Bogdan Iancu, doctor în drept constituțional și conferențiar la Universitatea București, explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, dacă și în ce măsură Curtea Constituțională (CCR) ar fi procedat corect când a respins sesizarea președintelui Nicușor Dan privind unele ambiguități ale „legii Vexler”, legea privind antisemitismul. O problemă ar ține și de faptul că legislația abundă în excepții și ambiguități,

Un raport al Institutului „Elie Wiesel” de monitorizare a antisemitismului arată că circa o treime dintre parlamentarii români sunt afiliați la partide politice care își asumă valori de extremă dreapta, iar manifestările antisemite abundă în mediul online.

Între timp, președintele Nicușor Dan a retrimis Parlamentului pe motiv de neclaritate „Legea Vexler”, așa cum este numit noul proiect de lege ce modifică legislația care interzice organizațiile cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum și cultul persoanelor vinovate de genocid și crime de război.

Anterior, cu doar o zi mai devreme, Curtea Constituțională respins, cu unanimitate de voturi, obiecția de neconstituționalitate a președintelui făcută pe legea privind extremismul. Expertul în drept constituțional Bogdan Iancu , care predă această disciplină la Facultatea de Drept din cadrul Universității București, vine cu perspectiva specialistului, într-un interviu pentru „Adevărul”.

Adevărul: Raportul Institutului „Elie Wiesel” de monitorizare a antisemitismului arată că o treime dintre parlamentarii români sunt afiliați la partide politice care își asumă valori de extremă dreapta. Cum poate fi stabilit fără echivoc care dintre ei încalcă într-adevăr OUG 31/2002 și ce alte legi mai avem (sau ar trebui să avem) pentru a elimina orice controverse?

Bogdan Iancu: Noi nu prea ne-am gestionat bine trecutul, la nivel colectiv. L-am instrumentalizat cum s-a putut și s-a putut în moduri grosiere sau cel puțin cu multă ambivalență, până la un punct inevitabilă. Treceam recent printr-un parc, într-un mare oraș al țării, și am văzut o placă pusă pe o statuie veche, tipic comunistă, a ostașului român. Pe placa nouă scrie „glorie ostașului român, care a luptat împotriva bolșevismului și fascismului.” Cronologia e corectă, ostașul a luptat unde l-a trimis țara, atât la Stalingrad, cât și la Oarba de Mureș, și-a dat viața pentru ea. Observați însă ambiguitatea. Împotriva „bolșevismului” (termenul însuși e foarte încărcat) am luptat cot la cot cu „fasciștii” (cu naziștii, mai precis). Se poate interpreta în fel și chip, inclusiv în baza Legii Vexler.

Generația mea a crescut cu glorificarea fără rest și nuanță a unor figuri intelectuale interbelice atașate Mișcării Legionare , util de discutat de ce și cum. Biografii romanțate ale unor figuri legionare se găsesc până în ziua de astăzi.

Nu cred că e de dorit să facem hermeneutică prin judecători și procurori acum, mai ales întrucât juristul român e educat în spirit pozitivist, art./alin./par. (merge și un a fortiori, de ce nu). Citeam recent un interviu al unui coleg care spunea că ar fi superioară juridic Constituția RSR din 1965 celei din 1991, deoarece prima nu avea o prevedere privind restrângerea unor drepturi și libertăți, aceasta are (Art. 53). E o poziție extravagantă, dar merge într-o tendință destul de generală. Sociologia juridică e la noi o glumă, istoria dreptului nu interesează pe mai nimeni. Pe vremea mea se dădea istorie la admitere, nu mai e cazul de multă vreme. Poate nu vrem ca juriștii să facă teoria istoriei și să deznoade ambiguități care angoasează și istoricii. Nu sunt echipați pentru asta și nici nu trebuie să fie.

Marea problemă a OUG din 2002

A existat o problemă cu OUG 31/2002, care nu a fost mult timp aplicată, iar mult timp PÎCCJ a considerat că norma nu are claritatea cerută legii penale. Ce i-a lipsit mai exact?

Între timp, în mod evident, PÎCCJ și-a schimbat poziția, dat fiind dosarul dlui. Georgescu. Ei trebuie întrebați cum au ajuns la epifanie. Par să-l fi citit pe Roger Griffin, văd că apare termenul „palingeneză” în rechizitoriu.

