Cea mai crudă selecție naturală din istoria Europei și cele trei secole de raiduri, crime și jafuri

Timp de trei secole, Europa s-a aflat sub asediul unor războinici teribili veniți din nordul Europei. Faimoșii vikingi au semănat teroare și au modelat definitiv istoria continentală. Noile cercetări arată că la originea brutalității societății vikinge s-a aflat o adevărată Apocalipsă a nordului.

Pe 8 iunie 793 d.Hr, la Mănăstirea Lindisfarne, pe coasta de nord-est a Insulelor Britanice, în provincia Bernicia a regatului anglo-saxon al Northumbriei, viața se desfășura liniștit conform regulilor monastice. Era un centru religios și cultural vital pentru lumea saxonă, fiind cunoscut drept „Insula Sfântă”. La scurt timp după slujba de dimineață, liniștea călugărilor a fost întreruptă brusc. Un grup de războinici necunoscuți, vorbind o limbă străină și fără niciun fel de respect față de comunitatea monastică și față de simbolurile creștine, a atacat fulgerător. Deși călugării nu erau războinici și nici nu aveau arme la ei, războinicii străini nu au cunoscut mila.

Au masacrat tot ce le-a ieșit în cale. Au umplut sacii și coșărcile găsite prin hambarele mănăstirii cu tot ce-au găsit mai de preț, în special odoare bisericești din aur și argint. Ulterior, au dispărut la fel de fulgerător cum au apărut. Scenariul avea să se repete în mai multe locații din nordul Insulelor Britanice și până pe coastele Spaniei și Italiei, către centrul bazinului mediteraneean. Satele și orașele, târgurile și mănăstirile erau atacate cu sălbăticie, oamenii masacrați fără milă sau pur și simplu luați în sclavie, iar tot ce era mai de preț încărcat pe corăbii lungi, cu capete de dragon la prora. Nimeni nu părea să aibă scăpare iar călugării au inventat o rugăciune a disperării, convinși că numai Dumnezeu îi mai poate salva de furia acestor războinici înalți, puternici, care mânuiau spade late și securi cu o pricepere deosebită. Acesta era de fapt începutul „Epocii vikinge” iar războinicii care au semănat teroare în Europa timp de trei secole au fost de fapt locuitori ai țărilor scandinave de astăzi, danezi, norvegieni, suedezi.

Au rămas în istorie drept vikingi sau normanzi iar faptele lor au devenit legendare. Și astăzi vikingii au rămas în mentalul colectiv un sinonim al războinicului puternic din nord, barbarul care distruge totul în cale. Cercetările au nuanțat mult această imagine și au schimbat multe percepții preconcepute sau false legate de vikingi, dar adevărul este că acești războinici au remodelat prin raidurile lor înfricoșătoare întreaga istorie a Europei. Ce i-a făcut, aparent brusc, să declanșeze un asalt asupra continentului? Ce i-a determinat timp de trei secole, câteva luni pe an, să plece pe corăbiile lor lungi și să jefuiască, să ucidă, să semene teroare? Foamea? Dorința de înavuțire? Surplusul de populație? Ambițiile politice? Nicio explicație singulară nu este suficientă pentru a dezvălui pe deplin de ce vikingii au explodat brusc în Europa de Vest și Insulele Britanice în ultimii ani ai secolului al VIII-lea. Mulți istorici citează schimbările demografice scandinave ca fiind cheia, în principal o populație în creștere, combinată cu o nevoie ulterioară de terenuri.

Alții se concentrează pe schimbările politice din regiune, care au lăsat mulți oameni deposedați de proprietăți. Utilizarea relativ nouă a velei în ținuturile nordice a făcut posibile expedițiile vikingilor, în timp ce activitățile exacerbante ale misionarilor creștini ar fi putut instiga represalii. Noile studii arată însă o realitate suprinzătoare. Niciunul dintre aceste motive nu au declanșat măcelul de la Lindisfarne și nici celelalte care au urmat an după an, în diferite locuri din Europa. De fapt, furia vikingă a fost provocată de o „Apocalipsă” a nordului care a declanșat la rândul ei una dintre cele mai brutale selecții naturale din istoria Europei.

