În regimul Ceaușescu, vacanțele elitei comuniste erau ritualuri ale puterii: privilegii dozate, supraveghere strictă și program impus. Relaxarea era controlată de partid, iar timpul liber al liderilor rămânea sub atenta supraveghere a cuplului Ceaușescu.

Controlul centralizat asupra timpului liber al liderilor comuniști s-a intensificat sub Nicolae Ceaușescu. El a pus capăt tradiției vizitelor occidentale ale elitei partidului, alegând să-și țină oamenii aproape. „Ceaușescu a sistat aceste preumblări occidentale. Ultimul gratulat cu un sejur prelungit în Elveția a fost premierul Ion Gheorghe Maurer în vara lui 1965, răsplată pentru rolul de «naș» al instalării lui Ceaușescu pe tronul puterii“. Această decizie nu a fost una pur administrativă, ci inspirată de modele istorice de guvernare absolutistă. „A considerat că practica lui Ludovic al XIV-lea de a-și obliga curtenii să locuiască la Versailles, pentru a-i avea sub ochi, împiedicându-i astfel să coalizeze, e bună de adaptat și la ai lui“. Această analogie cu Versailles-ul nu este întâmplătoare: așa cum Curtea franceză devenise un spațiu de control și spectacol al puterii, tot așa Neptunul comunist funcționa ca o reședință temporară în care Ceaușescu își ținea colaboratorii aproape și sub observație.

Acolo, la malul mării, scenariul se repeta an de an. „Fiecare în vila lui, cu paza și personalul lui. Ceaușescu și subalternii direcți lucrau, țineau ședințe și aici după programul din sediul Comitetului Central“. Activitatea politică nu înceta nici în concediu – doar își schimba decorul. În locul birourilor austere din sediul central, liderii activau în vilele de protocol, dar cu aceeași rigoare ideologică. De asemenea, această disciplină era transmisă și familiilor. Atmosfera era deopotrivă festivă și tensionată. „Aparținătorii se distrau și se relaxau cu precauție știind că se raportează asupra lor și își pot pierde, din nebăgare de seamă, privilegiile“. În acest tablou de control fin, Elena Ceaușescu, numărul doi în Stat, juca rolul suprem de observator: „Veghea ca ochiul soacrei cel nedormit asupra lor“.

Relaxarea, la ordin

Vacanțele cuplului Ceaușescu nu erau episoade izolate, ci parte a unei rutine anuale. „Din septembrie până-n celălalt sezon estival, la finele săptămânii repetau, in corpore, acțiunea la vilele din Snagov, iar în sărbătorile de iarnă, în cele de la Predeal“. Ritmul era militarizat, iar prezența la activitățile organizate de Ceaușescu era obligatorie. „La Snagov, duminica dimineața, Tovarășul îi convoca la meciul de volei, în calitate de jucători sau spectatori, și la masa comună de prânz“. Această supraveghere constantă s-a intensificat în a doua jumătate a anilor ’70. „Serile zilelor lucrătoare din săptămână le făcea program la «Bazin Club», o locație pe malul Herăstrăului, unde vizionau «în colectiv» programele de televizor, jucau șah, cărți, domino, discutau politică, bârfeau...“. Aceste ritualuri de socializare forțată eliminau spațiul pentru intimități, alianțe spontane sau relații sincere în afara ochiului liderului suprem.

Chiar și atunci când venea vorba de propriile vacanțe, Nicolae și Elena Ceaușescu păstrau aparența muncii continue. Ultimul concediu al soților Ceaușescu a fost în 1976, în Uniunea Sovietică. „A refuzat după aceea continuu restul invitațiilor de la «colegi» din străinătate, inclusiv a lui Gorbaciov, pe motiv de muncă“. Refuzul nu era doar o alegere personală, ci un act de construcție propagandistică. „Ceaușeștii voiau însă să creeze reprezentarea unora care muncesc fără odihnă. Se auto-percepeau ca modele de «revoluționari de profesie» care-și închină viața și energia toată «cauzei» revoluției“. Această auto-imagine era întreținută cu strictețe și în discursul oficial: „Nu vorbeau de concedii, distracții, ci despre muncă“. Vacanța, în sensul obișnuit al cuvântului, era incompatibilă cu mitologia muncii revoluționare pe care Ceaușeștii o promovau și o impuneau celorlalți.

