolitică

În prezent, Palestina are statutul de „stat observator permanent” în cadrul ONU – ceea ce îi permite participarea la sesiunile Adunării Generale, dar nu și drept de vot. Lista țărilor care susțin recunoașterea oficială este în creștere, printre ele aflându-se și state precum Belgia, Malta sau Franța. Dacă și Regatul Unit își va formaliza recunoașterea, Palestina va beneficia de sprijinul diplomatic a patru dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU – având în vedere că Rusia și China au făcut acest pas încă din 1988.

În acest scenariu, Statele Unite rămân cel mai influent actor internațional care nu recunoaște Palestina ca stat. Deși Washingtonul a colaborat în trecut cu Autoritatea Palestiniană și a susținut teoretic ideea creării unui stat palestinian, sprijinul a fost, în mare parte, declarat și nu aplicat concret. Această tendință s-a accentuat în timpul administrației Trump, care s-a aliniat clar poziției Israelului.

Schimbări de percepție și presiuni interne

Potrivit BBC, în Regatul Unit și alte state occidentale, deciziile privind recunoașterea Palestinei au fost multă vreme amânate, fiind considerate parte a unui eventual proces de pace mai amplu. În trecut, guvernele britanice au susținut că un astfel de gest trebuie făcut „la momentul de maximă influență” și doar în coordonare cu partenerii occidentali. Ideea era că o recunoaștere pur simbolică ar risca să creeze un sentiment fals de progres, fără a modifica realitățile din teren.

Cu toate acestea, în ultimele luni, presiunile s-au intensificat. Criza umanitară tot mai gravă din Gaza, inclusiv temerile privind foametea, reacțiile societății civile față de acțiunile militare israeliene și schimbările în opinia publică au determinat mai multe guverne să reevalueze poziția.

Unele state, precum Canada, au condiționat recunoașterea de implementarea unor reforme de către Autoritatea Palestiniană, organizarea de alegeri în 2026 și demilitarizarea viitorului stat. Regatul Unit a anunțat că ar putea recunoaște Palestina în cadrul unei sesiuni a Adunării Generale ONU – dar a subliniat că acest pas depinde și de acțiunile Israelului: oprirea campaniei militare din Gaza, revenirea la negocieri și stoparea anexării de teritorii din Cisiordania.

Reacții divergente și temeri privind escaladarea

Administrația Donald Trump s-a opus ferm oricărei tentative de recunoaștere unilaterală a Palestinei. Într-o conferință recentă, președintele american a afirmat că nu împărtășește poziția omologului său britanic, Keir Starmer, față de acest subiect, deși cei doi au discutat problema într-o întrevedere bilaterală.

Secretarul de stat american, Marco Rubio, a avertizat că o recunoaștere internațională a Palestinei ar putea încuraja organizația Hamas și ar complica perspectivele de încheiere a conflictului din Gaza. Potrivit acestuia, SUA au avertizat partenerii că un astfel de gest ar putea duce la reacții dure din partea Israelului, inclusiv la o posibilă anexare a unor zone din Cisiordania.

În timp ce recunoașterea Palestinei nu aduce, în mod direct, o schimbare asupra realităților din teren, ea rămâne un gest politic cu greutate simbolică și potențial de influență diplomatică. Țările care fac acest pas spun că își doresc să contribuie la găsirea unei soluții durabile pentru conflictul din Orientul Mijlociu. Însă divergențele de poziție dintre principalii actori globali arată cât de departe este, încă, un consens privind viitorul regiunii.