Primul Război Mondial a fost o povară prea grea pentru România. Cel puțin asta au demonstrat evenimentele istorice mai ales din anul 1916. Autoritățile române au aruncat țara în război, aproape cu inconștiență, fără să fie pregătite și fără să știe măcar ce le așteaptă.

Pe data de15/27 august 1916, România a declarat război Imperiului Austro-Ungar . La rândul lor, Germania şi Turcia declară război României pe 28, respectiv 30 august. După doi ani de neutralitate, România intra în Marele Război cu speranțe mari, dar nerealiste.

Deși prezentată, inclusiv în manualele de istorie, drept o pagină glorioasă a istoriei românilor, participarea țării noastre la Primul Război Mondial a fost, în mare parte, un adevărat dezastru. Și asta în condițiile în care România a intrat într-un război prea mare, complet nepregătită. Oamenii politici români au dat dovadă de o inconștiență crasă dar și de un cinism ieșit din comun. Contemporanii evenimentelor, dar și specialiștii spun că joaca de-a războiul a politicienilor și factorilor de decizie au costat viața a peste 550.000 de soldați români. Cu alte cuvinte, trei sferturi din efectivele militare totale de care dispunea România au fost anihilate.

Glorioasa armată română: soldați flămânzi, cu talpa de la bocanc în mână

Deși și-a declarat neutralitatea, România a început pregătirile pentru intrarea în Marele Război încă din 1914. S-au făcut investiții uriașe în echipamente de luptă. Unele de-a dreptul revoluționare pentru acele vremuri. De exemplu, s-au cumpărat primele avioane militare din istoria României. Banii curgeau cu nemiluita la Ministerul de Război. Se achiziționau cartușe, puști moderne, explozibile, materiale sanitare. „Serviciul nostru sanitar este organizat în aşa fel încât dacă n-am întrecut pe cel al Angliei, apoi cu siguranţă că suntem pe aceeaşi treaptă cu el”, declara pentru un ziar al vremii doctorul Anghelescu, cel însărcinat cu dotarea sanitară a armatei.

Nu mai vorbim de primul-ministru Ion I.C. Brătianu care se lăuda cu niște cantine mobile moderne pentru soldații aflați în marș. Din vara lui 1916, timp de un an guvernul României a alocat nu mai puțin de 115 milioane de lei. Pe credit au mai fost luați încă 850 de milioane de lei, până în 1917.

Investițiile erau firești, România avea de luptat pe o linie de front uriașă și cel mai probabil cu inamici care atacau din două părți. Cu atâția bani dați pe echipamente, armament și servicii conexe, România părea una dintre cele mai bine echipate armate din Europa Primului Război Mondial. Din păcate pentru soldații românii, în mare parte, echiparea armatei române s-a făcut mai degrabă teoretic iar majoritatea sumelor puse la bătaie au fost cheltuite pe combinații, nepotisme, contracte preferențiale. Pentru orice popor civilizat ceea ce au făcut politicienii și guvernanții români în preajma intrării României în Primul Război Mondial a fost fie inconștiență creasă, fie omor cu premeditare. Ministrul de Externe al Marii Britanii spunea că în România s-a ajuns la „o incompetență la limita crimei”.

Fondurile destinate armatei au fost fie cheltuite în mod iresponsabil, fie efectiv sifonate. Iar soldații au fost trimiși cu bună știință, la luptă, fără pregătire militară corespunzătoare și fără echipamentele necesare. Conform unui raport al Intendenţei din vara anului 1916, armata română era perfect echipată cu bocanci, raniţe, corturi, vestoane şi alte obiecte vestimentare. În realitate, așa cum atrăgeau atenția responsabilii de prin regimente, soldații aveau mari probleme cu echipamentele. Erau regimente unde s-au primit uniforme putrede. În altele, soldații rămâneau cu talpa bocancului în mână. „Soldaţii noştri au intrat în război cu bocanci a căror talpă era lipită cu pap şi în mai puţin de două săptămâni erau improprii oricărui serviciu”, preciza medicul Niculescu, într-un raport pentru Senat. La un corp de armată, aproximativ 40% dintre arme nu erau funcționale.

Nu mai vorbim de celebrele avioane cumpărate de români. Erau în mare parte aparate de zbor Nieuport și Voisin, mult inferioare celor germane. La toate acestea se adaugă sifonarea banilor cu pregătirea piloților. În 1915, Ministerul de Război plătea pentru pregătirea a 30 de piloţi la Băneasa, suma de 210.000 de lei. Cu toate acestea în anii războiului se putea conta numai pe 12 piloţi pregătiţi. Chiar și așa, avioanele cumpărate de români au fost pilotate mai mult de străini. Nici nu prea aveau piese de schimb și combustibil, fiindcă în locul lor s-au cumpărat aparte de gimnastică pentru piloții de la Băneasa. Cel mai probabil o altă combinație cu fondurile Ministerului de Război. „Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la Guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit”, scria Constantin Argetoianu.

