Măsurile politice luate după Marele Război, dar și evenimentele nefaste care au urmat firesc acestuia, în special incapacitatea financiară a țărilor de a-și reveni după război, au stat la baza izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe 8 mai 1945, Germania nazistă își anunța capitularea, iar în acest fel se încheia, cel puțin în Europa, cea de-a doua conflagrație dusă la nivel mondial. Omenirea a căutat diverse soluții pentru a se asigura că niciodată un asemenea război nu va mai avea loc, iar pentru asta națiunile au făcut alianțe și au înființat organizații internaționale noi, așa cum sunt ONU, NATO și UE. Istoricul Ottmar Trașcă explică, într-un interviu pentru „Adevărul“, în ce măsură aceste „polițe de asigurare“ împotriva unor noi războaie au și funcționat și unde ne aflăm în clipa de față.

„Adevărul“: Există voci care spun că, la aproape 80 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, omenirea nu a învățat nimic din cele întâmplate și nu a dezvoltat anticorpii necesari pentru a evita un nou război uriaș. Riscăm în acest moment să intrăm orbește într-o nouă conflagrație, fără să putem spune stop?

Ottmar Trașcă: Dacă vorbim de situația internațională, la un moment dat înclinam să zic că da – mai ales cum începuseră negocierile între Trump și Putin. Mai că ziceam că suntem în anul 1938, pe undeva prin septembrie, înaintea acordului de la München. Dar acum văd că și Trump începe să se dezmeticească în privința lui Putin și să vadă că de fapt acesta nu vrea să oprească războiul. Acum putem cu adevărat să sperăm că Trump și SUA nu-i vor face lui Putin concesiile pe care i le făceau Anglia și Franța lui Hitler, la München, acum aproape 90 de ani. Acea poziție conciliantă a Parisului și a Londrei a dus în cele din urmă la Al Doilea Război Mondial. Similar, dacă Trump accepta tot ce cerea Putin, riscam să ajungem din nou acolo. Pentru că, și eu am zis asta încă din 2014, Putin nu se va mulțumi cu Crimeea și cu Donbas – și nici măcar cu Ucraina. La fel cum Hitler nu s-a mulțumit cu Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei sau cu Austria.

Ați amintit poate principala cauză ce a dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Care ar fi celelalte cauze?

Din păcate, sistemul de tratate de pace de după Primul Război Mondial a conținut germenii celui de-Al Doilea Război Mondial. De exemplu, dacă vorbim de principiul autodeterminării naționale enunțat de Woodrow Wilson în ianuarie 1918, vedem că, în cazul Germaniei, nu s-a respectat în totalitate. România a reușit să profite: în baza acestui principiu corect, am ajuns la România Mare. Dar, pe de o parte, de exemplu, în cazul Germaniei, au fost teritorii locuite preponderant de germani, însă, în urma tratatelor de pace de după Primul Război Mondial, au fost atribuite altor state – de exemplu, Regiunea Sudetă. Pe de altă parte, dispariția marilor imperii a avut și efecte contrare. În istoria relațiilor internaționale s-a subliniat faptul că, de exemplu, dispariția Imperiului Austro-Ungar a creat un gol în centrul spațiului european, care nu a fost umplut de aceste state naționale create pe ruinele fostului imperiu.

A contat și faptul că aceste state, unele nou create, aveau divergențe peste care nu au fost capabile să treacă?

Da, iar aici mă refer în primul rând la România, Cehoslovacia, Iugoslavia și Ungaria. Cea din urmă avea probleme cu toate cele trei state, ba chiar și cu Polonia – revizionismul maghiar. Apoi, chiar și aceste state între ele aveau multe interese divergente. Preocupate poate exclusiv să-și rezolve aceste probleme, ele nu au putut să se opună marilor puteri rămase în spațiul central-est european, Germania și Uniunea Sovietică. Iar problemele s-au accentuat și mai mult odată cu venirea la putere a lui Hitler. Ne amintim că el nu și-a ascuns niciodată adevăratele intenții. Și-a anunțat încă din start intenția de a revizui „rușinea de la Versailles“, așa cum a numit el Tratatul de la Versailles, și a încurajat și alte state să facă la fel. Pe de altă parte, avem ascensiunea forțelor de extremă dreapta în Europa, după Primul Război Mondial. Cele mai importante au fost Germania și Italia, dar nu singurele.

