Unul dintre cele mai bizare episoade din istoria medievală a românilor a avut loc în timpul bătăliei de la Șcheia din 1486, ultima luptă a lui Ștefan ce Mare cu turcii. Voievodul a fost declarat mort după ce a fost doborât cu cal cu tot, dar în mai puțin de trei ore revenea în fruntea oștenilor.

Ștefan cel Mare a domnit peste Moldova aproape jumătate de secol. A fost probabil cel mai important și puternic lider din istoria medievală a românilor. De-a lungul domniei sale a transformat Moldova dintr-un principat marginal, răvășit de lupte dinastice, într-o adevărată forță militară și politică de la marginea Europei Centrale. Un monarh absolutist, Ștefan cel Mare a condus cu mână de fier, reușind să organizeze administrativ Moldova și să-i asigure prosperitate economică, dar și stabilitate politică. În timpul domniei sale Moldova a atins întinderea teritorială maximă de la Carpați la Nistru și de la gurile Dunării până în Pocuția (Ucraina de astăzi). Atâta timp cât a fost în viață, Moldova nu a fost niciodată cucerită, învingându-și toți inamicii. Cel mai crunt război l-a purtat cu otomanii. Timp de 13 ani s-a războit cu oștile sultanului, fiind învins numai de patru ori. Acest conflict crunt s-a terminat în anul 1486, cu una dintre cele mai bizare victorii ale domnitorului moldovean.

Un deceniu și jumătate, singur în fața Semilunii

Ștefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanți monarhi creștini implicați în luptele cu otomanii. Luptele cu otomanii au început în jurul anului 1473 odată cu dorința lui Ștefan cel Mare de a pune mâna pe Chilia și au continuat pe o perioadă de aproximativ 13 ani, stârnind uimirea Europei creștine, precum cea de la Vaslui din anul 1475. În urma numeroaselor confruntări cu otomanii, o superputere a acelor vremuri, Ștefan a pierdut de patru ori, la Războieni dar și cu ocazia diferitelor asedii și lupte pentru menținerea sau recuperarea cetăților Chilia și Cetatea Albă, precum cele din 1484 și 1485. În fața otomanilor, voievodul Moldovei a fost nevoit să se descurce singur. S-a bazat pe o puternică rețea de fortificații și cetăți de graniță dar și pe o armată experimentată, bine echipată și ingenios dirijată din punct de vedere tactic.

Armata lui Ștefan număra 60.000 de oșteni conform raportului venețianului Matteo Muriano, dintre care majoritatea călăreți. Avea un corp de elită, cel a vitejilor, dar și o cavalerie ușoară extrem de eficientă, formată mai ales din răzeși. La toate acestea se adăuga o infanterie bine echipată, mercenari, artileri și arcași. Era probabil una dintre cele mai puternice armate din zonă, capabilă să înfrângă trupe superioare din punct de vedere numeric. Cu toate acestea Ștefan cel Mare a fost lăsat mai mereu singur în fața tăvălugului otoman. Deși a cerut Papei și principilor străini ajutor militar, chiar organizarea unei cruciade, după victoria de la Vaslui, când turcii acuzau încă șocul dezastrului, a primit doar felicitări, promisiuni și o distincție măgulitoare, dar inutilă în fața presiunii otomane (Papa i-a conferit titlul de Athleta Christi). Pentru a asigura un front antiotoman comun și mai ales pentru a atrage ajutorul regatelor puternice din vecini, Ștefan cel Mare a depus jurământ de vasalitate atât față de regele Ungariei, cât și față de cel al Poloniei. Niciunul nu și-a îndeplinit obligațiile de suzeran atunci când Moldova a avut nevoie.

De exemplu, când a fost atacat și în cele din urmă învins la Războieni, Ștefan a cerut ajutorul regelui Ungariei, Matei Corvin. Un detașament unguresc abia străbătea trecătorile când bătălia era deja terminată, iar armata lui Ștefan spulberată. „Trimise cuvânt grabnic lui Mateiaş, regele Ungariei, să-i vină în ajutor. Acesta însă, preocupat de pregătirile nunţii cu Beatrice, fiica lui Ferdinand de Sicillia, a întârziat, aşa încât armata pe care a trimis-o spre Moldova, comandată de Ştefan Bathory, a ajuns la Breţc, aproape de pasul Oituzului, după ce campania se terminase, după ce sultanul trecuse îndărăt Dunărea. Prin urmare, în ceasul cel greu, Ştefan a fost singur, cu desăvârşire singur”, scria Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor”.

