Cum riscă valul de extremă dreaptă să destrame UE în următoarele 12 luni
Superciclul electoral care pune sub semnul întrebării unitatea UE Foto: AFP
Potrivit unei analize publicate de Financial Times (FT) , startul acestui maraton electoral cu miză majoră pentru Europa se va da pe 29 noiembrie în Spania, unde executivul condus de Pedro Sánchez a dizolvat Parlamentul. Scrutinul ar putea încheia opt ani de guvernare socialistă, în condițiile în care sondajele arată o majoritate clară pentru conservatorii din Partidul Popular (PP) și eventualul lor aliat, partidul naționalist-populist Vox, cu care PP nu exclude formarea unei coaliții.
Această tendință se regăsește la nivelul întregului continent: alegătorii migrează spre dreapta, formațiunile radicale câștigă teren și refuză să își tempereze discursul pe măsură ce se apropie de guvernare, iar partidele tradiționale devin tot mai deschise la alianțe cu extrema dreaptă.
„Este destul de extraordinar că aceste alegeri au loc în același timp, dar și faptul că se manifestă dinamici foarte, foarte asemănătoare”, a explicat Mark Leonard, directorul Consiliului European pentru Relații Externe.
Dincolo de rezultatele propriu-zise, această perioadă electorală intensă va paraliza deciziile la nivel european. Guvernele naționale vor avea atenția distrasă și vor evita compromisurile pe teme sensibile, cum ar fi bugetul Uniunii Europene, de teamă să nu fie acuzate în campaniile interne că trădează interesele naționale.
Pericolul unei rupturi sistemice în interiorul UE
Pe lângă Spania, alte trei mari puteri europene se află în fața unor schimbări politice radicale în următoarele 12 luni. În Franța, Marine Le Pen pornește ca favorită în cursa prezidențială. În Italia, șefa guvernului, Giorgia Meloni, ar putea depinde de susținerea partidului radical Viitorul Național, condus de Roberto Vannacci. În același timp, în Polonia, formațiunea conservatoare Lege și Justiție (PiS) pierde electorat în favoarea unor grupări și mai radicale, precum Konfederacja și Confederația Coroanei Poloneze. Un sondaj recent arată că cele patru partide de dreapta din Polonia adună împreună 47% din intențiile de vot.
De altfel, ascensiunea radicalilor este vizibilă și în alte state: Alternativa pentru Germania (AfD) este aproape de a intra la guvernare într-un land german, în timp ce Partidul Libertății din Austria, condus de Herbert Kickl, a adoptat o linie și mai dură, ajungând la 39% în sondaje.
Nathalie Tocci, profesoară în cadrul Școlii de Studii Internaționale Avansate de la Universitatea Johns Hopkins, atrage atenția că o preluare simultană a puterii de către dreapta naționalistă în Franța, Spania, Italia și Polonia ar putea însemna sfârșitul Uniunii Europene în forma pe care o cunoaștem astăzi.
Deși Bruxelles-ul a mai gestionat relația cu lideri naționalist-populiști la nivel înalt – exemplul clasic fiind fostul premier al Ungariei, Viktor Orbán, care a sfidat constant blocul comunitar și a încercat să îl țină ostatic pentru a smulge concesii legate de ajutorul pentru Ucraina –, situația actuală este mult mai periculoasă. Analiștii avertizează că o victorie simultană a mai multor lideri cu această orientare îi va determina să adopte poziții și mai radicale.
„Extrema dreaptă reprezintă o problemă pentru Europa de mai bine de un deceniu. Dar problema se agravează. Va fi mai greu să găsim soluții pentru a ocoli obstacolele, așa cum a făcut UE în cazul lui Viktor Orbán. Problema va deveni mai sistematică și mai gravă”, subliniază Charles Grant, directorul Centrului pentru Reformă Europeană.
O aliniere politică de o asemenea amploare nu s-a mai înregistrat în Europa din anul 1998. Atunci însă, direcția era opusă: stânga de centru conducea majoritatea țărilor UE, pe fondul unui optimism economic și al pregătirilor pentru adoptarea monedei euro, iar fostul cancelar german Gerhard Schröder și fostul premier britanic Tony Blair promovau „A Treia Cale” – o sinteză între justiția socială și liberalismul economic.
