Acum mai bine de trei secole în urmă, pe teritoriul de astăzi al Transilvaniei, a acționat una dintre cele mai de temut arme neregulate din istoria Europei. Luptătorii purtau numele de curuți, aveau diferite origini etnice, inclusiv români, și s-au ridicat împotriva stăpânirii habsburgice.

Profitând de slăbiciunea tot mai accentuată a Imperiului Otoman, mai ales după eșecul ultimului asediu al Vienei din 1683, Imperiul Habsburgic reușește să acapareze tot mai multe posesiuni turcești din Europa Centrală și, în cele din urmă, distruge pașalâcul de la Buda. Bucuria ungurilor și a transilvănenilor a fost de scurtă durată, fiindcă suzeranitatea otomană era înlocuită cu cea habsburgică. Stăpânirea habsburgică a nemulțumit profund marea nobilimea maghiară și pe cea transilvăneană, care au organizat mai multe revolte de-a lungul ultimelor decenii ale secolului al XVIII-lea. Drept răspuns, împărații austrieci au aplicat un control și mai strict asupra Ungariei și Transilvaniei.

„Ungaria a fost reaşezată între provinciile ereditare, Transilvania a rămas pe mai departe ţară separată, iar Habsburgii au devenit principii ei. Nobilimea mare maghiară a fost scoasă din funcţiile politice ·de conducere ale celor două ţări. După izgonirea turcilor marii proprietari şi-au reprimit pămînturile numai după ce au dovedit cu actul de proprietate și au achitat o anumită sumă şi fidelitatea lor faţă de împărat a fost verificată. Marii proprietari ale căror beneficii au scăzut în urma pauperizării ţăranilor de către austrieci au fost obligaţi să dea a 16-a parte din veniturile lor, iar proprietarii mici din punct de vedere al dărilor au fost aşezaţi în aceiaşi categorie cu iobagii. Dările au urcat mereu, îndeosebi cele destinate întreţinerii armatei, iar încasarea lor de fisc şi de armată era însoţită de fraude, jaf şi teroare, lipsind astfel populaţia de hrană”, descria situația Liviu Patachi, în lucrarea „Căpitani militari și haiduci români la începutul secolului al XVIII-lea”.

În aceste condiții a urmat o mare răscoală a principelui Transilvaniei, Francisc Rakoczi al II-lea, care a ridicat la luptă toată populația Transilvaniei, indiferent de condiția socială, împotriva habsburgilor, pentru independența Principatului. Cu această ocazie s-au remarcat luptători care au semănat teroare în rândurile oștilor habsburgice. Se numeau curuți și erau de origini diverse, inclusiv români, parte a unor trupe neregulate care au dat mari bătăi de cap, mai ales prin tacticile lor de guerrilă.

Curuții, răzvrătiții care practicau „războiul-fulger”

Curuții erau, de fapt, haiduci. Adică rebeli din toate păturile sociale, mai ales țărani și mici nobili care s-au ridicat la luptă împotriva nedreptăților și pentru libertate. În secolul al XVIII-lea, curuții aveau diferite obiective, în funcție de categoria socială din care făceau parte. Dacă erau mici nobili, doreau scuturarea jugului habsburgic și dobândirea de privilegii. Dacă erau țărani, luptau pentru condiții de viață mai bună, dijme mai mici și alte revendicări de natură socială. Cu toate acestea, curuții, indiferent de rang, au găsit de multe ori o cauză comună. Acești rebeli erau în mare parte trupe de cavalerie ușoară, neregulate și care de multe ori practicau un război de uzură împotriva inamicului. Mai exact, atacau rapid, făceau prăpăd și se retrăgeau, mai ales la apropierea unor forțe mai însemnate. Aveau și numeroase trupe de infanterie care acționau ca trupe de guerrilă și la asediul cetăților. Curuții erau de origini diverse, unguri, slovaci, croați și români, iar armele lor erau pistoalele, săbiile ușoare și topoarele de luptă numite fokos. Majoritatea se îmbrăcau asemeni haiducilor.