Apocalipsa după Hristos

Cercetări din anii 2023-2025 au dus la o concluzie surprinzătoare. Atacurile brutale ale vikingilor începând cu finele secolului al VIII-lea d.Hr, nu au fost determinate de o cauză imediată și nici nu au fost atât de bruște cum s-a crezut. Atacurile asupra Europei din „Epoca Vikingă” au fost rezultatul a cel puțin un secol și jumătate de prefaceri și incidente climatice, culturale și economice în zona Scandinavă. Principalul motor al raidurilor vikinge a fost însă o „Apocalipsă” a secolului VI d Hr. Este vorba despre evenimentele catastrofale produse în anul 536 d.Hr, ale căror efecte s-au prelungit timp de aproape un deceniu, până în 546 d/Hr. A fost considerat cel mai rău deceniu din istoria umanității. Cronicarii epocii spun că un nor bizar a întunecat cerul timp de 18 luni cu efecte catastrofale. A fost ca o „mini-glaciațiunie”, când soarele nu a mai avut putere să strălucească, recoltele au fost compromise ani la rândul iar foametea și bolile au produse un dezastru demografic.

„În acest an cel mai mare dezastru a avut loc. Soarele și-a pierdut strălucirea și părea că s-a cufundat într-o eclipsă, pentru că razele sale nu mai aveau claritate și nici putere”, scria Procopius din Caesarea, un istoric bizantin. Timp de 18 luni temperaturile au scăzut dramatic, cu 2.5 sau chiar 3 grade față de normal. Au fost înregistrate cele mai dure ierni și cele mai reci veri din istorie. A fost afectată întreaga Europă, Orientul Mijlociu și părți din Asia. A nins inclusiv în zonele cele mai călduroase ale Chinei. „S-a întâmplat efectiv peste noapte. A fost o schimbare dramatică”, precizează istoricul McCormick. Un întreg continent a fost aruncat în întuneric, foamete și moarte.

„Razele soarelui era foarte slabe și aveau o culoare albastru pal. Căldura abia se simțea. Un nor înghițea cerul și nu ne lăsa să vedem adevăratele culori ale cerului și ale soarelui. La prânz, oamenii nu-și vedeau nici măcar umbrele pe pământ. Luna plină era lipsită de splendoare. Anotimpurile s-au amestecat, iarnă fără furtuni, primăvară fără dulceață și vară fără căldură. Era doar un îngheț prelungit și o secetă care se întindea de la un anotimp la altul. Înghețul din vremea culesului a întărit merele iar pe struguri i-a amărât. Din cauza foametei trebuia să consumăm toate rezervele”, scria Cassiodorus, în 538 d Hr. Mult timp, acest fenomen, mai ales norul bizar, a fost un adevărat fenomen. Oamenii de știință au reușit, recent, să descopere sursa acelui cataclism. Echipa profesorului Christopher Loveluck de la Universitatea din Nottingham a descoperit că toată tragedia din anul 536 d.Hr dar și din deceniile următoare a fost provocată de erupția unui vulcan din Islanda, care la rândul său a provocat erupția în lanț a altor vulcani din emisfera nordică, ceea ce a dus la umplerea atmosferei cu material vulcanic.

De ce au dispărut vikingii? Misterul pe care istoricii n-au reușit să-l rezolve pe deplin

Se presupune că migrația triburilor turcice către Vest, decăderea Imperiului Bizantin, căderea khaganatului avar în Europa Centrală și de Est dar și sfârșitul Imperiului Sasanid în Asia Centrală au fost efecte ale acestui cataclism. În plus, decăderea puterii Bizanțului și a Imperiului Sasanid au oferit o șansă nesperată Islamului de a se răspândi din punct de vedere politic.

Una dintre cele mai brutale selecții naturale din Europa

Cum era de așteptat, având în vedere că erupțiile vulcanice au avut loc în emisfera nordică, zona Scandinaviei a fost foarte afectată, mai ales în contextul în care producția agricolă a populațiilor din zona scandinavă era mult mai redusă decât a celor din zonele agrare importante, precum bazinul Mediteraneean. Se spune că au fost efectiv aproape trei ani de iarnă continuă. Se estimează că a dispărut până la 50% din populația de pe teritoriul Norvegiei de astăzi.

Oamenii au numit acea perioadă „Fimbulwinter”, celebra iarnă apocaliptică din mitologia nordică care semnala debutul Ragnarök-ului (sfârșitul lumii la scandinavi). Lucrări academice recente, precum cele ale lui Steinar Solheim și Frode Iversen, susțin că, în contextul crizei de la mijlocul secolului al VI-lea, s-a ajuns la un scenariu de „supraviețuire a celui mai adaptat”. Doar fermele cele mai organizate și capabile din punct de vedere militar au supraviețuit foametei. Au supraviețuit doar cei mai puternici, cei care au reușit să se adapteze, grupați în jurul acelor „săli lungi” ale căpeteniilor, acei lideri puternici care au făcut toate compromisurile posibile pentru supraviețuirea comunității. Se presupune că în disperare de cauză au atacat comunitățile învecinate, au jefuit și prădat doar pentru resurse și din dorința de a supraviețui.

