Formarea poporului român este un proces complex care s-a derulat pe parcursul mai multor secole și care a implicat mai multe etape și fenomene istorice, unele la care puțini s-ar fi așteptat. Majoritatea specialiștilor români cred că poporul nostru s-a format de ambele maluri ale Dunării.

Etnogeneza românească sau formarea poporului român a fost un proces complex, care de-a lungul timpului a dus la dispute științifice. Mai ales în contextul în care acest fenomen istoric a ajuns să fie folosit în politică și ideologiile naționaliste ale secolului XX. Despre formarea poporului român se cunosc, cu exactitate, puține lucruri, mai ales din cauza lipsei izvoarelor scrise care să descrie exact acest proces. Mai ales că în primele secole ale erei creștine, teritoriul de astăzi al României a fost străbătut și controlat succesiv de mai multe neamuri migratoare, fiind o lume rurală, marginală față de marile centre ale civilizației antichității târzii și ale începutului de ev mediu. Cele mai multe informații le oferă arheologia și culturile arheologice care pot creiona câteva repere privind etapele etnogenezei românești.

Insule de romanitate rurală într-o lume barbară

Dacă în perioada comunistă, etnogeneza românească era prezentată publicului larg drept un proces simplist, în care dacii și romanii s-au amestecat și au format un popor, poporul român, cercetările serioase și pe fundamente științifice, fără impulsul ideologic naționalist, arată o realitate mult mai nuanțată și mai complexă. Pe scurt, poporul român, așa cum arată și datele arheologice, cel mai probabil s-a format între secolele VII -IX d Hr și nicidecum imediat după cucerirea romană. În plus, ocupația romană s-a întins asupra unui teritoriu redus al României de astăzi. Dacia Romană cuprindea de fapt Transilvania, Oltenia, Banatul și o parte din Muntenia. Dobrogea la rândul ei era inclusă în administrația imperială. Moldova, estul Munteniei, Maramureșul și Crișana se aflau însă în afara granițelor imperiului, locuite de triburi dacice, cunoscuți drept dacii liberi.

Urbanizarea și romanizarea populației autohtone s-a exercitat direct asupra zonelor ocupate de romani. Mari suprafețe din România de astăzi, au continuat până în secolul al IV lea să aparțină unei lumi barbare. De altfel dacii liberi au efectuat în colaborare cu triburile germanice și iraniene numeroase raiduri asupra Daciei Romane. Cu alte cuvinte nu poate fi vorba despre o romanizare uniformă și concomitentă. După anul 275, Aurelian retrage administrația și armata romană la sud de Dunăre, lăsând provinciile nord-dunărene la cheremul barbarilor. Timp de câteva secole, teritoriul de astăzi al României s-a aflat sub controlul succesiv al germanicilor, hunilor, avarilor și bulgarilor. Așezările urbane chiar și din Dacia Romană și-au pierdut importanța iar populația autohtonă, daco-romanică în fosta provincie romană s-a ruralizat puternic. În plus, invaziile au dus la o ruptură temporară a legăturilor dintre romanitatea nord-dunăreană și cea sud-dunăreană.

Realități diferite de-o parte și de alta a Carpaților

În mod paradoxal, așa cum arată o serie de specialiști aceste migrații au favorizat cumva coagularea etnică și formarea poporului român. ”Rezultatele cercetărilor arheologice referitoare la perioada secolelor V–VII d. Hr. sugerează pentru multe zone de la nordul fluviului constituirea unor grupări compacte de sate, probabil întemeierea acelor ”romanii populare”, intuite mai demult de Nicolae Iorga, structuri social-administrative şi politice alcătuite pentru a rezista în condiţiile vitrege determinate de desfăşurarea marilor migraţii”, precizează Dan Gh Teodor în ”Considerații privind unele aspecte ale etnogenezei românești”. Constituirea poporului român s-a făcut însă prin mai multe sinteze etnice și culturale. În spațiile aflate anterior sub control roman s-a produs aceea romanizare a populației autohtone și poate o sinteză etnică între daci și romanici. În zonele locuite de dacii liberi situația pare să fi fost alta. Adică s-au produs alte sinteze.

Cel puțin asta arată cercetările arheologice efectuate în arealul Culturii Sântana de Mureș-Cerneahov. Pe scurt, dacii au ajuns să locuiască cu comunități gotice și sarmatice, adică iraniene. Așa cum arată unele descoperiri arheologice din Moldova, precum cea de la Mihălășeni, județul Botoșani, germanii, dacii și iranienii împărțeau și aceleași cimitire. „ Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp, au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii, mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea, numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o «cultura Sântana de Mureş-Cerneahov»”, scria Coriolan Opreanu în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”. Cu alte cuvinte, cel puțin până în secolul IV, de-o parte și de alta a Carpaților, păreau să existe realități ușor diferite. La vest o populație romanizată iar la est una marcată de cultura și etnicitatea barbară.