Extremismul, cauza principală a războiului

E corect să spunem că aici situația este mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea pe care o întâlnim azi?

Parțial. Pe atunci aveam mișcări de extremă dreapta practic în toată Europa. Aveam chiar și într-o democrație ca Franța, aveam și în Polonia, în România, aveam și în Ungaria, nu? Crucile cu Săgeți în Ungaria, Garda de Fier în România... Pe acest fond aveam în paralel și o erodare, bineînțeles, a sistemului democratic parlamentar. Și mai e un aspect. Pentru că nu aveam doar forțele de extremă dreapta, ci aveam și regimuri de extrema stângă. Aici numesc regimul comunist din fosta Uniune Sovietică și ascensiunea forțelor de extremă stângă, susținute de la Moscova. Aș mai aminti și criza economică din 1929, marea recesiune. Sărăcia, șomajul, nemulțumirile sociale, toate au contribuit la erodarea regimului democrației parlamentare.

Aminteați inițial de atitudinea Franței și a Angliei față de Germania lui Hitler și de faptul că cele două mari puteri europene au hrănit, fără să realizeze, ambițiile lui Hitler. Ce s-a întâmplat atunci?

Reacția Angliei și a Franței la acțiunile lui Hitler a fost aproape inexistentă. A venit momentul în 1938, când opoziția germană pregătea o lovitură militară împotriva lui Hitler. Opoziția germană a mizat tocmai pe faptul că un război împotriva Cehoslovaviei avea să atragă automat intervenția Angliei și Franței și implicit izbucnirea unui război european. Mai mult decât atât, opoziția anti-nazistă a trimis emisari la Londra și la Paris spunându-le foarte clar să nu cedeze în fața lui Hitler. Au spus și că au pregătit o lovitură de stat împotriva acestuia. Deci, în timp ce Franța și Anglia și-ar fi mobilizat forțele, opoziția germană ar fi profitat de situație și ar fi avut șansa să îl răstoarne pe Hitler. Probabil că tot ceea ce s-a întâmplat ulterior nu s-ar mai fi întâmplat. Dar ce au făcut englezii și francezii? Ce a făcut Chamberlain? Deși nu zburase în viața lui cu avionul, s-a dus la Hitler la Berchtesgaden, a semnat acel acord și s-a întors spunând că a adus pacea pentru națiunea britanică pentru secolul următor. De fapt, peste nici un an, Anglia era în război cu Germania, iar în Franța, trupele franco-engleze erau zdrobite de Hitler. Iar Führerul a obținut de atunci victorii peste victorii, a ocupat tot vestul Europei, dar și estul, inclusiv cea mai mare parte a Uniunii Sovietice.

Unde și cum s-a decis războiul

Care au fost momentele decisive care au schimbat deznodământul acestui război? A fost Stalingrad, a fost Kursk sau poate debarcarea aliaților în Normandia?

În toamna anului1941, Germania nazistă și aliații săi aveau inițiativa și se părea chiar că vor câștiga. O mare putere ca Franța era neutralizată, Anglia, supusă unor bombardamente cumplite, părea că o să cadă, iar Uniunea Sovietică era la rândul ei într-o situație disperată. O armată de peste trei milioane de oameni cu care sovieticii începuseră războiul era deja distrusă, iar oamenii morți sau capturați. Foarte importante au fost momentele pe care le-ați amintit – Stalingradul, dar îndeosebi bătălia de la Kursk. De fapt, din punctul meu de vedere, bătălia de la Kursk a fost decisivă și a schimbat soarta războiului. Sigur că și la Stalingrad a fost un moment important. Însă, deși a fost o victorie foarte importantă pentru armata rusă, nu a fost decisivă pe Frontul de Est. Bătălia de la Stalingrad a adus, practic, așa-numitul echilibru strategic pe Frontul de Est.

Ce a schimbat cu adevărat situația?

Germania și URSS erau într-un echilibru. După Stalingrad, a venit contraofesiva de primăvară germană, care a distrus, practic, armatele sovietice care cuceriseră victoria de la Stalingrad și se instalase un fel de echilibru strategic pe Frontul de Est. Dar bătălia decisivă este la Kursk, acolo sovieticii au schimbat soarta războiului.

