Crimele cumplite care au schimbat istoria Europei. Cum au început exterminările în masă și cine a invetat teroarea ideologică modernă

Revoluția Franceză de la finele secolului al XVIII-lea a fost considerată un moment de cotitură al istoriei: începutul epocii drepturilor, a națiunilor și a cetățenilor. Cu toate acestea a fost considerată și primul exemplu de teroare ideologică modernă, cu excese îngrozitoare.

Pe 5 mai 1789, în Franța, un simbol al tradiției monarhice europene s-a întâmplat ceva aproape de neconceput. Poporul francez s-a ridicat la luptă împotriva regelui, a nobilimii și a tuturor claselor privilegiate. Era pentru prima dată în istorie, când un popor european cerea egalitate socială, drepturi, libertăți și înlăturarea privilegiilor medievale. Revoluția Franceză a fost una dintre cele mai importante transformări politice și sociale din istoria Europei. A început în 1789, pe fondul crizei economice, al inegalităților sociale și al nemulțumirii față de monarhia absolută a lui Ludovic al XVI-lea.

A fost cauzată de o complexitate de factori. Pe de o parte, condițiile grele de trai ale omului de rând și discrepanța prea mare între luxul nobilimii și a Curții Regale și mizeria în care se zbăteau țăranii, dar mai ales clasele de jos din mediul urban. Iar de cealaltă parte era vorba de o criză economică și politică a Franței marcată de numeroase înfrângeri în colonii.

La toate acestea se adăugau și noile idei iluministe care pătrunseseră întreaga clasă de mijloc franțuzească și ajunseseră chiar până în mahalalele Parisului. Practic, Revoluția Franceză a pus capăt monarhiei absolutiste în Franța și a afirmat pentru prima dată principiul suveranității poporului. Totodată a consacrat ideile iluministe care i-au servit drept slogan: libertate, egalitate, fraternitate. Totodată, a reprezentat un punct de cotitură în istoria Europei, contribuind la formarea conceptului modern de cetățenie și drepturi civile.

Nu mai vorbim de faptul că a fost motorul și inspirația a numeroase mișcări democratice și naționale în Europa dar și la nivel mondial. Pentru mulți istorici, Revoluția Franceză prin ceea ce a declanșat și a lăsat moștenire a fost cel mai mare eveniment din istoria modernă. „Revoluția Franceză a fost cel mai mare eveniment din istoria modernă și punctul de plecare al lumii contemporane”, preciza istoricul britanic Eric Hobsbawm.

La rândul său istoricul francez François Furet sublinia „Revoluția a inventat politica modernă”. Practic, ideile și valorile sale, asociate cu tendințe moderne precum apariția democrației liberale, dezvoltarea naționalismului și ascensiunea socialismului, au avut o influență la nivel mondial. Cu toate acestea Revoluția Franceză nu a fost doar un declanșator al aspectelor pozitive a modernității.

A avut și o parte întuneată, ca majoritatea revoluțiilor. În timpul Revoluției Franceze, au avut loc epurări îngrozitoare. Zeci de mii de oameni au fost uciși pentru că nu corespundeau idealurilor revoluționare. Inclusiv femei, bătrâni și copii. Au avut loc excese îngrozitoare. A fost, pentru unii istorici, începutul totalitarismului modern. Practic, în timpul Revoluției Franceze, prin excesele sale, au fost puse bazele metodelor de epurare politică și ideologică folosite, mai târziu, de regimul bolșevic sau maoist. „Marea Teroare nu poate fi judecată izolat. Este primul exemplu de teroare ideologică modernă care influențează revoluțiile viitoare”, preciza și Simon Schama. Iar cel mai bun exemplu, îl reprezintă „Noyades de Nantes”, execuții în masă cumplite, căreia le-au căzut pradă toți cei care nu corespundeau ideologic și social noii orânduiri revoluționare.

„Cu ghilotina înainte”. Începutul extremismului ideologic european

Practic, având în vedere evoluția faptelor și a evenimentelor se poate spune că Revoluția Franceză a început în 1787 și s-a încheiat în 1799, cu un moment de apogeu în 1789, cu acea simbolică cădere a Bastiliei, pușcăria în care regele își închidea adversarii politici. Revoluția franceză a cunoscut mai multe etape.

Una dintre cele mai întunecate perioade ale Revoluției Franceze a început în 1793. A rămas în istorie sub numele de „Marea Teroare”.

Iată ce s-a întâmplat. În 1793, Franța era pe marginea prăpastiei iar Revoluția în mare pericol. Cum era de așteptat, revolta poporului francez, abolirea monarhiei absolute, instaurarea Republicii și adoptarea de libertăți și valori iluministe au stârnit panică și revoltă în rândul monarhiilor europene de la acea vreme. Mai ales în cazul monarhiilor multi-etnice, precum Imperiul Habsburgic. Regii și împărații vremii se temeau ca nu cumva proprii supuși să ajungă să fie atât de influențați de ideile și mai ales de reușita Revoluției Franceze, încât să facă la fel. Și așa, ideile revoluționare și iluministe pătruseseră deja toate mediile burgheze și mic aristocratice central europene.