Calendarul alegerilor din Europa
- Bulgaria - alegeri prezidențiale (25 octombrie și 1 noiembrie)
- Spania - alegeri parlamentare (29 noiembrie)
- Estonia - alegeri parlamentare (7 martie 2027)
- Germania - alegeri regionale (aprilie, mai și septembrie 2027)
- Finlanda - alegeri parlamentare (18 aprilie 2027)
- Franța - alegeri prezidențiale (18 aprilie și 2 mai 2027)
- Germania - alegeri regionale în Bremen (30 mai 2027)
- Franța - alegeri parlamentare (vara lui 2027)
- Grecia - alegeri parlamentare (cel târziu la 25 iulie 2027)
- Germania - alegeri regionale în Saxonia Inferioară (26 septembrie 2027)
- Polonia - alegeri parlamentare (toamna lui 2027)
- Slovacia - alegeri parlamentare (toamna lui 2027)
- Italia - alegeri parlamentare (cel târziu în decembrie 2027)
Rețeta succesului populist: „Ai noștri, pe primul loc”
Astăzi, formațiunile antiimigrație și naționaliste simt că au vântul în pânze și că istoria lucrează în favoarea lor, fiind încurajate și de susținerea noului președinte al Statelor Unite, Donald Trump, mai observă Mark Leonard. Deși au viziuni diferite pe anumite teme, cum ar fi raportarea la Rusia, aceste partide aplică strategii comune: critică globalizarea și liberalismul, cer control și identitate națională, exploatează crizele succesive pentru a-și calibra discursul și atrag cetățenii care se simt lăsați în urmă de globalizare. De asemenea, își amplifică mesajele controversate prin rețelele sociale și învață unele de la altele, încercând – chiar dacă nu mereu cu succes – să copieze rețetele electorale câștigătoare ale rivalilor.
Politologul Catherine de Vries explică acest fenomen prin erodarea loialității alegătorilor față de partidele clasice, fragmentarea sistemelor politice și creșterea polarizării. Într-un climat dominat de rețelele sociale și de prăbușirea încrederii în clasa politică, volatilitatea electorală a atins cote istorice. Partidele tradiționale sunt penalizate la urne deoarece nu mai au o identitate ideologică limpede și nu reușesc să ofere soluții la problemele de politică publică.
„Într-o perioadă de incertitudine politică majoră, dreapta radicală a reușit să ofere o direcție foarte clară: «ai noștri, pe primul loc», înaintea migranților, a instituțiilor supranaționale și a contribuțiilor pentru sprijinirea Ucrainei”, punctează Catherine de Vries.
Iluzia moderării la guvernare: cazurile Meloni și Le Pen
Avansul extremei drepte a forțat deja, în ultimii ani, partidele și guvernele de centru-dreapta să adopte politici tot mai conservatoare în materie de azil și imigrație.Nici centru-stânga nu a fost imună la acest curent: în state precum Suedia, Danemarca și Regatul Unit, aceste formațiuni și-au înăsprit drastic pozițiile față de integrare și imigrație.
„Când dreapta radicală se află deja la guvernare, cum mai poate inova? Devenind și mai extremistă?”, se întreabă politologul Catherine de Vries.
Această dilemă este ilustrată perfect de premierul italian Giorgia Meloni. Inițial, ea a fost privită ca un model de lider naționalist-populist care s-a moderat după preluarea mandatului, colaborând cu Bruxelles-ul, respectând regulile fiscale europene și menținând sprijinul pentru Ucraina. Însă, amenințată de concurența dreptei radicale reprezentate de Roberto Vannacci, Meloni a început să își întărească din nou profilul de dreapta pentru a nu-și pierde electoratul. Astfel, la începutul acestei veri, a declanșat o dispută cu executivul socialist din Spania pe tema imigrației ilegale și a decis interzicerea în școli a vălului integral care acoperă fața, precum și a burkăi (veșmântul care acoperă tot corpul).
În Franța, strategia lui Marine Le Pen combină pașii spre moderare cu menținerea unui nucleu radical. Timp de peste zece ani, lidera politică a încercat să își „detoxifice” formațiunea, Adunarea Națională (RN), înlăturând elementele deschis rasiste. Recent, pentru a demonstra credibilitate în gestionarea finanțelor publice, s-a angajat să respecte norme privind datoria și deficitul similare cu cele impuse de UE, reguli pe care partidul său le disprețuia în trecut.
Cu toate acestea, Le Pen rămâne pregătită pentru o confruntare directă cu Bruxelles-ul și cu celelalte capitale europene. Ea a promis că, dacă va câștiga președinția Franței, va tăia anul viitor contribuția Parisului la bugetul UE cu 11 miliarde de euro. O eventuală instalare a sa la Palatul Élysée ar consolida tabăra liderilor eurosceptici și ar pune în pericol ajutorul european pentru Ucraina. În contrast, un deznodământ favorabil pentru unitatea Uniunii Europene depinde acum de păstrarea abordării pragmatice a Giorgiei Meloni în Italia și de menținerea actualului guvern proeuropean de la Varșovia.
Explorează subiectele:
