Moartea este inevitabilă. Deși România nu se află printre țările cu cea mai mare speranță de viață , fiind sub media europeană de 81,5 ani (față de 76,6 ani în România), trăim mai mult decât generațiile anterioare. Totuși, încă nu știm cum să facem față ideii că, într-o zi, totul poate ajunge la sfârșit. Cu toate acestea, indiferent cât de mult am încerca să ignorăm acest gând, există un moment — acela în care devine real — care ne forțează să privim înapoi.

Conform experților, în acele ultime momente , multe persoane experimentează o claritate aproape dureroasă asupra a ceea ce a fost viața lor. Apar remușcări, decizii neterminate sau căi netrecute, și, deși există și altele mai specifice, știința a demonstrat că șase dintre ele se repetă constant - devenind cele mai mari regrete ale oamenilor .

Mai mulți specialiști din domenii diferite au ajuns la aceleași concluzii în privința regretelor frecvente ale celor aflați în pragul morții. Printre aceștia se numără psihiatra americană Elisabeth Kübler-Ross, cunoscută pentru activitatea sa cu pacienți terminali, echipa de la Centrul Laguna din Madrid-Spania, care a îngrijit persoane aflate în faze avansate ale bolii, și Bronnie Ware, o asistentă australiană care a lucrat mulți ani într-o unitate de îngrijiri paliative.

Aceste regrete, identificate cu o frecvență semnificativă, au fost colectate și publicate pe rețelele de socializare de către psihiatrul spaniol Enrique Rojas .

1. Regretul de a fi muncit prea mult

„Când moartea se apropie, apare adesea un fel de iluminare retrospectivă, un moment de sinceritate profundă față de noi înșine”, explică psihiatrul spaniol. În acea ultimă oră, lucrurile superficiale dispar și lasă loc unei conștiințe clare și profunde, în care ies la suprafață regrete cu adevărat importante – și, după cum s-a observat, surprinzător de universale.

Unul dintre cele mai frecvente regrete este acela de a fi muncit prea mult. Nu pentru că munca nu ar avea valoare, ci pentru că, atunci când devine centrul absolut al existenței, tinde să elimine din viață alte aspecte esențiale. Privind înapoi, mulți oameni simt că au sacrificat momente irepetabile pentru ore petrecute la serviciu.

Copilăria propriilor copii, îngrijirea relației de cuplu, bucuria unei conversații fără grabă, spontaneitatea unui plan făcut pe moment... Toate acestea, în ceasul din urmă, par pierderi dureroase. Timpul dăruit exclusiv carierei apare, retrospectiv, ca un tribut exagerat pentru o cauză care, uneori, nici măcar nu le-a adus recunoașterea sau satisfacția sperată.

2. Regretul de a fi dat prea multă importanță lucrurilor fără valoare reală

Al doilea mare regret este acela de a fi acordat prea multă importanță unor lucruri care, privite din perspectiva morții, își pierd greutatea și sensul. Grijile zilnice, supărările de moment, nevoia de a fi validați de ceilalți… toate acestea, în ultimele clipe ale vieții, par că au ocupat un loc mult prea mare în minte și în inimă.

Abia atunci realizăm că multe dintre lucrurile care păreau urgente, decisive sau dramatice nu erau nici pe departe atât de grave. Că ne-am consumat energia pe conflicte inutile, pe nervi risipiți aiurea sau pe mici detalii exagerate, transformate în „drame”.

Ne dăm seama prea târziu că am transformat grămezi de nisip în munți.

3. Regretul de a nu fi trăit cu adevărat viața

Un alt regret des întâlnit, spune psihiatrul Enrique Rojas, este acela de a nu fi știut să se bucure de viață. Atunci când ne consumăm între muncă și griji mărunte, pierdem din vedere ceea ce contează cu adevărat: iubirea, prietenii, pasiunile, micile bucurii.

Arta de a trăi înseamnă să știi să echilibrezi datoria cu bucuria de a fi prezent, responsabilitățile cu momentele de autentică trăire. Cei care ajung la finalul vieții cu acest regret recunosc că au trăit pe pilot automat – fără să se oprească, fără să simtă cu adevărat momentele, fără să savureze iubirea, prietenia sau pur și simplu liniștea unei clipe.

Viața nu le-a lipsit, dar n-au fost cu adevărat prezenți în ea.

4. Regretul de a nu fi avut curajul să fii tu însuți

Pe locul patru, spune specialistul, se află un alt regret profund: acela de a nu fi avut curajul să fii tu însuți. Trăim într-o lume în care, încă de foarte tineri, învățăm să ne modelăm după așteptările altora – ale familiei, ale societății, ale mediului profesional – în loc să ne întrebăm cine suntem cu adevărat și ce ne face fericiți.

Fără să ne dăm seama, ne construim viața în funcție de ceea ce „se cuvine” sau „se așteaptă”, nu de ceea ce simțim autentic. Renunțăm la visuri, la pasiuni, la convingeri sau la moduri de viață care ne defineau, doar pentru a nu fi judecați sau respinși.

Ajunși la final, mulți realizează că nu au trăit propria viață, ci una dictată de frică și conformism.

5. Regretul de a nu fi căutat răspunsuri la marile întrebări ale vieții

Un alt gol profund care apare adesea pe patul de moarte este acela de a nu fi căutat răspunsuri la marile întrebări existențiale. Prinși în rutina zilnică – trezit, muncă, responsabilități, somn, și iar de la capăt – ajungem ușor să trăim pe pilot automat, fără să ne oprim să reflectăm.

Și totuși, există întrebări esențiale care, chiar dacă nu au răspunsuri definitive, merită puse: De ce suntem aici? Ce sens are suferința? Cine sunt eu, cu adevărat? Cei care nu și-au acordat niciodată timp pentru introspecție, care nu și-au cultivat o dimensiune spirituală – nu neapărat religioasă, ci deschisă misterului vieții – ajung adesea la final cu un sentiment de gol interior.

Spiritualitatea autentică nu este fugă de realitate sau superstiție, ci o formă de a da sens incertitudinii. A avea o fundație spirituală nu înseamnă să ai toate răspunsurile, ci să înveți să trăiești împăcat în prezența acestor întrebări.

6. Regretul de a nu fi petrecut mai mult timp cu familia

Ultimul dintre cele mai frecvente regrete este acela de a nu fi acordat suficient timp familiei. Într-o societate în care munca, productivitatea și succesul personal sunt puse pe piedestal, relațiile afective ajung adesea pe planul doi.

Amânăm întâlniri, lăsăm pe mai târziu discuțiile importante, neglijăm legături esențiale, spunându-ne că „va fi timp și pentru asta”. Dar timpul nu așteaptă. Iar durerea de a fi fost absent în viața copiilor, de a fi trăit deconectat de partener sau de a fi pierdut contactul cu părinții ori frații devine apăsătoare când știm că nu mai putem întoarce nimic.

Enrique Rojas vorbește despre figura „tatălui absent”: bărbatul care, prins complet în carieră, a ratat momente esențiale din viața copiilor săi. Dar nu doar tații – și mamele, partenerii sau prietenii apropiați pot cădea în aceeași capcană.

Când sfârșitul se apropie, nu realizările și nici bunurile materiale aduc alinare, ci prezența celor dragi. Iar această prezență trebuie cultivată cât încă mai e timp.