Execuția regelui Ludovic al XVI-lea, pe 21 ianuarie 1793 a scanadalizat cu adevărat capetele încoronate ale Europei, ceea ce a grăbit și intensificat represaliile îndreptate contra Franței Revoluționare. Practic, Franța Revoluționară s-a trezit înconjurată de inamici puternici. Începând din 1792, Republica a trebuit să facă față atacurilor Prusiei și Imperiului Habsburgic, iar din 1793, după decapitarea regelui, și Marea Britanie s-a alăturat asaltului de nimicire a Revoluției Franceze. Ulterior, Spania, Regatul Sardiniei, Regatul Neapolelui, Țările de Jos dar și diverse state germane s-au alăturat eforturilor de a înfrânge Franța, luând naștere Prima Coaliție. În paralel, Revoluția Franceză trebuia să facă față și opoziției interne formată mai ales din aristocrați, țărani supuși regimului monarhic, clerici (n.r mai ales că Revoluția promova ateismul) și toți cei care erau legați economic, social și politic de vechiul regim. Această presiune incredibilă externă și internă, plus teama cumplită ca nu cumva Revoluția să fie învinsă (n.r. toți se gândeau și la represalii îngrozitoare) au aruncat Revoluția Franceză în cea mai întunecată etapă a sa.

Era acea „Mare Teroare” pe care am pomenit-o mai sus. Fiind o luptă efectiv pentru supraviețuire, de care pe care, la conducerea Franței s-a impus un partid radical. Era vorba despre Iacobini, membrii celui mai cunoscut și radical club politic din timpul Revoluției Franceze, care au reprezentat interesele micii burghezii, dar și ale sărăcimii orășenești. Și-au luat numele de la mănăstirea Sfântul Iacob din Paris unde se întruneau. Cel mai proeminent personaj și totodată lider al facțiunii iacobine a fost Maximilien de Robespierre, avocat și politician francez radical, una dintre cele mai importante figuri politice ale Revoluției Franceze. Era poreclit „Incoruptibilul” datorită stilului său de viață simplu și fanatismului revoluționar. Sub conducerea lui Robespierre, iacobinii s-au impus la conducerea Comitetului Salvării Publice, organul de conducere al Republicii Franceze. Dominați de paranoia trădării și a pericolului constant, iacobinii au instaurat o domniei a terorii.

Vedeau peste tot inamici, dușmani ai Revoluției și trădători. Au declanșat o epurare care, spun unii, a inspirat marile epurări bolșevice sau maoiste. Au fost vizați toți oamenii care avuseseră chiar și cea mai mică legătură cu vechiul regim monarhic. Chiar și revoluționarii francezi, considerați „prea moderați” erau luați la ochi și arestați. A fost efectiv exterminare politică și ideologică în toată regula. Specialiștii cred că au murit, în numai câteva luni, 40.000 de oameni. Inclusiv femei și copii.

Erau efectiv trimiși la ghilotină, un dispozitiv pentru decapitare care a devenit simbolul guvernării iacobine. „Teroarea nu este altceva decât justiție promptă, severă și inflexibilă; ea este o emanație a virtuții”, preciza Robespierre.

Pentru el virtutea și teroarea mergeau împreună: fără forță, republica nu putea supraviețui. A fost o perioadă în care oricine era denunțat, fie și din răzbunare, risca să fie omorât fără niciun proces. A apărut pentru prima dată în istorie, redată explicit, ideea de „dușman al poporului”, împrumutată de toate regimurile extremiste din secolul al XX lea. Dușmanii poporului în timpul dictaturii iacobine au fost toți cei care nu era de acord cu ideile lui Robespierre. „O, Libertate, câte crime se comit în numele tău!”, remarca paradoxul Revoluției, Madame Roland, înainte de execuția ei din 1793.

„Corăbiile morții”, cele mai cumplite execuții în masă în numele unei idei

Printre cele mai grave excese ale Marii Terorii iacobine din timpul Revoluției Franceze au fost „Les Noyades de Nantes”. Practic, a fost vorba despre o serie de execuții în masă, realizate prin înecarea intenționată a tuturor celor considerați „dușmani ai Revoluției”. Nu au scăpat nici măcar copiii. Specialiștii consideră că este prima serie de crime în masă din istoria modernă, o practică preluată de naziști, bolșevici, maoiști. Aceste crime în masă din zona orașului Nantes au avut loc din noiembrie 1793 până în februarie 1794. Se presupune că în această perioadă au fost omorâți în jur de 10.000 de oameni.