Romanitatea s-a strecurat încet dar sigur

Romanitatea a reușit să se strecoare, treptat și în zonele rămase încă de la începutul cuceririi Daciei în afara sferei de influență romană. Culmea, tot pe fondul migrațiilor. Așa cum arată și Dan Teodor, o serie de culturi arheologice arată, deja din secolul al V lea, noi realități etnice și culturale, chiar și la est de Carpați, în fostele teritorii ale dacilor, goților și sarmaților. Pe scurt, se observă o pătrundere a culturii romanice, la început prin obiecte obținute prin jaf sau comerț, iar mai apoi chiar prin populație romanică din sudul Dunării. Este vorba despre aspectul cultural Cireșanu și Costișa-Botoșana-Hansca, în care se vede cum elementele barbare anterioare aparținând acelei sinteze daco-gotico-iraniene încep să primească numeroase influențe romanice. ” Aspectul cultural de tip Cireşanu22 din această vreme, caracteristic pentru regiunile de la sud de Carpaţi sau cel corespunzător fazei timpurii a culturii Costişa-Botoşana-Hansca, din zonele de la est de Carpaţi sunt rezultatul unei evoluţii locale derivate din cultura anterioară de tip Sântana de Mureş, cu importante adaosuri noi, de sorginte romană”, spune Dan Teodor în aceeași lucrare.

În plus, începând cu secolul al V lea, numeroase grupuri de transfugi romanizați, vorbitori de limbă latină au ajuns la nordul Dunării, inclusiv în estul Munteniei și treptat și în zona de astăzi a Moldovei, amestecându-se cu autohtonii. ” Destul de multe grupuri de latinofoni din regiunile de la sud de Dunăre s-au refugiat la nordul fluviului, cu începere de pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi vor continua să pătrundă treptat la nordul fluviului şi în secolele V şi VI , după cum menţionează scrierile lui Salvianus, Priscus din Panion, Procopius din Caesarea, Mauricius, Teophilact Simocatta şi alţii, contemporani evenimentelor2. La aceste grupuri de transfugi romani s-au adăugat în timp şi mulţi prizonieri aduşi de barbari din raidurile lor întreprinse la sudul Dunării, o bună parte din ei rămaşi să vieţuiască printre localnici unde, după cum relatează izvoarele scrise ale vremii, găseau adesea condiţii mai bune de trai decât în ţinuturile imperiului”, arată același autor.

În plus, așa cum arată și alți specialiști, prin mișcările de populații, favorizate de aceleași invazii barbare sau pur și simplu din motive economice, precum transhumanța, au dus treptat la o întrepătrundere culturală și etnică a populațiilor de-o parte și de alta a Carpaților, favorizând constituirea unui etnos și a unei culturi asemănătoare. ” După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe”, preciza istoricul Ioan Aurel Pop, în ”Dacii şi romanii”, lucrare publicată în Revista ”Cultura”.

Slavii, decisivi în constituirea poporului român.

La începutul secolului al VII lea, teritoriul de astăzi al României a fost martor al invaziei triburilor slave. Niciun alt popor, în afară bineînțeles de latini, nu au avut o influență atât de mare asupra limbii poporului român. Și probabil și din punct de vedere etnic, având în vedere că descoperirile arheologice arată că slavii au locuit timp de câteva secole alături de autohtoni. Mai mult decât atât slavii au fost absorbiți în mare masă a localnicilor. Pentru istorici precum I.I Rusu aportul slavilor a fost decisiv în constituirea poporului român. ” Natura, dimensiunile și semnificația puternicului element slavon, a componentei sale lingvistice, culturale și social-etnice în structura limbii și a comunității populare românești datând din perioada conviețuirii și amestecului cu populațiile slave în zona carpato-balcanică dunăreană au fost demult sesizate de istorici și filologi ; această etapă obscură, lipsită de documente scrise, a conviețuirii slavo-romane în Dacia carpatica (analog la sudul Dunării), când s-a produs procesul de sinteza etnic-socială și de încrucișare lingvistică, a fost fără îndoială decisivă în fenomenul etnogenezei române.”, arată I.I Rusu în lucrarea sa ”Etnogeneza românilor”.

De altfel, începând din secolul VII apar și primele culturi care atestă formarea unui nou popor. Nu mai era vorba de daco-romani sau daci, ci de rumâni, rezultatul unei sinteze complexe, cu o dominanță a culturii romanice. Prin prisma descoperirilor arheologice s-a ajuns la concluzia că Cultura Ipotești-Cândești și Dridu, între secolele VII și IX sunt primele culturi stră-românești. Aceste culturi arată o lume rurală, a crescătorilor de animale și agricultori grupați în jurul unor fortificați cu val de pământ și palisadă, unde se puteau retrage la nevoie. Conform specialiștilor, inclusiv a lui Keith Hitchins autor al unei interesante ”Istorii a Românilor„, poporul român s-a format de ambele maluri ale Dunării, în condiții diferite, ajungând la un relativ consens cultural și etnic prin migrații de o parte și de alta a Carpaților, dar și prin aporturi romanice de la sud de Dunăre, dar și prin aportul slavilor.