Vă referiți la celebra bătălie a tancurilor de la Kursk?

Nu neapărat la bătălia tancurilor. De fapt, bătălia de tancuri de la Prohorovka a fost câștigată mai degrabă de germani, până la urmă. Numai că prețul a fost uriaș. Germanii au avut pierderi imense. Bătălia de la Prohorovka, o localitate din Rusia, a fost și ea parte a marii bătălii de Kursk. A fost și ultima ofensivă majoră a armatei germane pe Frontul de Est. Din acest moment, nemții treceau în defensivă și n-au mai putut să reia inițiativa strategică practic până la sfârșit.

Un alt moment important s-a consumat în Normandia, Franța, unde trupele aliate au debarcat și au pornit într-un marș extraordinar de greu spre Germania, alungându-i pe nemți din tot vestul Europei. Între Normandia și Kursk, care ar fi cel mai important, ca să nu zic decisiv, moment?

Greu de dat un răspuns, pentru că fiecare bătălie a avut însemnătatea sa. Este clar că și momentul Normandia, operațiunea Overlord, debarcarea a fost un element decisiv în evoluția războiului. Pentru că reușita operațiunii Overlord a însemnat pecetluirea soartei Germaniei naziste. Dacă până în iunie 1944, germanii mai sperau că pot opri ofensiva sovietică, iar unii dintre ei chiar mai sperau în așa-zisa victorie finală, reușita debarcării în Normandia a pus capăt acestor iluzii. Pentru că din acest moment Germania a fost prinsă între doi clești uriași, la fel de puternici. Dinspre vest veneau aliații, dinspre est Armata Roșie era de neoprit. Germania nu mai avea cum, nicio forță de pe lumea asta nu avea cum să reziste în fața acestor super-forțe copleșitoare.

Ați spus că sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost pe 8 mai 1945. Rușii sunt însă de altă părere, la fel și americanii, pentru că Moscova celebrează victoria asupra nazismului o zi mai târziu, iar americanii se raportează la capitularea Japoniei, în septembrie 1945. Care ar fi data corectă?

Pe 8 mai este sfârșitul războiului în Europa, din punctul meu de vedere – deci în Europa, nu în Pacific. E numită Ziua Victoriei. Dar sfârșitul acestui război este pe data de 2 septembrie când se semnează capitularea Japoniei, la bordul cuirasatului Missouri. Pentru Europa, mai puțin Rusia, data sfârșitului războiului este 8 mai, când practic Germania semnează capitularea. Bineînțeles că, deși acolo a fost prezent și reprezentantul înaltului comandament sovietic, Stalin n-a fost mulțumit de condițiile încetării războiului și a cerut repetarea practic a ceremoniei. Și asta a avut loc a doua zi, în 9 mai. Așa se face că în istoriografia sovietică practic s-au perpetuat ideea și teza că, de fapt, capitularea Germaniei a avut loc la 9 mai. În realitate, a fost la 8 mai. Această teză a fost luată de la sovietici și de celelalte state din estul Europei, mă refer la țările ocupate de sovietici.

„Legătura dintre NATO și Europa trebuie să fie indestructibilă“

După sfârșitul războiului, statele lumii, în special cele care au luptat împotriva Axei, au căutat diverse formule și mecanisme, pentru ca un asemenea război să nu se mai repete. Cât de eficiente au fost acestea?

Aici m-aș gândi la strămoșii Uniunii Europene – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și, ulterior, la NATO. Însă până aici, prima încercare ar fi Organizația Națiunilor Unite (ONU). Dacă ne referim la ONU, aș spune că a prevenit un nou război mondial, dar organizația și-a arătat limitele și nu a fost neapărat eficientă în multe alte situații.

Cum a apărut ONU și de unde vin azi limitele sale?

Ideea a plecat practic de la președintele Roosevelt. Societatea Națiunilor, care a fost înființată după Primul Război Mondial, în 1919, în urma Conferinței de Pace de la Paris, își arătase deja limitele și nu a fost capabilă să preîntâmpine cel de-Al Doilea Război Mondial. Practic, Societatea Națiunilor a fost ceea ce am numi precursoarea Organizației Națiunilor Unite. ONU urmărește să aibă un Consiliu de Securitate în care să fie reprezentate marile puteri, care au drept de veto, tocmai în ideea de a împiedica izbucnirea unor războaie majore. Ideea s-a dovedit, deși generoasă, totuși mult prea dificil de pus în practică. Și vedem că avem de-a face cu un blocaj. Pentru că acest drept de veto nu face decât să blocheze Consiliul de Securitate să oprească un potențial agresor. Dacă este să dăm totuși un exemplu, cred că cel mai bun este cel de acum, din timpul războiului din Ucraina, când Consiliul de Securitate nu a putut vota o rezoluție, pentru că este clar că Federația Rusă și-a exercitat dreptul de veto.