Povestea a început, de fapt, cu o serie de neînțelegeri de natură religioasă. În timpul Revoluției, Nantes era unul dintre cele mai bogate orașe din Franța. Situat pe râul Loara, la aproximativ 50 de kilometri de coasta Atlanticului, era un centru important pentru comerț și călătorii transatlantice. Cu o populație de 90.000 de locuitori, Nantes era al doilea ca importanță după Bordeaux pe coasta de vest a Franței. Era populat de o clasă de mijloc bogată formată din negustori, meșteșugari, artizani de lux, artiști. Totodată, la Nantes ajungeau și mulți oameni din zonele rurale în căutarea unui loc de muncă. Când a început Revoluția în 1789, oamenii din Nantes s-au raliat imediat și au cucerit propria „Bastilie”, adică castelul din zonă, cel al ducilor de Bretania.

Ulterior, însă, dispozițiile comitetului revoluționar, printre care ateizarea societății și persecutarea preoților, nu au fost pe placul celor din regiunea Vendee, situată în apropiere de Nantes. Mai conservatori, burghezii și mai ales țăranii din zona Vendee, au simțit că aceste măsuri sunt un atac la modul lor de viață, la tradiții și salvarea sufletului. Ulterior, mobilizările forțate dictate de amenințările externe, au stârnit o puternică revoltă. Inițial cei din Vendee au fost victorioși, dar în cele din urmă, epuizați și încercuiți de trupele Revoluționare, au cedat.

Represaliile au fost îngrozitoare. Au fost imediat considerați inamici ai poporului, inamici ai Revoluției și oameni care trebuiau îndepărtați cu orice preț. Rebelii din Vendee, capturați de multe ori împreună cu tot cu familiile lor, au fost băgați în pușcăriile din Nantes. Printre ei se aflau țărani, orășeni, meseriași, negustori, preoți și călugărițe catolice. Plus alți indivizi bănuiți de activități contra-revoluționare. Adică și mulți nevinovați, băgați în pușcărie pe baza unor denunțuri dubioase și a tot felul de bănuieli. Odată cu adoptarea Legii 22 de către Robespierre, toți cei considerați dușmani ai poporului puteau fi executați fără respectarea procedurilor legale. La Nantes, pentru a rezolva situația, a fost trimis Jean-Baptiste Carrier, omul lui Robespierre . Carrier declarase că nu va lăsa în viață niciun dușman al revoluției, o politică care a atras sprijinul deplin al Comitetului de Salvare Publică. „Cruzimea părea a fi cea mai ușoară modalitate de a rezolva o problemă dificilă”, preciza istoricul R.R. Palmer. Carrier dorea să omoare cât mai mulți „dușmani ai Revoluției”.

A declanșat o teroare fără precedent dând foc la ferme, căutând peste tot „trădători”, ascultând denunțuri nefondate și tot arsenalul de metode dubioase ale totalitarismului. Avea însă o dilemă: cum putea ucide în masă pe toți dușmanii poporului? Doi marinari, revoluționari fanatici i-a dat ideea. „Dușmanii poporului” urmau să fie îmbarcați pe niște barje și duși pe fluviul Loara, la mare depărtare de maluri. Prizonierii erau legați de mâini și de picioare. „Revoluționari” dădeau gărui în barje iar oamenii se înecau, murind în chinuri și teroare. Testul l-a făcut pe 200 de preoți catolici. Pe 16 noiembrie 1793, la căderea nopții, cei 200 de preoți catolici care erau ținuți pe barja închisorii La Gloire au fost scoși pe doc. Aici i-a așteptat o barjă „personalizată”, iar preoții au fost legați și înghesuiți pe navă.

Cu prizonierii înghesuiți strâns și neajutorați, ambarcațiunea a fost pilotată pe Loara și scufundată. Toți prizonierii de la bord, cu excepția a trei, au suferit o moarte terifiantă prin înec. Metoda funcționa a concluzionat Carrier și a început să omoare oameni pe capete. Inclusiv femei și copii. Cei care reușeau să-și rupă legăturile și să încerce să înoate erau străpunși de săbiile gărzilor care supravegheau bărcile însoțitoare. Ulterior a fost creată o barjă specială, cu o trapă în carenă. Pur și simplu, barja era pilotată în mijlocul fluviului, se deschidea trapa și cei legați cădeau în apă. Ulterior, făcea și alte transporturi asemănătoare. În jur de 10.000 de bărbați, femei și copii au fost exterminați prin înec, la Nantes, numai într-un singur an.

Sfârșitul terorii

Robespierre a reușit să-i sperie până și pe revoluționari prin dictatura sa. Așa că după numai un an a fost organizat un complot, iar toți iacobinii au fost arestați și executați. Tot prin ghilotinare, metoda care i-a consacrat. „Măcelarul” de la Nantes a fost și el prins și ghilotinat. O serie de specialiști spun că aceste execuții în masă, paranoia iacobină și definirea „dușmanului poporului” sau a „dușmanului de clasă” avea să inspire toate ideologiile de extrem și să bântuie prima jumătate a secolului XX în Europa.

„Teroarea jacobină poate fi comparată cu epurările totalitare: ideologia legitimează violența sistematică, dar limitele și intensitatea depind de context”, preciza Furet. „Există un continuum între radicalismul Revoluției Franceze și excesele revoluțiilor secolului XX: în ambele cazuri, frica devine instrument de control”, preciza și Eric Hobsbawn.