Logistica la pământ, soldați operați pe viu sau la furat de găini

Nu mai vorbim de faptul că declarațiile medicului Anghelescu au fost iresponsabile privind dotarea sanitară a armatei. Operațiile se făceau pe viu fiindcă nu era anestezic, iar feșele erau putrezite. Pansamentele erau o sursă de infecție pentru răniți. Hrana lipsea cu desăvârșire, iar celebrele bucătării mobile promise de Guvern nu au apărut vreodată pe front. Soldații erau flămânzi, mai ales în perioada retragerii precipitate de ofensiva germană, și furau de prin curți.

„Când treceau trupele noastre printr-un sat nu mai rămâneau pe drum decât ofiţerii. Soldaţii năvăleau în case pe amândouă părţile. Unii cerşeau pe din faţă, în vreme ce alţii furau pe din dos”, descria Ștefan Zeletin, armata română în retragere.

„În pregătirea armatei române pentru război, Brătianu a săvârşit mari erori. Întocmai cum la Ministerul de Externe îl pusese pe slabul Emanoil Porumbaru pentru a conduce el întreaga activitate diplomatică, tot astfel, la Marele Stat Major, în locul unui general capabil, l-a numit pe generalul Dumitru Iliescu, total obedient faţă de primul-ministru, tipul generalului fanfaron şi iresponsabil, anunţând că tot este pregătit şi că victoria e sigură. Brătianu însuşi evalua eronat viitoarea campanie: el îi spunea generalului Averescu, în 1915, că eliberarea Transilvaniei se va face în 15 zile!”, preciza Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.

Ipoteza Z, iluzii și gafe

Și de parcă nu ar fi fost suficient, planurile de război aveau mari scăpări și nici nu se bazau pe necesitățile militare. Ca să nu spunem că erau în mare parte desprinse de realitate și mizau mai degrabă pe populism decât pe eficiență militară. Este așa numita „Ipoteză Z” sau planul de acțiune al trupelor române odată cu intrarea în război, în august 1916. Conform „Ipotezei Z” România urma să avanseze în Transilvania, pentru eliberarea Ardealului, cu trei armate, Armata I, Armata a II a și Armata de Nord, adică două treimi din forțele totale de care dispunea țara noastră la aceea vreme. Restul trupelor urmau să asigure apărarea Dobrogei, în sud. Conform planului, în 39 de zile de la mobilizare, trupele române trebuiau să ajungă în zona Oradei. Principalele armate de ofensivă în Transilvania erau comandate de militari cu experiență precum generalul Alexandru Averescu și generalul Constantin Prezan.

Trupele din sud, trebuiau doar să țină pe loc o eventuală ofensivă bulgaro-germană până la venirea trupelor rusești. Abia după ce ajutorul rusesc era asigurat se trecea la o ofensivă și la sud de Dunăre. Zona era apărată de Armata a 3 comandată de generalul Mihail Aslan. Specialiștii spun că până și la planificarea operațiunilor militare s-au comis gafe și s-a ținut cont mai degrabă de populismul politicienilor decât de rațiunile strict militare. În primul rând, spun o serie de specialiști, invazia Transilvaniei nu era o prioritate. Ci mai degrabă un atac la sud de Dunăre pentru anihilarea trupelor bulgaro-germane. Și asta în condițiile în care trecătorile Carpaților erau mai ușor de apărat. După ce trupele bulgaro-germane ar fi fost învinse, ar fi urmat, în mod logic o ofensivă peste Carpați, în Ardeal.

„Planul de campanie — ofensivă în Transilvania, apărare pe Dunăre şi în Dobrogea — avea în vedere mai mult starea de spirit a populației decât necesitățile militare. Nu atât eliminarea primejdiei ca adversarul, străpungând liniile româneşti de la cotul Carpaților, să separe Moldova de Muntenia, cât mai ales satisfacerea sentimentului public obsedat de eliberarea Ardealului a determinat opțiunea strategică a ofensivei peste Carpați. Acest masiv muntos, lesne de apărat cu efective reduse, ar fi putut să constituie o pavăză sigură pentru o ofensivă în sud care să scoată Bulgaria din război, să întrerupă legătura dintre Puterile Centrale şi Turcia şi să asigure securitatea flancului sudic românesc pentru a permite desfăşurarea operațiilor din Transilvania”, preciza Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”. Colac peste pupăză, a fost subestimată și capacitatea adversarului de luptă. S-a luat în considerare că Transilvania este apărată de cel mult 100.000 de soldați austro-ungari.

Nu a fost luat în calcul faptul că germanii vor trimite întăriri serioase. La ofensiva de la Flămânda, ulterior, forțele navale austro-ungare au fost subestimate. La fel și capacitatea de răspuns a trupelor bulgare. Și așa mai departe. Nu mai vorbim de faptul că multe dintre planurile de luptă s-au întemeiat pe considerente iluzorii și pe promisiuni decât pe situații concrete. „Guvernul liberal a angajat România în război cu armata nepregătită, a subevaluat capacitatea de ripostă a adversarului şi şi-a întemeiat planurile de luptă pe promisiunile Aliaților. Corupția şi dezordinea din anii neutralității şi-au spus cuvântul la începerea operațiilor militare, haosul căpătând, în anumite segmente ale articulațiilor militare şi civile, proporții uriaşe”, adăuga Florin Constantiniu.