Denumirea de curuți vine de cuvântul maghiar kuruc, care înseamnă „haiduc”. Inițial, a fost vorba de niște trupe neregulate de origine balcanică iar mai apoi au primit denumirea toți rebelii care au luat armele și au format armate ad-hoc împotriva stăpânirii habsburgice. Cuvântul kuruc sau curut a fost utilizat pentru prima dată la începutul secolului al XVI-lea pentru a-i descrie pe răsculații conduși de Gheorghe Doja. Paul Lendvai preciza că termenul era de fapt din limba turcă, un derivat al cuvântului kurudsch, care însemna „răzvrătiti”. Cert este că acești luptători s-au făcut remarcați în luptele contra habsburgilor încă din 1672, când a fost consemnată prima astfel de răscoală a acestor haiduci. După insurgențele din Transilvania de la începutul secolului al XVIII-lea, mulți curuți au trecut de partea armatei habsburgice și au servit în aceasta ca trupe neregulate de haiduci, folosite pentru incursiuni în teritoriul inamic, pentru demoralizarea populației și mai ales pentru atacuri surpriză. Armatele curuților, în timpul insurgențelor, erau formate mai ales din mici nobili și iobagi de diferite naționalități, atât din Ungaria cât și din Transilvania.

Atunci când curuții au făcut legea în Ungaria și Transilvania

Având în vedere măsurile luate de austrieci după alungarea turcilor și diminuarea răscoalelor anti-imperiale anterioare, starea de nemulțumire a locuitorilor din Transilvania și Ungaria era tot mai mare. Inclusiv proprietățile și privilegiile marii nobilimi maghiare erau puternic amenințate de aceaste noi biruri și legi habsburgice. Unul dintre cei mai afectați era principele Francisc Rákóczi al II-lea. Tatăl său murise pe când era copil, iar mama sa se căsătorise cu un alt nobil maghiar, din neamul Thokoly. Emeric Thokoly a fost la rândul său un răzvrătit împotriva stăpânirii habsburgice, sfârșind prin a fi exilat. Cert este că la începutul secolului al XVIII-lea, Francisc Rákóczi al II-lea era cel mai bogat moșier din Ungaria, fiind direct afectat de măsurile dure ale imperialilor.

„În anul 1703 un descendent al principilor transilvăneni ·din familia Răkoczi, Francisc Râkoczi al II-lea, a ·început lupta de eliberare a Ungariei şi Transilvaniei de sub austrieci, care au fost recunoscuţi stă­pâni peste aceste două ţări din partea turcilor, în urma tratatului de paceîncheiat la Karlowitz în anul 1699. Prin răscoală Francisc Rakoczi a voit să înlăture pe proaspeţii stă­pînitori, care urmăreau consolidarea stăpînirii lor peste aceste ţări(...)Obiectivele politice şi economice ale Casei de Austria, măsurile luate pentru concretizarea lor şi intenţiile de viitor au periclitat poziţia politică şi economică a marilor feudali între care locul de frunte îl ocupa Francisc Rakoczi cu latifundiile sale de peste un milion de jugăre. Din această cauză ei au fost dispuşi să se ridice împotriva proaspeţilor stăpînitori pentru a-şi asigura interesele proprii, economice şi politice. Aceleaşi obiective au crescut nemulţumirile ţărănimii şi orăşenilor dincele două tări, care au fost impuşi de austrieci la sarcini mult mai grele decât cele suportate în timpul stăpînirii turceşti, prin urmare doreau să lupte pentru înlăturarea exploatării străine”, preciza Liviu Patachi în lucrarea menționată mai sus.