Neptun și vilele-satelit

Conform cărții „Litoralul Românesc al Mării Negre“, stațiunea Neptun – care a început să fie amenajată în toamna lui 1965 – era considerată o adevărată grădină a litoralului. În zilele toride ale lunii iulie, aici temperaturile medii ajungeau la 22 de grade Celsius, datorită microclimatului oferit de pădurea Comorova, din apropiere. La câteva sute de metri de ea, cu ieșire la o plajă privată, se aflau și vilele în care nomenclaturiștii cu rangul cel mai înalt, apropiați de Ceaușescu, își petreceau verile. Pe o hartă a stațiunii, de la finalul dictaturii, se pot observa trei clădiri, vile de protocol, care nu au vreo legendă în dreptul lor. Cea mai apropiată clădire adnotată din zonă se află peste drum și este Club Bazin, încadrată la secțiunea Agrement.

Nomenclaturiștii din eșalonul doi

Dacă vila de la Neptun era scena centrală a puterii, unde cuplul Ceaușescu își exersa controlul absolut, nomenclaturiștii din eșaloanele inferioare se bucurau de o versiune mai modestă – dar tot controlată – a vacanței. Pentru aceștia, timpul liber venea cu reguli stricte, iar beneficiile erau distribuite ierarhic, în funcție de loialitate și de poziția în partid. „După introducerea «Codului eticii și echității socialiste» (1974), activistul de partid trebuia să fie un cetățean căsătorit, care să afișeze relații model de familie. Bineînțeles că mergea în concediu cu soția/soțul“. Aparent, o simplă normă de conduită, această cerință masca o formă de supraveghere a vieții private. Familia devenea o extensie a imaginii publice, iar vacanța, o vitrină a conformismului.

Fiecăruia după merit, nimănui după nevoi

Secretarii de județ și cadrele din eșalonul doi nu aveau libertatea de mișcare a celor de la centru. Fiecare deplasare era atent reglementată și necesita aprobare de sus. „Activistul de partid nu putea părăsi județul unde i se stabilise locul de muncă, nici măcar pentru o noapte, fără înștiințarea și aprobarea superiorilor“. Era exclusă astfel orice spontaneitate sau escapadă informală. Concediul era planificat, autorizat și, adesea, monitorizat. Totuși, fidelitatea față de partid era uneori recompensată cu acces în vilele de protocol din stațiuni, evident, nu în cele rezervate Ceaușeștilor. Chiar și aceste privilegii rămâneau condiționate de poziția în ierarhie și de gradul de obediență.

Schimburile internaționale de cadre între partidele comuniste ofereau ocazional o formă de turism ideologic, atent supervizat și regizat de aparat. „Se practicau și schimburi între partidele comuniste cu invitații reciproce de concedii pentru un număr egal de lideri și activiști dintr-o țară în alta. Aprobate și cu beneficiari desemnați «de sus». Erau concedii «active», căci aveau în program și vizite la fabrici și uzine, discuții politice“. Vacanța devenea astfel un pretext pentru întărirea rețelelor ideologice internaționale și pentru perpetuarea supravegherii mutuale.

Dincolo de aspectele organizatorice, accesul la facilități sau privilegii se făcea pe bază de merite demonstrate și fidelitate fără abateri. „Toate «drepturile» depindeau de loialitatea față de partid, conducător, merite și succese în «câmpul muncii»“. Deși nu existau concedii suplimentare oficiale ca recompensă, natura regimului făcea ca orice avantaj – inclusiv un bilet într-o stațiune bună – să funcționeze ca o formă de răsplată politică. Inclusiv modul în care nomenclaturiștii ajungeau în vacanțe reflecta această ierarhie a privilegiilor. Deplasările se făceau cu mașini de serviciu, Dacia sau ARO. Doar cuplul Ceaușescu și anturajul apropiat aveau acces la mijloace speciale precum trenul și avionul prezidențial, ultimul aparat de zbor folosit între 1986 şi 1989 fiind Rombac 1-11, de producție românească.

Supravegherea nu dispărea în vacanță. Dimpotrivă, era subtilă și constantă. „Nomenclaturiștii nu se deplasau fără securiștii lor. Securitatea nu avea un rol explicit în organizarea concediilor“. Miliția, în schimb, avea grijă ca în stațiuni „liniștea publică să nu fie tulburată de petrecăreți, scandalagii, cerșetori, prostituate... Nu înseamnă că reușea totdeauna“.