Palingeneză înseamnă renaștere radicală în esență, asta spune dl. profesor Griffin că e comun tuturor fascismelor. La noi, multă lume și-a dorit renașteri radicale în vremuri recente. În orice caz, CCR a considerat norma (OUG 31/2002) ca fiind clară în sensul exigențelor Art. 1 dintru bun început, cu o motivare lapidară. Motivarea e de altfel mult mai interesantă decât soluția, cum adesea se întâmplă. În excepție se argumenta că e o restrângere disproporționată, prin ordonanță de urgență, a unui drept fundamental. CCR a răspuns în vreo trei-patru paragrafe că OUG 31/2002 era un semnal necesar pentru aderarea la UE (Decizia 67 din 3 februarie 2005). Facem ce trebuie, nu ne împiedicăm în bagatele, scopul contează. Suntem europeni în moduri proprii.

De-a lungul timpului au existat voci care au vorbit despre mareșalul Antonescu că ar fi fost un patriot, iar printre cei care au afirmat acest lucru fără a intra sub incidența legii s-a numărat chiar Regele Mihai, care a spus acest lucru cu subiect și predicat într-un interviu. În ce situație o asemenea afirmație poate deveni caz penal și unde se face diferența?

Din câte îmi amintesc, Maiestatea Sa spunea atunci mai multe lucruri, 1. Că a fost un patriot în sensul foarte limitat al termenului, își iubea țara; 2. Că patriotismul său nu l-a oprit să ia decizii cumplit de greșite și să ne bage într-un război cu Rusia, cu consecințe catastrofale, cum nici Mussolini, Horthy, Franco nu o făcuseră; 3. Că a fost executat în condiții nedemne, de un pluton format din soldați care nici nu știau să tragă și a fost nevoie să se tragă de mai multe ori, ceea ce era degradant.

Ce a vrut să spună Regele Mihai când a afirmat că mareșalul Antonescu a fost patriot

În ce cheie ar trebui văzută această declarație a Maiestății Sale?

Regele Mihai, vedeți, nu nega că pe bună dreptate fusese mareșalul Ion Antonescu condamnat la moarte și era capabil să poarte în minte toate aceste trei idei simultan. Cred că e de dorit să construim o societate în care putem înțelege în același timp și armoniza cât mai multe lucruri aparent în disonanță. Măcar la nivel de elite e de dorit să tindem către un atare ideal. Nu cred că ne îndreptăm spre o astfel de lume, dar aceasta e o altă discuție.

Există o întreagă dezbatere după ce președintele Nicușor Dan a sesizat la CCR modificările aduse legii amintite și a justificat că există neclarități, ambiguități în actul normativ care pot duce la interpretări eronate și eventual abuz. Președintele a dat ca exemplu o asociație care se ocupă de promovarea rezistenței anticomuniste din Munții Făgăraș, amintind că unii dintre eroii luptei anticomuniste ar fi făcut parte anterior din mișcarea legionară și s-a întrebat în ce măsură această asociație ar avea caracter legionar. Eu aș merge mai departe și v-aș întreba cum ar trebui privit acest caz și cum am putea să evităm eroarea de a-i considera pe eroi criminali sau invers?

Întrucât mă privește, am fost în acord perfect cu motivarea obiecției dlui. președinte Dan, e utilă exemplificarea dilemelor pe care CCR văd că nu le are. Observ cu interes și apariția unanimității variabile, înțeleg că doar șapte erau prezenți, parcă și la hotărârea în celebra „cauză Șoșoacă” doi judecători lipseau la socoteală. Revenind, sunt multe perplexități pe care nu le-aș lăsa la latitudinea parchetelor și instanțelor, nu e treaba magistraților să facă istoriografie. E de observat, prin contrast, că negarea Holocaustului ca atare e o interdicție clară, cum reiese și din jurisprudența CEDO (cauza Garaudy împotriva Franței). Portul unor însemne legionare, portul uniformei în cadru organizat, salutul legionar într-un context anume, la Tâncăbești de pildă, acestea sunt interdicții clare de asemenea și sigur că trebuie incriminate. Aici procurorii nu e nevoie să aibă dubii și le tot au de prin 2002, în pofida evidențelor.

O decizie oportunistă

Curtea Constituțională a respins solicitarea președintelui. A procedat corect în acest caz?

