La Iași, pe 9 ianuarie 1792, era confirmată oficial stăpânirea rusească pe țărmurile nordice ale Mării Negre și implicit anexarea Crimeei. În plus, după această dată, românii au ajuns vecini cu rușii, facilitând intervenția acestora din urmă mult mai ușor în Principate.

Asediul Oceakovului FOTO wikipedia

În secolul al XVIII-lea, Rusia devenise, sub conducerea lui Petru I și a Ecaterinei, un imperiu puternic și un jucător deosebit de important în geopolitica europeană. Odată cu victoriile din Războiul Nordului și extinderea granițelor, plus modernizarea armatei și a flotei, Imperiul Rus începea să aibă ambiții tot mai mari. După ce au obținut accesul la Marea de Azov și apoi la Baltica, rușii doreau să dețină controlul Mării Negre și să o transforme în lac rusesc. Mai mult decât atât, țarii ruși visau cucerirea Constantinopololului și implicit ocuparea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, care le-ar fi permis accesul în Marea Neagră. Sub pretextul protejării „fraților” ortodocși din Imperiul Otoman, Imperiul Țarist și-a concentrat atacurile asupra Imperiului Otoman, cu speranța de a captura Principatele Române și Balcanii. Era visul unui Imperiu Slav uriaș. Prima etapă și cea mai importantă era asiguraea accesului la Marea Neagră și consolidarea stăpânirii pe țărmurile nordice ale acesteia. Acest lucru s-a petrecut după un puternic război ruso-turc, în perioada 1787-1792, finalizat printr-o pace încheiată la Iași, în capitala Principatului Moldovei.

Crimeea rusească și un vis țarist împlinit

După războiul ruso-turc din 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi pe 24 iulie 1774, Hanatul Crimeei devenea independent de Imperiul Otoman iar Rusia primea regiunea Yedisan dintre râurile Nipru și Bug. Acest teritoriu cuprindea și portul Herson, ceea ce însemna un vis împlinit pentru țariști, adică aveau pentru prima dată accesul la Marea Neagră. În plus, tot rușii primeau și porturile Kerci și Enikale din Crimeea. Împărăteasa Ecaterina a II-a era departe de a fi mulțumită doar cu atât și pregătea flota Mării Negre pentru a dobândi noi teritorii și întregul control asupra coastei de nord a Mării Negre. În același timp, rușii erau conștienți că turcii nu se vor împăca cu pierderile grele din tratatul de la Kuciuk-Kainargi. Turcii se și apucaseră să creeze agitație în Hanatul Crimeei și să stârnească populația împotriva hanilor pro-ruși. În urma unei perioade de maximă agitație în care se schimbau în mod repetat hanii, cu revolte și instigări turcești, Grigori Potemkin, principatul sfătuitor al împărătesei, a convins-o pe Ecaterina a II-a să lichideze definitiv Hanatul Crimeei.

Turcii atacaseră deja zonele învecinate Crimeei și se pregăteau să invadeze Hanatul. Potemkin a fost trimis în Crimeea să rezolve situația. Armatele rusești au ocupat destul de rapid cetățile crimeene iar în 1783 Hanatul Crimeei a fost desfințat, tot teritoriul fiind ocupat de ruși. Imperiul Otoman a fost de acord doar formal cu această situație. Rușii își atinseră obiectivele de a cuceri teritorii însemnate în nordul Mării Negre și a deschide o nouă bază navală la Sevastopol prin care controlau mai bine zona maritimă, dar erau câștiguri fragile, încă neconsolidate. „Tratatul a deschis Marea Neagră pentru navele comerciale și marine rusești. Până în 1774, Marea Neagră și strâmtorile erau de uz exclusiv navelor otomane. Articolul 11 ​​din Tratatul de la Kuçuk Kainardji permitea acum navelor comerciale ale ambelor părți dreptul de a naviga liber pe mările care scăldau țărmurile ambelor imperii și acorda supușilor ruși privilegii și avantaje de care se bucurau națiunile cele mai favorizate din Imperiul Otoman. Deși prevederea se referă în mod explicit la navele „comerciale”, tratamentul „națiunii celei mai favorizate” acorda marinei ruse dreptul de a naviga liber pe Marea Neagră până la Bosfor și în Marea Mediterană până la Dardanele”, preciza Viktorija Jakjimovska, în „A shift in the Russo-Ottoman balance of power in the Black Sea region: The Treaty of Kuçuk Kainardji of 1774”.

Turcii pleacă din nou la război

Neîmpăcați cu pierderile teritoriale masive și mai ales cu faptul că aveau un concurent serios și periculos în Marea Neagră, otomanii se pregăteau de război. Dar, înainte de toate, și-au creat un climat diplomatic favorabil și s-au asigurat de susținerea Marii Britanii, a Franței și a Prusiei. Abia după aceea au înaintat un ultimatum împărătesei Ecaterina a II-a prin care cereau rușilor să evacueze Crimeea și să renunțe la teritoriile lor de la Marea Neagră. Evident, otomanii au fost refuzați.

