Cine a fost cu adevărat personajul care dă numele celor mai faimoase bulevarde

Generalul Gheorghe Magheru a fost unul dintre cele mai fascinante personaje ale istoriei românilor. Fiu de preot, acesta a fost haiduc, pandur, vânător de recompense și mai apoi unul dintre oamenii care au pus umărul la construirea României moderne. Efectiv o viață ca un film.

Mulți români au auzit cu siguranță de Bulevardul Magheru din București. Da, acel bulevard central, considerat mult timp una dintre cele mai de lux și pipărate zone comerciale din lume, făcând legătura împreună cu Bulevardul Bălcescu, între Piața Romană și Piața Universității.

Tot mai puțin cunoscut publicului larg, inclusiv a multora dintre cei care-l tranzitează, este personajul de la care i se trage numele Bulevardului. Ei bine, Gheorghe Magheru a fost un personaj fabulos al istoriei românilor, un erou romantic care se întâlnește mai degrabă în romanele de aventuri ale lui Karl May și Alexandre Dumas. Magheru a fost haiduc, pandur, vânător de recompense, poteraș, revoluționar și în cele din urmă unul dintre primii parlamentari ai României moderne. Este unul dintre oamenii acelei generații fantastice și providențiale care au pus bazele României ca stat național.

Fiul preotului Magheru și idolul său din copilărie, o vedetă a familiei

Povestea lui Gheorghe Magheru începe în anul 1804, într-o localitate din comuna gorjeană Albeni. Pe atunci localitatea purta numele de Bârzeiul de Gilort. Gheorghe Magheru era unul dintre cei opt copii ai preotului Ion Măgheru și ai Bălașei. Bârzeiul de Gilort era un sat de moșneni, adică o raritate excepțională a acelor vremuri. Moșnenii erau țărani proprietari de pământ, care-și lucrau propriile ogoare și nu depindeau de liderii feudali, adică de boieri sau mănăstiri. Erau echivalentul oltenesc al răzeșilor din Moldova.

Biserica unde slujea părintele Măgheru era din lemn, o bijuterie a artei țărănești, cocoțată pe un deal înconjurată de o livadă pitorească. În ograda asta și-a petrecut Gheorghe copilăria alături de fratele Ion și de cele șase surori ale sale Zamfira, Elena, Smaranda, Maria, Bălaşa şi Stana. Se spune că Măghireștii veneau tocmai din Ardeal. Și erau un neam paradoxal, fie războinici, fie oameni ai Bisericii. În unele cazuri una nu se excludea pe cealaltă, mai ales în Evul Mediu.

„Bunicul generalului, tatăl popii Ion Măgheru şi al căpitanului Şerban Măgheru, a fost protopopul Ion Măgheru, iar bunica se numea Stanca, ei fiind ctitorii bisericii de zid de la 1775 de pe dealul din stânga Gilortului, unde sunt pictaţi. Fratele bunicului generalului a fost un alt Şerban Magheru, polcovnic, despre care se ştie că în războiul ruso-turc din 1789–1774 a primit acte de la ţarina Ecaterina şi avea să moară în acei ani într-o bătălie cu ruşii la Preajba, lângă Târgu-Jiu. Strămoşii dintâi ai generalului au venit din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi aveau ranguri de nobleţe şi diplome în limba latină pentru bravuri militare în Ardeal. Se pare că înaintaşul tuturor Măgherilor stabiliţi în Bîrzeiul de Gilort a fost Vlad, poreclit Măgheariu, venit de peste munţi”, preciza specialistul Ion Mocioi în lucrarea „Gheorghe Magheru”.

Vedeta familiei era însă unchiul Șerban Magheru sau Măgheru. Acesta era vistier și armaș al Valahiei, un războinic și un haiduc renumit în zonă. Șerban Magheru a fost decorat după războiul austro-ruso turc din 1788-1792 pentru fapte de vitejie iar mai apoi în perioada 1802-1806, cu grupările sale de haiduci s-a distins în luptele contra cârjaliilor (bandiți otomani și balcanici trimiși de Pașa de Vidin Paznanoglu pentru a crea dezordine în Valahia și totodată pentru a aduna bogății din jafuri).

Mai precis, Șerban Magheru a devenit eroul bătăliilor de la Obârşia şi Piscoi (localităţi din Gorj) unde a dat un iureș îngrozitor în bandele cârjaliilor reușind, personal, să-l prindă pe Bechir Aga. Pentru faptele sale de arme a fost decorat și recompensat de domnitorul Constantin Ipsilanti. După 1770, Șerban Magheru a alternat între a comanda armata Principatului sau trupele sale paramilitare care făceau ordine în rândul bandelor otomane, balcanice sau chiar valahe care făceau probleme.

