Într-o întâlnire așteptată cu febrilitate de analiști și diplomați deopotrivă, vineri, în Alaska, va avea loc confruntarea directă dintre Donald Trump și Vladimir Putin. O scenă simbolică, dar și geopolitică, unde mizele sunt uriașe, iar absențele — la fel de grăitoare.

Președintele SUA a pregătit minuțios acest duel, eliminând din ecuație un obstacol aparent: Ucraina. Întrebat dacă Vladimir Putin ar trebui să se vadă mai întâi cu Volodimir Zelenski pentru a putea discuta cu Washingtonul, Trump a replicat scurt: „Nu, nu trebuie”.

E o masă rezervată exclusiv celor mari. Iar, din umbră, Xi Jinping observă totul cu interes tăcut. În realitate, influența Chinei asupra Rusiei este, astăzi, mai profundă decât și-ar putea permite Trump să recunoască.

Noua hartă a lumii: albastru, roșu, negru

Ne aflăm într-o eră dominată nu doar de superputeri, ci de super-ego-uri. Trei lideri autoritari, trei centre de putere — SUA, China și Rusia — rescriu arhitectura lumii, în timp ce Europa, cândva jucător strategic, e retrogradată la statutul de figurant, scriu în Daily Mail, Sir Richard Shirreff, fost adjunct al comandantului suprem al Forțelor Aliate din Europa al NATO. și Mark Almond, directorul Institutului de Cercetare a Crizelor din Oxford.

O hartă geopolitică redesenată:

-Albastru, pentru Statele Unite și aliații săi — inclusiv Europa Occidentală.

-Roșu, pentru China, tot mai prezentă în Asia, Africa și America Latină.

-Negru, pentru Federația Rusă, ale cărei influențe sumbre se întind din Estul Europei până în Africa de Nord.

Fiecare putere își exercită dominația în mod diferit. Rusia, prin forță militară — așa cum o arată invazia Ucrainei. China, prin pârghii financiare și împrumuturi cu clauze dure, ce transformă datoriile în instrumente de control. Iar America — cu o combinație de hard power, bani, și soft power, de la muzică la McDonald’s.

Situația amintește de caricatura celebră a lui James Gillray, din epoca napoleoniană: lumea, transformată într-o tartă de prune, e feliată de Pitt cel Tânăr și Napoleon. Azi însă, la masă sunt trei. Iar restul globului e trecut pe listă ca garnitură.

Statele Unite: Prima între egali, dar tot mai singură

Deși dolarul rămâne moneda de rezervă globală, dominația sa scade. Al doilea mandat al lui Donald Trump e marcat de izolaționism și refuzul de a mai susține securitatea altora. Iar NATO, odată garanția păcii în Europa, se clatină serios după ce secretarul Apărării, Pete Hegseth, a anunțat că SUA nu va mai „subvenționa” apărarea continentului european.

Trump vorbește direct și acționează la fel: tarife punitive, presiuni asupra Canadei și chiar amenințări de anexare simbolică a Groenlandei. Prieteniile se răresc, dar logica sa e clară — nu-și poate permite ca Rusia și China să se alieze. Așa cum a spus în stilul său caracteristic: „Trebuie să-i desparte. Și pot face asta”.

China: Imperiul fără războaie (deocamdată)

Beijingul nu trage cu tunul, dar își întinde influența cu o precizie matematică. Economia globală nu poate funcționa fără China, iar yuanul devine o alternativă viabilă la dolar. Investițiile masive în infrastructura din țările sărace — în cadrul inițiativei „Noul Drum al Mătăsii” — vin cu un preț: pierderea suveranității economice.

Pe termen scurt, China domină industriile viitorului: mineritul mineralelor rare, microcipurile, energia solară. Pe termen lung, însă, Beijingul are propria bombă cu ceas: criza demografică, consecință a politicii „copilului unic”.

Și totuși, tăcerea militară nu înseamnă pace eternă. Beijingul își dorește Taiwanul și nu a uitat ce consideră „teritorii istorice”. Deocamdată, preferă să cumpere influență. Dar nimic nu garantează că mâine nu va decide să o revendice cu forța.

Rusia: Țara care exportă război

Rusia lui Putin are petrol, gaze și o armată. Și mai are ceva: capacitatea de a destabiliza. De la Ucraina până în Sahel, mercenarii Wagner — rebotezați „Afrika Korps” — intervin în conflicte locale, schimbă guverne și alimentează haosul.

În ciuda sancțiunilor occidentale, Moscova continuă să vândă resurse către China, India și Brazilia. Iar cooperarea cu Beijingul devine vitală: armata rusă, cu un buget de 150 de miliarde de dolari anual, depinde de importurile chineze — de la drone, la pulberi pentru artilerie.

Un înalt diplomat chinez i-a spus recent omologului său european: „Invazia Ucrainei a fost o binecuvântare pentru Beijing”. O frază cinică, dar perfect ilustrativă.

Europa: Spectator într-o piesă care o privește direct

În această ecuație, UE și Marea Britanie nu mai sunt actori principali. Lipsa unei politici externe comune, dependența energetică și vulnerabilitatea militară transformă continentul într-un premiu de consolare, nu într-un jucător.

Viitorul se scrie la Beijing, Washington și Moscova. Iar bătrânul continent ar face bine să decidă repede dacă vrea să fie invitat la masă — sau dacă va fi, pur și simplu, pus pe farfurie.