Cum a decis lăcomia unui rege al Ungariei destinul Valahiei. Compromisurile pe care a fost nevoit să le facă urmașul învingătorului de la Posada

Primul voievod român care s-a intitulat mare stăpânitor al teritoriului de la sud de Carpați a fost Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I. El a deschis o adevărată „epocă de aur” a Valahiei , cu o abilitate diplomatică ieșită din comun. A fost suveranul care a încercat apropierea de Occident a românilor.

Istoria statelor medievale românești începe în secolul al XIV lea. Puternicile căpetenii militare de la sud de Carpați, unele cu origini misterioase, au reușit să coaguleze multitudinea de cnezate și „țări”, împrăștiate pe toate întinderea Olteniei și Munteniei de astăzi, dând naștere unui puternic voievodat sud-carpatic care se întindea cu îndrăzneală chiar și dincolo de frontierele puternicului Regat al Ungariei.

Această expresie a puterii politice a valahilor și îndrăzneala lor nu era privită cu ochi buni mai ales de monarhii Ungariei, cei care de altfel râvneau la teritoriul sud-carpatic, dorind să-și întindă stăpânirea până la Dunăre dar și la est de Carpați. Liderul căruia românii îi datorează primul stat medieval închegat și puternic, cu perspective deosebite este Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, celebrul învingător al regelui angevin al Ungariei, Robert de Anjou, la Posada.

Nicolae Alexandru a avut un rafinament și o inteligență diplomatică unică în peisajul medieval românesc, stabilind un sistem de alianțe care a reușit să pună piatra de temelie a primului stat medieval românesc, independent și recunoscut pe plan internațional, fără să folosească nicio clipă forța armelor.

Prețul plătit de fiul învingătorului de la Posada pentru a stinge gâlceava cu ungurii

Nu se știe anul în care s-a născut Nicolae Alexandru. El a fost însă fiul cel mai mare al lui Basarab I, cel care în 1330 îl învingea pe Carol Robert de Anjou, regele francez al Ungariei, la Posada. O victorie care a asigurat, pe moment, independența noului voievodat care abia se cristaliza la sud de Carpați.

Basarab a fost un întemeietor, este adevărat, dar cel care a transformat Valahia într-un stat medieval a fost fiul său, Nicolae Alexandru. Era evident faptul că bătălia de la Posada nu a fost decisivă în asigurarea liniștii principatului de la sud de Carpați. Basarab și fiul său erau conștieți că ungurii se vor întoarce și că nu vor accepta înfrângerea. Era doar o chestiune de timp.

Și într-adevăr cel care a luat tronul, după Carol Robert de Anjou, Ludovic cel Mare, tot francez la origine, și-a făcut o prioritate din a extinde dominația maghiară la sud și la est de Carpați. Pur și simplu dorea să dețină, direct controlul Munteniei și Olteniei, până la Dunăre. Specialiștii spun că Basarab I , bolnav, l-a asociat la domnie pe Nicolae Alexandru, care a avut dificila misiune de a asigura supraviețuirea voievodatului. „Bătrânul Basarab, cu aura de organizator al statului sud-carpatic şi de învingător, în 1330, rămas în veghe continuă faţă de vecini şi mai ales faţă de regatul angevin condus atunci de Ludovic I (1342-1382) slăbise în puteri (moartea, din întâmplare, îl ajunse chiar la Câmpulung) şi ca atare există suficiente temeiuri să admitem asocierea la domnie a tânărului Alexandru”, preciza Nicolae Constantinescu în „ Nicolae Alexandru Voievod-Iacint de Vicina sau despre rosturile argeșene ale momentului istoric 1359”.

Pentru a asigura liniștea țării sale, Nicolae Alexandru a făcut un compromis. Mai precis, a acceptat suzeranitatea Regatului Ungariei, devenind vasal al lui Ludovic I. Tratatul care a consfințit această realitate politică s-a încheiat pe 10 februarie 1355. În urma recunoașterii suzeranității maghiare, Nicolae Alexandru a primit Banatul de Severin. Pentru a suda și mai mult legăturile cu regatul Ungariei, și totodată pentru a scoate voievodatul său în afara oricărui pericol, s-a căsătorit cu Maria Lackfy, fiica unui puternic nobil maghiar. După moartea Mariei, Nicolae Alexandru s-a căsătorește tot cu o unguroaică, Clara de Doboka.

O încercare de occidentalizare a Principatului

Nicolae Alexandru a fost primul voievod român care a încercat să se îndrepte către civilizația Occidentală. Pentru a asigura independența Principatului dar și dezvoltarea acestuia prin legături cu Transilvania, Ungaria și implicit Europa Centrală, urmașul lui Basarab, influențat cu siguranță și de soția sa, a încercat o apropiere de catolicism. Nicolae Alexandru a recunoscut autoritatea episcopiei catolice a Transilvaniei asupra catolicilor din Țara Românească și totodată a ținut legătura cu Papa de la Roma.