Mica „atenție“ din concediu

Vacanțele externe sau excursiile în țări socialiste erau ocazii rare și, pentru cei aleși, puteau deveni momente de comerț neoficial. Cetățeanul obișnuit se putea înscrie la o excursie de grup organizată de firmele de profil, într-o țară socialistă, o singură dată la doi ani. „Era un eveniment în biografia lui“. Suma legală pe care o putea schimba în moneda țării respective era de doar 250 de lei. „Prea puțin!“, remarcă Lavinia Betea. Cu rublele încasate pe astfel de produse, turistul român aducea acasă un inel sau o pereche de cercei din aur – ascunzându-i la vamă, cafea, piper, spray de insecte, jucării mecanice. Chiar și aceste obiecte aduse „la negru“ deveneau o formă de distincție într-o societate a penuriei.

Nici cadourile nu lipseau între delegațiile oficiale, fiind parte a ritualului diplomatic al vremii. „Delegațiile de partid își făceau cadouri. Cadouri simbolice – băuturi și țigări de fabricație autohtonă, gravuri, albume, costume folclorice și obiecte de artizanat“. Toate gesturile, chiar și cele festive, erau atent calibrate în logica simbolică a regimului. Astfel, pentru nomenclaturiștii de rând, vacanța nu era o pauză, ci o formă reglementată de prezență ideologică. Un ritual care confirma apartenența și supunerea față de Partid.

Concediul ca iluzie a egalității

În teorie, vacanța era un drept garantat tuturor cetățenilor de regimul comunist. În practică, însă, diferențele dintre oamenii de rând și elitele partidului erau evidente – nu doar în privința destinațiilor, ci și a condițiilor și simbolisticii atașate timpului liber.

Oficial, „nu vacanța, ci concediul“ era stabilit „prin lege pentru toți «oamenii muncii»“. Ce se prezenta ca un drept universal ascundea, de fapt, o rețea de privilegii subtile. „Privilegiu era percepută capacitatea de a ți se aproba cumpărarea acelui bilet de odihnă și tratament pe Valea Prahovei sau la mare într-un hotel nou“. Biletul era obținut prin sindicat, iar cei cu carnet de partid aveau întâietate. În 1989, un sfert din populația activă a României era membră de partid. Calitatea de „om al sistemului“ venea, astfel, la pachet cu beneficii greu accesibile celorlalți.

Ceaușescu, om al muncii și în vacanțele „oficiale“

Deși uneori se aflau în aceleași stațiuni, nomenclaturiștii și oamenii simpli trăiau în realități paralele. „Puteau fi în aceleași stațiuni, dar în locații net diferite. Demnitarii nu se amestecau în mulțime, li se interziceau discuțiile informale despre munca lor, «trasul de șireturi» în localuri sau spații de promenadă cu cetățenii“. Concediul devenea o ilustrare perfectă a paradoxului comunismului românesc: liderii erau „din popor“, dar nu trăiau printre oameni. Chiar și în propaganda oficială, Nicolae Ceaușescu era prezentat ca un personaj aparte – „marele și unicul turist al României datorită numeroaselor sale vizite în străinătate“. Imaginea sa era dublată în funcție de sursă: „În anii ’80 aflam din presa internă că «duce solia de pace și prietenie a poporului român», iar de la Radio Europa Liberă că face turism prin Africa deoarece nu-l mai primesc altundeva“.

Lavinia Betea clarifică, însă, realitatea din spatele acestei aparente hiperactivități internaționale: „Când s-au pus arhivele în circuitul cercetării, am aflat că, de fapt, făcea afaceri, nu turism. Dincolo de programul oficial, Ceaușeștii nu părăseau reședințele unde-i cazau gazdele“. Iar rolul lui Nicolae Ceaușescu era departe de cel al unui vizitator curios: „se comporta, negocia, se simțea ca un proprietar și manager al României“.

Astfel, vacanța – acest timp teoretic al relaxării – devenea un indicator al apartenenței, al ierarhiei și al propagandei. Nu toată lumea mergea în concediu la fel. Unii mergeau la mare, alții la... Neptun. Unii își cumpărau bilet de la sindicat, alții primeau aprobarea de sus. Pentru unii, concediul era pauză. Pentru ceilalți – putere.