Au existat și momente când acest drept de veto nu a fost exercitat sau a fost anulat?

În anul 1950, în timpul războiului din Coreea, Uniunea Sovietică a făcut o mare greșeală, pentru că nu și-a exercitat dreptul de veto. Astfel, a permis Consiliului de Securitate să voteze o rezoluție prin care trupele americane aveau mandat ca să intervină și împotriva regimului din Coreea de Nord de atunci. Ne amintim, comuniștii coreeni erau atunci susținuți de tovarășii chinezi, care, bineînțeles, și ei au fost ajutați de tovarășii sovietici. A fost însă o greșeală majoră, pe care, după aceea, au recunoscut-o chiar rușii, a fost o prostie din partea lor, pur și simplu.

Ce soluții ar exista pentru o Organizație a Națiunilor Unite mai eficientă?

Nu știu, nu pot să mă pronunț, dar e clar că este nevoie de o reformare. E adevărat, ONU a fost o idee generoasă, pentru a împiedica noi războaie, dar vedem că, practic, este un instrument ineficient. Acum, dacă este să fim sinceri cu noi înșine, ONU e depășită, trebuie reformată din temelii. Problema este cum va fi reformată această Organizanție a Națiunilor Unite. Pe hârtie, totul este frumos, se țin discursuri, se vorbește mult, dar, practic, vedem o ineficiență totală. Adică, în momentul în care ONU ar trebui să împiedice orice fel de agresiune, mai ales dacă agresiunea este comisă de una dintre marile puteri și de unul dintre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, organizația e total ineficientă. Și vedem, dacă nu intervine Federația Rusă cu dreptul de veto, o face China.

NATO, organizația care a evitat un al treilea mare război

Dacă ONU pare complet depășită, anacronică chiar, avem și organizații care mai funcționează și azi, după ce au făcut-o decenii la rând. Care credeți că este cea mai importantă și de ce?

M-aș referi aici la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, NATO. Pericolul comunist a determinat statele libere și democrate și în frunte cu portrapelul lumii libere, Statele Unite, să creeze acest tratat, care are un rol pur defensiv, nu agresiv, așa cum susține propaganda moscovită. Rolul NATO este acela de a preveni căderea și subjugarea de către Uniunea Sovietică a lumii libere.

Cât de eficient a fost și mai este NATO?

Bineînțeles că Tratatul Atlanticului de Nord și-a arătat viabilitatea, din punctul meu de vedere. Cu atât mai mult este necesară menținerea acestui tratat în ziua de azi, când avem de-a face cu o Rusie agresivă. Da, NATO mai e valabil și azi și este eficient. Fără NATO, nu știu cum ar fi arătat lumea liberă.

Am avut și mai avem voci care spun că NATO e de domeniul trecutului. L-am avut pe președintele francez Emmanuel Macron, care spunea că NATO se află în moarte cerebrală, dar au fost și sunt analiști și generali care spun că NATO nu ar mai exista. În ce măsură ar avea ei dreptate?

E adevărat, Macron a zis asta, dar apoi s-a răzgândit și a revenit, și-a dat și el seama că este nevoie de NATO. Este nevoie cu atât mai mult cu cât pare că vedem o dezangajare din partea Statelor Unite ale Americii, care sunt mai puțin interesate de aliații lor europeni și își îndreaptă atenția tot mai mult spre Asia și Pacific. Așa că, din punctul meu de vedere, cu atât mai mult este nevoie de solidaritatea NATO. Cred că trebuie, că este nevoie și de o inițiativă de apărare europeană.

Ce ar trebui să facă europenii

Vă referiți aici la o armată europeană sau la un pol european în cadrul NATO?