Șerban Magheru a fost idolul copilăriei lui Gheorghe, viitorul general pașoptist. „Exemplul înaintaşilor şi victoriile lor în lupte au orientat formarea tânărului Gheorghe Magheru spre preocupări militare. Epoca tristă a administraţiei turco-fanariote din ţară şi împilarea din partea jefuitorilor străini au fost bine înţelese de Magheru încă din copilărie. Astfel, Magheru a fost „de copil deprins cu armele şi bătăliile”, cum spunea Ion Maiorescu, dascălul craiovean(..)Copilul ce va deveni general la 1848 a auzit povestindu-i-se despre onorurile primite de unchiul său Şerban de la domnitorul N. Mavrogheni, despre caftanul roşu şi calul domnesc cu şa şi frâu ce i s-au oferit în faţa întregii oştiri şi a arnăuţilor pentru vitejie, ceea ce a impresionat ani de-a rândul neamul Magherilor”, preciza același Ion Mocioi.

Haiduc, pandur, vânător de recompense. Al doilea Vladimirescu

Popa Ion Magheru și-ar fi dori ca fiul să-i urmeze drumul. Al lui și al bunicului. Adică să devină preot, protopop, cine știe poate Mitropolit. De aceea l-a și dat la învățătură. Întâi în chilia bisericii din Bârzeiu, alături de tatăl său și mai apoi la Craiova. Dar Gheorghe Magheru nu s-a omorât prea mult cu învățătura. Era pasionat de lectură, a citit enorm toată viața, dar nu și-a dorit să fie preot sau intelectual. Așa cum am precizat, idolul său a rămas unchiul Șerban, fiind atras de cariera militară. De la unchiul Șerban a învățat cum să mânuiască sabia, cum să tragă cu pistoalele și mai ales cum să călărească ca un haiduc. „Mai adaug despre el că, deşi n-are altă învăţătură decât ceea ce au toţi boiernaşii noştri, el a studiat mult, adică a citit şi i-a plăcut a fi în relaţiune cu toate notabilităţile scolastice şi literare în care a găsit amor de adevăr şi naţionalitate”, preciza dascălul Ion Maiorescu de la Craiova.

De altfel, nici tatăl său, popa Ion Magheru nu era străin de meseria armelor. Se spune că a participat împreună cu fratele Șerban la stârpirea cârjaliilor și trăgea bine cu pistoalele. Nu mai vorbim de faptul că avea un pumn greu ca un ciocan, dar mânuia cu pricepere și hangerul.

Așa că Părintele de la Bârzeiu nu s-a necăjit prea tare atunci când la vârsta adolescenței, pe la 16 sau 17 ani, fiul său Gheorghe călărea mândru în fruntea haiducilor alături de unchiul său Șerban. De altfel, încă de la primele întâlniri cu bandiții locali și bandele de cârjalii, adolescentul Gheorghe Magheru s-a remarcat prin vitejie dar și priceperea extraordinară la călărie și atacul cu hangerul. Alături de unchiul său a bântuit malurile Dunăriii, în lung și în lat, alături de haiduci, luptând și apărând satele de țărani. În 1821, Gheorghe Magheru se alătură armatei lui Tudor Vladimirescu, la Craiova. Face parte din grupul care a păzit mănăstirea Tismana și participă la câteva încleștări dure cu otomanii. După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, la numai 18 ani, preia conducerea grupării de haiduci a unchiului său, mort în 1820, și se retrage în munți. De acolo îi hărțuiește constant pe turcii din Valahia. Ulterior se va înrola ca pandur și este însărcinat cu paza județului.

27 mai: 204 ani de când a fost ucis Tudor Vladimirescu, conducător al Revoluţiei de la 1821

Este un fel de justițiar, un vânător de recompense. Alături de pâlcul său de haiduci, face multe isprăvi de vitejie, curățind țara de bandiți și pâlcuri de otomani jefuitori. Era considerat un al doilea Tudor Vladimirescu, mai ales fiindcă vorbea frumos și era animat de patriotism dar și un anume simț al dreptății.

„Cu toate că era boier cu rang de demnitar, Gheorghe Magheru şi-a ales calea armelor, devenind şeful pandurilor olteni, un al doilea Tudor Vladimirescu. Ca şef al pandurilor îl găsim şi în timpul războiului ruso-turc din 1828, la care a luat parte şi a excelat în bătălia de la Băileşti din 14 septembrie. Avea 25 de ani. Tot atunci, la 30 august, i-a alungat pe turcii ostroveni de la Ada-Kaleh, care au dat foc oraşului Târgu-Jiu. Cu potera pe care o conducea, venind de la Mehedinţi, a găsit oraşul în flăcări, cu 18 case aprinse. A stins focul pornind dinspre podul Jiului spre centrul oraşului şi i-a bătut pe turci, urmărindu-i până în dealul Bujorăscu, la 30 km distanţă. L-a prins viu pe Ghioler Asan, conducătorul bandiţilor, şi l-a predat generalului Frobaron de Geisman, comandant al trupelor ruseşti”, arăta Ion Mocioi. Drept mulțumire, Țarul Rusiei i-a decernat ordinul „Sfânta Ana”, cu gradul de cavaler.

