Dacă în trecut CIA se temea că rămâne fără obiectul muncii odată cu destrămarea URSS, acum se confruntă cu un adversar de alt fel: propriul său președinte, scrie The New Yorker.

Agenția de Informații a SUA/FOTO:Arhiva

La sfârșitul lui 1988, în birourile securizate ale Washingtonului, câțiva dintre cei mai respectați analiști ai CIA privind Uniunea Sovietică erau cuprinși de o melancolie greu de mascat. Nu pentru că URSS-ul se prăbușea sub propria greutate ideologică și economică, ci pentru că această prăbușire amenința chiar rostul lor profesional. „O schimbare fundamentală în URSS e la fel de semnificativă ca o schimbare majoră în structura socială a Americii”, spunea Douglas MacEachin, șeful biroului de analiză sovietică. Iar întrebarea care plana, nerostită dar apăsătoare, era: „Ce facem noi, vrăjitorii Apocalipsei, într-o lume fără Apocalipsă?”

Destrămarea URSS

Când URSS-ul s-a destrămat cu un geamăt și nu cu o explozie, SUA s-au trezit singure pe scenă. Războiul Rece s-a terminat, iar CIA, fără un dușman clar, s-a retras discret în umbră. Se reduceau bugete, se grăbeau pensionări, iar șefii spionilor ajungeau să-și caute singuri intrarea la Casa Albă – cum s-a glumit în 1994, când o mică aeronavă s-a prăbușit pe peluza prezidențială: „E directorul CIA care încearcă să obțină o audiență.”

Atentatele de la 11 septembrie 2001

Anii '90 au fost marcați de o iluzorie „sfârșit de istorie”. În locul marilor ideologii, America se împărțea între fanii lui „Friends” și cei ai lui „Seinfeld”. Dar realitatea avea să revină brutal, sub forma unor atentate orchestrate de o organizație necunoscută publicului larg: Al Qaeda. CIA-ul nu doar că nu anticipase atacurile din 11 septembrie 2001, dar nici nu le înțelesese miza. Raportările erau numeroase, dar confuze. Când totul este o amenințare, nimic nu mai pare urgent.

După atentate, CIA-ul a fost reactivat brusc, cu o misiune de distrugere totală a terorismului global. Șefii au promis capetele lui Bin Laden și Zawahiri în câteva săptămâni. Președintele Bush a îmbrățișat retorica fără rezerve: „Dead or alive.” Dar adevărul era că agenția nu avea capacitățile necesare pentru o astfel de vânătoare de oameni. Lipsa de informații era abisală – și din acest vid au erupt, în anii ce-au urmat, tortura, închisorile secrete, războiul din Irak.

În noua sa carte, „The Mission: The CIA in the 21st Century”, jurnalistul Tim Weiner – cunoscut și pentru lucrarea sa anterioară, „Legacy of Ashes” – descrie o agenție prinsă între obsesia pentru control și eșecul de a înțelege lumea în care operează. CIA a fost, de la început, un hibrid: o parte citea ziarele adversarilor, alta răsturna guverne prin emisari și valize de dolari. Uneori cu succes, adesea cu efecte secundare dezastruoase – cum s-a întâmplat în Iran, Guatemala, Congo sau Chile. În numele democrației, CIA a lucrat adesea împotriva ei.

După 2001, a revenit timpul operațiunilor întunecate. CIA a redescoperit instrumentele brutale: simulări de înec, detenții fără proces, presiuni fizice și psihologice. Abu Zubaydah, capturat în 2002, a fost supus unor torturi înfiorătoare, deși FBI obținuse deja de la el informații esențiale, prin metode convenționale. Dar în acel climat politic, eficiența nu mai conta – conta spectacolul forței.

Obama a întrerupt programul de tortură, dar nu și pe cel al atacurilor cu drone. S-a trecut de la interogatoriul fizic la execuția la distanță. Dacă metodele au fost diferite, rezultatele morale au fost similare: zeci de morți colaterali, resentimente, și niciun final clar în lupta împotriva terorismului.

CIA în epoca Trump

Trump a schimbat din nou registrul. A disprețuit CIA-ul, a contestat concluziile despre implicarea Rusiei în alegeri, și a preferat „adevărul” pe care îl vedea la televizor. Agenția, altădată acuzată că servește președinții fără scrupule, s-a trezit, paradoxal, în rolul de gardian al democrației. O agentă a avertizat asupra „loviturii de stat de dreapta”, după alegerile din 2020. Iar în 2021, când CIA a anticipat corect invazia rusă în Ucraina – și a informat aliații cu detalii clare – părea că agenția și-a regăsit busola.

Dar echilibrul rămâne fragil. Trump a promis să curețe agenția de „elementele ostile” și să o pună sub control politic direct. A numit deja în frunte un loialist, fost congresman texan, care a desființat programele de diversitate ale agenției – într-o lume în care capacitatea de a înțelege cultura altora este o armă. Sub umbrela patriotismului, riscă să se întoarcă la metodele din trecut: închisori secrete, execuții sumare, intervenții străine.

Jurnalistul Tim Weiner avertizează: istoria CIA nu este doar una a eroismului și sacrificiului, ci și a greșelilor monumentale, a autoiluzionării și a obedienței periculoase față de puterea politică. Iar întrebarea care închide cartea sa este și întrebarea care plutește, apăsătoare, deasupra Washingtonului: dacă, într-o zi, un președinte va cere agenției să elimine un rival politic sau să răstoarne o țară incomodă, cine îi va spune „nu”?