Legea aceasta însă nu e clară, iar decizia (unanimă în 7) e, în aprecierea mea, oportunistă, inadecvată, periculoasă. Haideți să luăm un caz „de speță”, care poate le spune mai multe juriștilor. Să zicem că avem un curs de drept constituțional tipărit la Editura Casa Școalelor în 1942 și coautorat de Paul Negulescu și Gheorghe Alexianu. Îl putem sau nu include în fișa unui curs de drept constituțional astăzi și, dacă răspunsul este pozitiv, intră sau nu această acțiune specifică sub incidența Legii Vexler (desigur, cu toate protecțiile dreptului la un proces echitabil)? Eu cred mai degrabă că nu. Gheorghe Alexianu a fost un bun profesor de drept constituțional în interbelic (inițial la Cernăuți, apoi transferat la Universitatea din București). Alexianu a fost și guvernatorul Transnistriei în timpul masacrului (represaliilor) de la Odesa din 1941, executat pentru crime de război în 1946. Putem să zicem că „l-au condamnat comuniștii”, dar respectivele condamnări au fost menținute de ÎCCJ în plină democrație, prin 2008 cred. Alexianu e criminal de război cu acte în regulă. Reproduc aici un extras dintr-o stenogramă a Consiliului de Miniștri, pe care ați reprodus-o in extenso și dvs., Adevărul, în articole mai vechi.

„Dl. mareșal Ion Antonescu, conducătorul statului: Am spus să se împuște câte 200 de Evrei pentru fiecare mort (respectiv 17 ofițeri, 35 de soldați, 9 subofițeri și funcționari civili români uciși în urma unei explozii produse în clădirea Comandamentului Armatei Române din Odesa) și 100 de Evrei pentru fiecare rănit. S’a făcut așa?

Dl. prof. Gh. Alexianu, guvernatorul Transnistriei: Au fost împușcați și spânzurați pe străzile Odesei.”

—Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1941

Și Paul Negulescu?

Paul Negulescu, ce-i drept, nu a fost condamnat pentru crime de război, deși s-a bucurat mult, poate interesat, poate sincer, poate ambele, când dictatura regală a abolit parlamentarismul. Parlamentarismul, scria domnia sa, adusese oricum doar scandal și alcoolism la sate (P. Negulescu, Étude sur la constitution sociale et politique de Roumanie du 27 fevrier 1938, Institutul de Arte Grafice ‘Mârvan S.R.L.’, București, 1938).

S-a vorbit și se vorbește despre excepții...

Am putea spune că avem aici totuși o excepție pentru scopuri educative, deși la Art.5 (promovarea în public a cultului persoanelor vinovate de crime de război și contra umanității) o astfel de excepție nu e prevăzută. De lege ferenda, să zicem sau de dragul argumentului. Dar și aici apar nedumeriri. Este educativ să-i învățăm pe studenți azi că dreptul constituțional publicat la un an după pogromurile de la Iași și Odesa, în plină dictatură militară, în timp ce trupele române aliate cu Hitler luptau la Stalingrad, în fine, că acel drept constituțional este la urma urmei cam totuna cu cel de acum, sub constituția actuală? „Norma-i normă și la Londra și la Phenian.”

Rolul istoricilor luat de magistrați și de procurori

Deci încă o ambiguitate și o întrebare a cărui răspuns nu e simplu de dat. Cum ar putea fi acestea lămurite pe deplin?

Cred că la astfel de ambiguități se referea dl. președinte Dan și cred că e de departe preferabil ca aceste tipuri de ambiguități să fie întâi elucidate de istorici și dezbătute public, abia apoi, eventual, instrumentate de procurori. În toate sistemele liberale (cum tot zicem noi că am vrea să fim) există un principiu „cheie de boltă”: legea penală e de strictă interpretare.

Și cum e la alții?

În Germania, Analogieverbot: nu e permisă interpretarea prin analogie în dreptul penal. În SUA, rule of lenity: orice dubiu se interpretează în favoarea acuzatului. De la începutul Iluminismului (Cesare Beccaria), nullum crimen, nulla poena, sine lege scripta, praevia, stricta, clara (așadar, nicio incriminare, nicio pedeapsă fără lege scrisă, neretroactivă, strict reglementată, clar formulată). Să bagatelizezi un principiu liberal atât de important cu argumentul că avem oricum proces echitabil (îl interpretăm și pe acela tot așa?) este greu de calificat în termeni civilizați și mă voi abține să o fac.