A urmat războiul. Otomanii l-au sechestrat pe ambasadorul rus Iakov Bulgakov și cereau și dreptul de a vămui corăbiile rusești care treceau prin Bosfor și Dardanele, în ciuda prevederilor Tratatului de Pace de la Kuciuk Kainargi. Pregătirile otomane au fost însă în pripă iar momentul prost ales, deoarece Rusia și Austria încheiaseră deja un tratat de alianță și se pregăteau să înfrunte împreună Poarta, sperând să se înfrupte din teritoriile sultanului. Inițial, otomanii au repurtat victorii împotriva austriecilor în Banat, dar s-au împotmolit împotriva rușilor. Armatele țariste reușesc prima victorie majoră la Kinburn, în octombrie 1787, datorită generalul rus Alexander Suvorov, care a mai respinsese încă un atac maritim otoman cu o lună înainte, împiedicând o invazie turcească în Crimeea. În Principatul Moldovei, trupele rusești au capturat capitala, Iașiul. Ulterior, pe 6 decembrie 1788, cu mari pierderi și mari eforturi, rușii reușesc să ocupe Oceakovul, la gura Niprului. Rușii i-au înghesuit rău pe otomani în Moldova. Armatele țariste au reușit niște victorii remarcabile, cu puțini oameni în fața armatelor numeroase ale turcilor, la Focșani și Râmnicu Sărat, în 1879. Suvorov a fost artizanul acestor victorii primind drept recompensă titlul de conte Rymniksky .

Otomanii s-au răzbunat pe austrieci pentru aceste înfrângeri reușind să le provoace pagube serioase în Serbia și Transilvania. Armata habsburgică s-a redresat doar sub conducerea generalului Ernst Gideon von Laudon, reușind să păzească Croația de o invazie otomană. O revoltă a grecilor a pus capăt însă războiului dintre otomani și austrieci. Ambele armate erau epuizate de luptele intense din Balcani și Transilvania. În plus, turcii trebuiau să potolească și revoltele elenilor. Rușii, în schimb, erau deciși să ajungă la Istanbul, încercând să împlinească visul Ecaterinei cea Mare de a întemeia un Imperiu Creștin în Est. În acest scop obțin o importantă victorie la Măcin în 1791. În plus, cu un an în urmă, rușii capturaseră, tot cu ajutorul lui Suvorov, puternica fortăreață otomană de la Izmail. În cele din urmă, turcii, distruși de război, și rușii, temători că va intra și Prusia în luptă de partea otomanilor, decid să facă pace.

Cum au ajuns rușii vecinii românilor

Prin urmare, rușii și turcii s-au întâlnit la Iași, în capitala Moldovei, ocupată complet de ruși, și au semnat tratatul de pace pe 9 ianuarie 1792. Așa a și rămas în istorie, drept tratatul de la Iași. Prin intermediul acestui tratat, otomanii au fost forțați să recunoască definitiv anexarea Hanatului Crimeei de către ruși. Edisanul, cu cetățile Odesa și Oceakov, a fost cedat Rusiei. S-au stabilit și frontierele. Rușii au dat înapoi otomanilor teritoriile ocupate în timpul războiului, adică Basarabia, Moldova și Țara Românească. În schimb, ocupând o importantă zonă din Ucraina de astăzi, frontiera rusă a avansat pe Nistru. Este momentul în care românii au devenit vecini cu rușii. Asta însemna că incursiunile rusești au fost mult mai facile și mai rapide în războaiele ruso-turce care au urmat la începutul secolului XX.

Frontiera asiatică rusă era pe râul Kuban. Războiul ruso-austro-turc încheiat prin pacea de la Iași a reprezentat o dezamăgire, cu intensități diferite, pentru aproape toate părțile. Otomanii au eșuat în recuperarea Crimeei. Mai mult decât atât, au încasat o bătaie zdravănă și au pierdut teritorii. La rândul său, împărăteasa Ecaterina a II-a nu a reușit să-și ducă la bun sfârșit planul de împărțirea a posesiunilor europene ale Imperiului Otoman cu austriecii. Aceasta era cu gândul la o renaștere a Imperiului Bizantin, cu centrul în Rusia de această dată. Planul ei a eșuat din cauza retragerii Austriei din război, dar și a lipsei implicării substanțiale a creștinilor din Balcani. Adică aceștia nu au organizat revoltele la care împărăteasa s-ar fi așteptat. În schimb, câștigul major pentru ruși a fost confirmarea dominației țariste în Marea Neagră.