Este cunoscut faptul că, posibil el, dar cu certitudine urmașii săi, purtau straie după moda europeană și chiar armuri cavalerești. Apropierea de lumea occidentală și de catolicism a voievodului Valahiei, este atestată și de o serie de documente papale. Papa Clement al VI-lea scria că „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” din Valahia era un catolic devotat și că o parte din locuitorii principatului trecuseră deja la catolicism. Pentru a suda relațiile cu papalitatea și cu regele Ungariei, Nicolae Alexandru a participat personal în cruciada ridicată de Clement al VI lea împotriva Hanatului Hoardei de Aur, care amenința atât la sud cât și la est de Carpați.

Campania s-a dovedit victorioasă iar Nicolae Alexandru a fost lăudat de Papă. Diplomația era punctul forte al lui Nicolae Alexandru. Nu era un principe războinic sau cel puțin așa arată modul în care a preferat să gestioneze conflictele cu cei din jur. Pentru a-și consolida și mai mult puterea, voievodul muntean o căsătorește pe Elisabeta, fiica sa din prima căsătorie, cu Ladislau de Oppeln, palatinul Ungariei (cea mai înaltă demnitate de la curtea Ungariei, locțiitor al regelui), un nobil foarte important și puternic. Părea că soarta Valahiei era asigurată, iar sacrificiile și jocurile diplomatice ale lui Nicolae Alexandru păreau să fi dat roade. A devenit vasal al regelui Ungariei, s-a căsătorit cu fiicele unor puternici nobili maghiari și era socrul celui mai important om de la Curtea Ungariei. Era gata să îmbrățișeze catolicismul și totodată să-l declare religie oficială în voievodat.

Lăcomia unui rege a decis destinul unui voievodat

După ce și-a asigurat o rețea de mezalianțe, de contracte feudale dar și simpatia Papei, Nicolae Alexandru a făcut următorul pas. Mai precis, i-a cerut printr-o scrisoare Papei Clement al VI lea să-l recunoască drept domn autocrator, adică singurul stăpânitor, de drept divin, al teritoriului dintre Dunăre și Carpați. Această recunoaștere ar fi însemnat o garanție extraordinară în lumea creștină catolică. Scrisoarea a fost interceptată de oamenii regelui Ungariei.

Orice ar fi făcut Nicolae Alexandru, Ludovic I nu renunța la dorința sa de a stăpâni Valahia. „Pretenţiile regelui, de stăpân peste Ţara Românească, se explicitează clar şi prin acel scurt document din 1358, iunie 28: prin câteva rânduri, negustorilor braşoveni li se „îngăduie" să treacă slobozi pe teritoriul situat „între Buzău şi Prahova, adică locul unde se varsă în Dunăre râul numit Siret şi să nu vil poată opri nimeni pe nedrept în această trecere a voastră", precizează Nicolae Constantinescu în lucrarea amintită.

În cele din urmă, regele Ungariei îl convinge pe Papă să refuze recunoașterea autocrației domnitorului muntean. Din acel moment, Nicolae Alexandru realizează că nu poate avea garanții în Occident și se reorientează, către lumea bizantină. Mai precis, ia legătura cu împăratul bizantin și patriarhul Callistus de la Constantinopol. Este recunoscut, de aceștia, ca domn autocrator, iar Nicolae Alexandru alege calea ortodoxiei bizantine. Nu rupe legăturile cu Ungaria, deși acestea se deteriorează constant. În schimb, Nicolae Alexandru începe să țeasă o nouă rețea de alianțe, de această dată sud-dunărene, cu țarii sârbi și bulgari. Mai precis, își mărită cele două fete, pe Ana și Anca, din căsătoria cu Clara de Doboka, cu țarul bulgar Ioan Strațimir, respectiv țarul sârbilor, Ștefan Uroș.

Înființarea Mitropoliei Ungro-Vlahiei a fost un moment decisiv, cea care a stabilit orientarea și apartenența confesională a Valahiei. Totodată Nicolae Alexandru a sprijinit și mănăstirea Cutlumuz de la Muntele Athos. Văzând că nu are cum să schimbe atitudinea regelui Ludovic I, și totodată bucurându-se de recunoaștere din partea Bisericii Bizantine, Nicolae Alexandru a renunțat la suzeranitatea maghiară în 1359.

Mai ales după ce regele Ungariei a încălcat dreptul de stăpânire și autonomia principatului. Important este și faptul că Nicolae Alexandru a încurajat comerțul, oferind privilegii negustorilor și stabilind inclusiv reședința voievodală la Câmpulung Muscel, în apropierea marilor drumuri comerciale. Nicolae Alexandru a murit în 1364 și a fost înmormântat în biserica de la Câmpulung Moldovenesc. I-a urmat la tron fiul său Vladislav Vlaicu.