În plus, a fost ridicat la rangul de vistiernic.

De la primar și prefect la revoluționar

Cu banii câștigați din haiducie și din distincțiile militare, Gheorghe Magheru ajunsese un om înstărit. Avea moșii, mori, chiar o bucată de munte. După pacea de la Adrianopol (1829), s-a oprit la Bucureşti. După 1830, a devenit președinte al magistraturii la Târgu Jiu, iar apoi primar al orașului. A fost un administrator extrem de capabil și de serios. Efectiv a modernizat orașul. A pietruit și lărgit străzile, a reorganizat urbanistic orașul, a crescut numărul de școli și a întemeiat inclusiv un spital din subscripții publice. În anul 1832, a înființat școli pe moșiile sale.

A avut inclusiv preocupări sociale. A făcut așezăminte pentru săraci și a strâns donații pentru familiile nevoiașilor. Ba chiar a construit și un pod peste râul Gilort. Nu mai vorbim de faptul că a întemeiat un pension pentru fete, a făcut demersuri pentru construirea drumului din Defileul Jiului. A încurajat inclusiv apariția industriei, prin facilitarea deschiderii unor ateliere la Târgu Jiu.

Ulterior, Gheorghe Magheru pleacă la Caracal unde a deținut până în 1846 postul de președinte al Tribunalului județului Romanați, devenind apoi prefect al acestui județ până la izbucnirea Revoluției de la 1848 din Țara Românească. La Caracal, Magheru a intrat în legătură cu diverși intelectuali și fii de boieri care se întorceau din străinătate. Deși era un om trecut de 40 de ani, Magheru a îmbrățișat cu mare drag ideile progresiste și revoluționare. Acesta s-a alăturat societății secrete „Frăția” alături de Bălcescu și Cristian Tell.

Secretele primei bătălii din istoria modernă a românilor. A pornit de la incident de cascadorii râsului și a sfârșit într-o baie de sânge

Ba chiar Magheru a făcut parte și din guvernul proprizoriu, constituit după Proclamația de la Islaz de pe 9 iunie 1848. Magheru, fiind un militar de excepție, este însărcinat cu organizarea unei armate populare care să intervină atunci când turcii și rușii, adică puterea suzerană și cea protectoare vor interveni pentru înfrângerea revoluției. Așa că Magheru se duce la Râmnicu Vâlcea, la Râureni și organizează o tabără militară. Acolo a pus pe picioare o armată formată din voluntari.

Atunci când turcii au intrat în țară, C.A. Rosetti i-a cerut lui Magheru ca „în cea mai mare grabă, să chemi sub arme pe toţi volontirii şi pandurii ce ai înscris”. Fostul prefect de Romanați era gata să intervină cu trupele sale de panduri și voluntari. Era pregătit să plece către București. Armata lui Magheru a fost considerată de otomani doar „o adunătură de răzvrătiți” care trebuiau spulberați. Magheru însuși își va da seama că trupele sale de voluntari erau și puține numeric, și prost înarmate și cu o disciplină precară. Așa că în octombrie 1848, dizolvă tabăra de la Râureni și pleacă în Transilvania.

După exil a pus umărul la construcția României moderne

După numai o lună de la înfrângerea Revoluției valahe din 1848, Gheorghe Magheru ajungea la Frankfurt, în Germania. Acolo s-a întâlnit cu Miorescu și a plecat la Trieste pentru ca în cele din urmă să se stabilească la Viena. Magheru a fost unul dintre oamenii care a făcut acel lobby susținut, la nivel european pentru unirea Principatelor, întemeind un adevărat comitet revoluționar în diaspora.

Datorită activității și strădaniilor sale se constituia la Paris „Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei”, care reunea pe cei mai importanți oameni politici și intelectuali ai momentului, inclusiv Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti și Dinu Brătianu. Magheru a reușit să ajungă înapoi în Țara Românească, pe tărâmurile natale abia în 1857, după Războiul din Crimeea. Tocmai pentru a susține unirea Principatelor. A fost ales deputat de Gorj în adunările ad-hoc de la București iar mai apoi în 1859 a fost unul dintre oameni care a militat pentru alegerea lui Cuza și în Țara Românească. Ulterior, după Unire, a fost ales deputat de Târgu Jiu, de partea liberalilor.

Gheorghe Magheru a murit pe 23 martie 1880, la vârsta de 77 de ani. „Era deputat, când la 9 mai 1877 a fost proclamată Independența de stat a României, asistând apoi, la Corabia, pe locurile unde cu cinci decenii în urmă luptase cu armiile otomane, la trecerea oștirilor românești la sud de Dunăre, pentru pecetluirea actului de la 9 mai 1877“, se menționează într-un articol din „România literară“.

A fost „un om simplu, fără cultură, cu ținută impunătoare, se exprimă cu ușurință, cunoaște poporul care se mândrește cu dânsul și-l consideră erou“, după îl descria Nicolae Bălcescu.