Așa că Rackozi, pentru a avea un număr cât mai mare de susținători, a trimis steaguri de luptă oamenilor de pe domeniile sale. Iobagii atât așteptau. Au format detașamente de curuți, cărora li s-au alăturat mercenari, bandiți de codru și mici nobili. Din cauza acestei armate pestrițe, marea nobilime maghiară a refuzat să suțină răscoala lui Rákóczi, de teamă ca acești curuți să nu-i jefuiască, mai ales ioabgii care căutau răzbunare împotriva marilor feudali. În paralel, Rákóczi se înțelesese cu francezii pentru finanțarea răscoalei. În același timp, Ludovic al XIV-lea avea să deschidă un front la vest împotriva austriecilor. În tot acest timp, trupele de curuți au făcut prăpăd în Transilvania și Ungaria, ocupând cetăți loiale habsburgilor, jefuind târguri ale loialiștilor imperialiști și luptând cu lobonții (trupele aliate ale habsburgilor). Curuții s-au dovedit o forță de temut, extrem de eficienți în „războiul fulger”. Cu ajutorul lor, Rákóczi a ajuns să controleze cea mai mare parte a regatului Ungariei la est și la nord de Dunăre până la sfârșitul anului septembrie 1703.

Curuții români printre cei mai de temut. Pintea Viteazul era printre ei

De acest conflict au profitat din plin iobagii și haiducii români. Aceștia se ridicaseră anterior răscoalei lui Rákóczi împotriva marilor feudali. Războiul de Independență al Ungariei și Transilvaniei față de coroana habsburgică a picat ca o mănușă pentru aceștia. Evident, cei care practicau haiducia și anterior anului 1703 s-au dovedit cei mai destoinici curuți. Românii au devenit faimoși pentru vitejia și faptele lor de arme.

„Pentru revendicări de natură economică, socială şi religioasă, taranii romîni, impreună cu nobilii de rând, au participat impunător la răscoala rakocziană. Încadrati în regimentele organizate şi conduse de comandanţii români Marea Hațigan, Drăgulea Fărcaș, Gavril Naghszeghi şi altii, sau unguri, ori grupați în cete de guerilă. În frunte cu căpitani români, ei au luptat pretutindeni. Atât ln comitatele cu oştile austriece din cetăți şi orașe dar şi cu partizanii lor lobonţii, cit şi în bătălii decisive, cu dorinta hotărită de a se face vrednici de îndreptarea situaţiei lor mizere prin acte de fidelitate şi acţiuni de vitejie îngăduite de răscoală.(...) Marşul vestit al lui Rakoczi, influenţat de muzica românească, af ost cintecul de luptă al curutilor români, care a răsunat prin munţii Transilvanieii cântat de cimpoiul, de fluierul şi de buciumul curutului român”, adaugă Liviu Patachi, în „Căpitani militari și haiduci români la începutul secolului al XVIII-lea”.

Până și patriotul ungur Jancso Benedek spunea că românii au fost printre cei mai vrednici curuți și parcă au fost „frați de cruce” cu unguri în luptele contra habsburgilor. Printre cei mai faimoși căpitani de curuți români s-a aflat și Pintea Viteazul , un erou al Maramureșului. Pe lângă acesta s-au mai distins și alți căpitani de curuți, Bucur, Ciurilă, Vasile Negru, Balica și Câmpean. Toți au fost căpetenii de cete haiducești înainte de războaiele lui Rakoczi. În ciuda victoriilor și faptelor de arme ale curuților, răscoala lui Rákóczi s-a terminat prost. Francezii au pierdut bătălia de la Blenheim în 1704, în fața unei forțe combinate austro-britanice, și nu au mai putut oferi sprijin lui Rákóczi împotriva imperialilor. A urmat apoi, în 1708, Bătălia de la Trencin împotriva imperialilor. Calul lui Rákóczi s-a împiedicat și s-a prăbușit cu tot cu călăreț. Liderul răscoalei a rămas fără cunoștință. Curuții au crezut că a murit și au fugit. Înfrângerea a fost decisivă pentru răscoală. O parte a curuților au fost vânați și uciși de trupele imperiale, în timp ce alții au intrat în serviciul habsburgilor.