Eu aș vedea mai degrabă asta ca pe o întărire a componentei europene din NATO. Pentru că, la un moment dat, este clar că interesul Statelor Unite ale Americii se mută spre Oceanul Pacific, China. Indiferent că e Trump sau altul, americanii au anunțat că se vor concentra pe Asia încă din timpul lui Obama. Și atunci este absolut normal ca, tocmai pentru ca Europa să nu rămână descoperită în fața Rusiei, să avem de-a face cu un organism puternic. Statele europene văd că dau semne de trezire. Germania, Franța ar trebui să-și asume conducerea, după părerea mea, pe continent – iar cele două ar trebui să strângă relațiile cu Anglia.

Dar Statele Unite ale Americii? Vor rămâne alături de Europa sau ar trebui să ne temem că Trump va decide să ne spună „la revedere“?

NATO are nevoie de SUA, Europa are nevoie de NATO și de SUA, SUA au nevoie de Europa și de NATO. Trebuie puse în balanță și lucrurile bune și lucrurile poate mai puțin bune care se întâmplă în prezent. Totuși, Statele Unite trebuie să înțeleagă, mai ales Donald Trump, că securitatea Statelor Unite, securitatea statelor poate fi asigurată cu atât mai bine dacă și Europa este securizată. O Europă dominată, de exemplu, de o Rusie condusă de unul ca Putin nu cred că poate fi pe placul unei administrații americane la Washington. Nu cred! Dați-mi voie să mă îndoiesc că poate fi pe placul administrației americane, indiferent ce administrație avem la Washington. Și cred că nici lui Trump. Așa că NATO va rămâne, SUA vor rămâne mai degrabă aliatele Europei. În rest, de NATO chiar avem nevoie ca de aer. Avem nevoie în continuare de NATO, așa cum avem nevoie de o relație transatlantică foarte bună. Pentru Uniunea Europeană, securitatea, siguranța și pacea țin de SUA. Dar să nu uităm că și SUA au nevoie pe de altă parte de Europa, pentru că securitatea lor începe practic de acolo de unde începe securitatea Europei. Iar legăturile dintre cele două trebuie să fie indestructibile, oricine s-ar afla la Casa Albă sau la Bruxelles.

„Dacă Uniunea Europeană ar fi să dispară, am avea un război major“

Vorbim despre NATO, dar să ne amintim despre contraponderea Alianței Transatlantice, despre Tratatul de la Varșovia. Cine și în ce scop l-a înființat?

Dacă vorbim despre statele comuniste, avem din mai 1955 Tratatul de la Varșovia. Din el a făcut parte România, au făcut parte majoritatea statelor comuniste din Europa. Tratatul de la Varșovia avea rolul de a preveni o agresiune din partea NATO. Dacă mă întrebați pe mine, nu era cazul, pentru că dacă ne uităm un pic și pe lucrările care au apărut cu privire la tratat, vedem că, de fapt, Pactul de la Varșovia avea o componentă ofensivă. În primul rând, Pactul de la Varșovia a plănuit inclusiv invadarea Europei de Vest. Deci au existat asemenea planuri elaborate în primul rând de către sovietici. Sigur că, ulterior, după căderea Zidului Berlinului, Tratatul de la Varșovia s-a desființat și atunci multe dintre țările care făceau parte s-au reorientat și au intrat în NATO, o alianță mult mai aproape de necesitățile lor.

Zorii Uniunii Europene și marile sale realizări

Dacă NATO asigură securitatea și stă la baza relațiilor trasatlantice, națiunile europene au decis să pună bazele și unei altfel de alianțe, Uniunea Europeană. Cum a apărut această idee și care era scopul său inițial?

Uniunea Europeană a fost înființată în anii de după război, chiar în anii ’50: declaraţia rostită pe 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul francez al Afacerilor Externe, o declarație care a devenit celebră și care a rămas în istorie ca „Declaraţia Schuman“ sau „Planul Schuman“. Uniunea Europeană a fost înființată și purta numele inițial de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. A fost înfiinţată de Franţa și Germania, cărora li s-au adăugat Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxemburg. Această instituție supranațională europeană a stat la baza Uniunii Europene de astăzi. Inițial, membrii săi urmau să-şi gestioneze împreună cele mai importante resurse ale momentului, cărbunele și oțelul. Planul Schuman a plecat de la ideea că neînțelegerile franco-germane au condus la două războaie mondiale. Și tocmai pentru a evita un al treilea, trebuia făcut ceva. Aici s-a născut, practic, embrionul Uniunii Europeane.