Tot disperarea i-a făcut să construiască ambarcațiuni mai rapide și capabile să străbată apele înghețate și bântuite de vânturi și furtuni, să învețe noi tehnologii de navigație, în lunile și anii fără adânciri în bezna nopții. Cu aceste ambarcațiuni își jefuiau vecinii, le luau resursele și mijloacele de subzistență doar pentru a supraviețui. Cei mai agresivi, mai inteligenți și inventivi au reușit să supraviețuiască, restul au murit. Din cenușa acele lumi s-a ridicat acea generația agresivă, supraviețuitoare, capabilă să se adapteze, intransigentă și fără scrupule, grupată în jurul unui „jarl” capabil să-i conducă în expediții de pradă și capabil să le asigure supraviețuirea. Aceasta era o societate care supraviețuise deja unei apocalipse. Când au ajuns pe țărmurile Angliei, la Lindisfarne, nu erau doar niște tâlhari, erau supraviețuitorii unei lupte de un secol pentru resurse, înarmați cu cea mai avansată tehnologie maritimă a timpului lor. Epoca vikingă nu a fost începutul poveștii lor ci actul final al unei lungi evoluții născute dintr-o necesitate. Cei care au rămas după deceniul catastrofal al secolului al VI lea erau cei mai puternici genetic, social și militar. În plus, obiceiurile de pradă care i-au ajutat să supraviețuiască li s-au imprimat în comportament.

Nu în ultimul rând, comerțul cu o marfă surprinzătoare, coarnele de ren, a creat premisele raidurilor începute în secolul al VIII-lea. Încă din secolul al VI-lea, tot dintr-o nevoie de supraviețuire, scandinavii vânau reni la scară industrială. Din coarnele lor confecționau piepteni și tot felul de obiecte de podoabă sau utilitate casnică. Această resură prețioasă era vândută mai apoi în târgurile europene, în schimbul produselor agricole, atât de prețioase pentru supraviețuire. Practic, acest comerț a deschis noi rute, pe care ulterior acea generație supraviețuitoare le va utiliza pentru jaf și pradă.

Oamenii „secerișului de vară”

Într-adevăr, așa cum arată studiile și descoperirile arheologice, vikingii nu au fost doar jefuitori însetați de sânge care se ocupau numai cu războiul. Erau o societate complexă, cu multe drepturi și libertăți înaintea timpului lor. Erau pescari, fermieri, negustori, exploratori. Influența lor a fost extraordinară, reușind să deschidă noi rute comerciale, noi piețe de desfacere, chiar noi orașe-state și ulterior națiuni.

Misterul „vlahilor negri”, războinicii care s-au luptat cu temuții vikingi. Au trăit în cetăți de pământ, la est de Carpați

Au descoperit inclusiv America (fără să o colonizeze eficient și să valorifice această descoperire). Dar cu toate acestea nu se poate nega că vikingii au avut o cultură a războiului, cel puțin în perioada secolelor VIII-XI. Au organizat printre cele mai devastatoare raiduri și expediții de jaf și cucerire din istoria Europei. Corăbiile lor lungi, pline cu războinici, au semănat teroare din Marea Nordului până în Mediterana. De altfel, a fi „viking” însemna o ocupație, nu o caracteristică etnică sau tribală. Viking înseamna prăduitor, om implicat în acțiuni de jaf și cucerire. Acești scandinavi se îmbarcau primăvara târziu pe corăbii și plecau la „secerișul de vară”, adică în acțiuni de pradă. Era acea moștenire a generației supraviețuitoare, apocalipsei secolului al VI-lea.

Au continuat preocupările și modul de supraviețuire al strămoșilor lor, a generațiilor din acea perioadă, în care de succesul unei expediții de jaf depindea soarta întregii comunități. Vikingii care au venit să facă ravagii în Europa de Vest și în Insulele Britanice își aveau originea în Danemarca și Norvegia. Suedezii au preferat rutele estice, ajungând până în inima Rusiei de astăzi și în Imperiul Bizantin. Epoca vikingă în Occident a durat de la sfârșitul secolului al VIII-lea până la mijlocul secolului al XI-lea, încheindu-se pentru mulți cu Bătălia de la Stamford Bridge din 1066. În prima perioadă a activității vikinge, nordicii erau aproape exclusiv atacatori, atacând oportunist Anglia, Irlanda și Franța. Timp de 300 de ani, războinicul viking le-a oferit anglo-saxonilor, irlandezilor și francilor puțin răgaz, creând o imagine teribilă și adesea distorsionată care a dăinuit până în zilele noastre.