Orgolii, incompentență și nepotism

Pe 14/27 august 1916, cu planurile făcute (atât cât s-a putut) și cu trupele „pregătite”, România declara război Austro-Ungariei. În aceeași zi, armata română, conform „Ipotezei Z” pătrundea în Transilvania. Germania și Bulgaria, ne declarau la rândul lor război. Prima parte a campaniei a fost încununată de operațiuni de succes, deși în unele situații s-a mers pe bâjbâite iar o parte a armatei române a fost prinsă într-o ambuscadă. Părea că lucrurile merg bine conform planului. De altfel operațiunile armatei române au stârnit îngrijorare și la Berlin și la Viena. Avea să vină însă momentul Turtucaia. Este vorba despre o bătălie desfășurată între 1 și 6 septembrie 1916, pierdută de români.

Mai precis, generalii care comandau armatele române din Dobrogea au fugit din calea trupelor bulgare și germane, în atac, abandonându-și soldații în fața inamicului. Și totul din cauza unor zvonuri. Deși înfrângerea de la Turtucaia nu era dezastruoasă din punct de vedere militar, a dus la o prăbușire a moralului în România. Iar comandanții, deși experimentați, au început să facă gafe în lanț. În loc de luciditate în fața unei situații mai complicate, au apărut acțiunile pripite, orgoliile. Nici măcar în acele momente nu au lipsit traficul de influență iar efectele nepotismelor erau tot mai evidente. Pentru găsirea de soluții după dezastrul de la Turtucaia a fost convocat la Periș, un Consiliu de Război la care a participat și regele Ferdinand dar și primul ministru Ion I.C. Brătianu.

Acest consiliu a fost marcat de disputa dintre mareșalul Averescu și generalul Prezan. Averescu cerea oprirea ofensivei din Transilvania și mutarea de trupe în sud pentru o puternică contraofensivă pe teritoriul bulgăresc. Prezan, de cealaltă parte spunea că cea mai bună soluție este continuarea ofensivei în Transilvania, doar cu întărirea efectivelor din Dobrogea pentru a opri avansarea inamicului. Deși planul lui Prezan era mai fezabil și mai logic, Averescu s-a impus mai ales datorită influenței pe care o avea la rege și la primul-ministru. Adică prietenia și factorul politic au decis. S-a luat decizia opririi ofensivei în Transilvania și mutarea armatelor în sud pentru o contraofensivă la Flămânda.

Atacul de la Flămânda s-a dovedit un eșec. Trupele române s-au trezit prinse ca într-un clește. Pe de o parte slăbirea ofensivei în Transilvania a permis inamicului să se regrupeze și cu ajutor german să spulbere trupele române.

„Concentrarea atenţiei şi acţiunilor Comandamentului român pe frontul de Sud a favorizat planul armatei germane de a surprinde Corpul român de pe Olt şi în final de a întrerupe legăturile prin pasul Bran şi Predeal(....) În contextul unei stări dezastruoase a armatei şi pe fondul deprimant a luptătorilor, la 25 septembrie/8 octombrie generalul Alexandru Averescu revine la comanda Armatei a 2-a, în condiţii de retragere a Armatei române. Generalul Erich von Falkenhayn repurtează o importantă victorie asupra românilor la Sibiu şi de la 1 octombrie preia comanda trupelor din Transilvania în vederea organizării ofensivei coerente şi puternice de respingere a forţelor româneşti. În faţa Armatei IX germane conduse de von Falkenhayn şi Armatei 1 austriacă, trupele române înregistrează o serie de înfrângeri şi Armata a II-a se retrage pe aliniamentul stâng al Oltului”, precizează Emil Stoian în „Intrarea trupelor române în Bran-15 august 1916”.

Efectul: peste jumătate de milion de soldați morți

Efectele acestor decizii, planuri și jafuri din fondurile publice au fost catastrofale. Practic, politicienii și guvernanții s-au jucat de-a războiul iar peste jumătate de milion de soldați au murit. Nu mai punem la socoteală civilii uciși de boli și război. Și nici pagubele economice uriașe. În doar patru luni, România pierdea jumătate din teritoriu, inclusiv capitala.

„Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor. Alţii mureau prin şanţuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în prada corbilor. Pe Iângă aceasta, exodul populaţiei civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldaţii, grăbiţi să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se năşteau astfel învălmăşeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii ţipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se înteţea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern", scria I.G. Duca.

În ciuda revirimentului din vara lui 1917, cu eroismul soldaților români, România a fost nevoită să încheie pacea separată de la Buftea-București, în condiții foarte grele. Doar diplomația ne-a mai salvat în anul 1918.