Putem vorbi despre Uniunea Europeană ca despre o instituție de succes și după atâta timp?

Că este o instituție de succes, cred că este evident, chiar dacă nu totul este perfect. Uniunea Europeană, chiar dacă este criticată, de multe ori chiar pe bună dreptate, alteori complet nejustificat, cu toate problemele care există și pe care nu trebuie și nici nu putem să le tăgăduim, a asigurat prosperitate și pace în Europa de decenii bune. Practic, vedem o Uniune Europeană unde poți călători liber. Să ne aducem aminte ce înseamnă să stai la coadă pentru viză, iar de foarte multe ori să nici nu o primești. Era o adevărată nebunie. Acum, practic, ce înseamnă Uniunea Europeană? Astăzi ți-ai luat un bilet, mâine te-ai urcat în avion și te duci oriunde vrei în Europa și stai cât vrei. Iar dacă îți dorești un loc de muncă, nu contează în ce țară din Uniunea Europeană, poți să-l obții. Cine neagă faptul că Uniunea Europeană ne-a schimbat viața mult în bine înseamnă că habar nu are. Nu mai vorbesc din punct de vedere economic, pentru că ne amintim în ce stare era economia României și cât de grave erau lucrurile.

Reformă și pericol

S-a vorbit și despre faptul că Uniunea Europeană ar trebui reformată și că ar fi nevoie de o serie de îmbunățiri...

Sigur că sunt multe lucruri de îmbunătățit. Sigur că putem discuta despre o adâncire a integrării europene, sigur că mereu este loc de mai bine. Și sunt lucruri clare, care pot fi discutate. Da, e nevoie de unele schimbări, e nevoie de reforme în Uniunea Europeană, pentru că sunt multe lucruri perfectibile. Dar nu cum afirmă așa-zișii suveraniști și, din punctul meu de vedere, niște trădători de neam și țară, că Uniunea Europeană este rea. Deci, eu pot să vă dau în scris următorul lucru: dacă Uniunea Europeană ar fi să dispară, în scurt timp am avea un război major în Europa. Dacă Uniunea Europeană ar fi să dispară, s-ar întâmpla din nou și am ajunge de unde am plecat...

Un război franco-german sau altceva?

Nu neapărat. Azi Franța și Germania se înțeleg bine, au învățat lecțiile trecutului și sunt motoarele Uniunii Europene. Alta ar fi problema. Vedem acest naționalism exacerbat, aceste partide așa-zis suveraniste, acești oameni care vin cu fel de fel de idei și care vor să regleze diverse conturi. Uniunea Europeană, așa cum e ea, cu bune și cu rele, e un scut, o garanție că statele europene nu se vor lua din nou la harță. Neînțelegeri, mici neînțelegeri vor mai exista, este și normal, dar toate vor fi rezolvate pe cale diplomatică atât timp cât există Uniunea Europeană. Însă odată ce naționalismul ar fi scăpat de sub control, consecințele chiar pot fi incalculabile.

Vorbind despre ultranaționalism, unde credeți că apare greșeala fundamentală ce pune sub semnul întrebării orice ar mai face ei?

Aș începe prin a spune că e un nonsens cu acest suveranism. Nu pot să se pretindă lideri așa-zișii suveraniști pentru că este cât se poate de clar că bâjbâie și nici măcar nu stăpânesc termenii. Noi oricum suntem un stat suveran, suntem o națiune suverană. Deci, în primul rând, ei nu înțeleg termenii. Habar n-au ce înseamnă suveranismul. Sau, ca să fiu mai exact, acești oameni mai degrabă pervertesc termenul de suveranism. Nu poți să zici că ești suveranist, să critici doar Uniunea Europeană, dar, în același timp, să nu spui absolut nimic despre ce se întâmplă în Ucraina, să nu spui absolut nimic despre ce se întâmplă în Rusia. N-au decât să critice Uniunea Europeană cu argumente, am spus că sunt lucruri de criticat și acolo, dar de ce nu critică Rusia, care evident că este mult mai de criticat? De ce nu spun absolut nimic despre regimul Putin și despre cum le bagă pumnul în gură inclusiv rușilor? Pentru că așa vedem că face George Simion și alții ca el.