Măcelul de la Cătlăbuga. O victorie cât o înfrângere

În anul 1484, Ștefan cel Mare a pierdut Chilia și Cetatea Albă în fața turcilor. În anul 1485 Ștefan încearcă să le recupereze, fără succes. Prestează un nou jurământ de vasalitate, la Colomeea, în fața regelui Poloniei sperând la ajutor militar pentru un nou asediu. În timp ce depunea jurământul, turcii au intrat în Moldova ca represalii pentru încercarea voievodului moldovean de a recupera cele două cetăți. De ochii lumii, regele polonez îi dă un detașament de 3000 de cavaleri greu înarmați, ca ajutor militar.

„Din nefericire însă, odată vanitatea satisfăcută, regele polon a uitat să-şi onoreze angajamentul. Şi în loc de o armată puternică, aşa cum cerea un asediu al celor două cetăţi, i-a dat lui Ştefan numai un corp de 3000 de ostaşi. Poate nu i-ar fi dat nici pe aceştia, dacă n-ar fi intrat, tocmai, în timpul ceremoniei de la Colomeea, turcii în Moldova, prădând şi arzând ţara, până la Suceava inclusiv”, adaugă în aceeași lucrare Constantin C. Giurescu.

Oastea otomană, secondată de hoarde tătărăști, era condusă de Bali bey Malkocioglu de la Silistra. Contingentele de jaf ale otomanilor au fost spulberate de cei 3000 de polonezi. Văzând că avangarda a fost învinsă și alungată, beiul de Silistra dă ordinul atacului general. Grosul trupelor otomane trece podul de peste Prut și atacă în forță cavalerii polonezi. Leșii sunt înfrânți și puși pe fugă. Atunci au intrat în bătălie războinicii moldoveni. Turcii au fost tăiați și alungați din Moldova.

„Deodată oastea turcească și hoarda întreagă cu mare strigăt i-a lovit pe ai noștrii și trei ceasuri a fost mare bătălie. Cînd polonii au început să intre în dezordine, să plece cu toții și i-au dus pe turci spre rezerva moldovenilor. Acolo toți turcii au fost înfrînți pe capete”, arată o cronică lituaniană.

Bătălia de la Cătlăbuga a fost un adevărat măcel, rămânând pe câmpul de luptă peste 13.000 de oameni, 8000 de otomani și 3000 de creștini (moldoveni și polonezi). Deși victorios, Ștefan cel Mare a rămas fără o parte importantă din armată atât la Cătlăbuga dar mai ales la asediile îndreptate împotriva Chiliei și Cetății Albe.

Ultima bătălie cu turcii, lupta în care Ștefan aproape a pierdut tronul

Așa cum precizam anterior, cu o armată vlăguită de luptele din anul 1485, Moldova devenise vulnerabilă în fața unui atac otoman. Turcii au înțeles acest lucru. Știau că voievodul moldovean nu va primi ajutor de nicăieri, în timp ce otomanii aveau destul trupe de rezervă. Așa că hotărăsc o expediție de totul sau nimic. Adică sunt hotărâți să scape definitiv de Ștefan cel Mare.

Au și găsit înlocuitorul, un oarecare Hronoda, fiul lui Petru Aron, unchiul lui Ștefan cel Mare (cel care i-a ucis tatăl, pe Bogdan al II lea la Reuseni). Hronoda a fost aduse în Moldova de o puternică armată otomană condusă de Iskender Bey și Bali Bey, ultimul dornic de o revanșă după Cătlăbuga. Cu o armată inferioară numeric, Ștefan se ciocnește cu forțele otomane la Șcheia, o localitate situată la 25 kilometri de Roman. Inițial trupele lui Ștefan cel Mare sunt spulberate de otomani. Voievodul încearcă să-și încurajeze oamenii, dar este încolțit și doborât de un ienicer cu cal cu tot. Norocul lui Ștefan este că a nimerit într-o grămadă de cadavre, oameni și cai deopotrivă. Este posibil ca voievodul să fi fost puternic zdruncinat de cădere că a rămas aproape inconștient printre leșuri. Imediat s-a răspândit vestea că domnitorul Moldovei, pe atunci de 48 de ani, a pierit. Hronoda a fost proclamat domnitor al Moldovei, acolo pe câmpul de luptă. Ștefan pierduse tronul. Doar pentru câteva ore.

„A bătut Petru Hronoda pe Ştefan Voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan Voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz”, se arată în cronica moldo-germană. Probabil domnitorul ar fi murit sau ar fi fost capturat dacă nu ar fi fost găsit de unul din oamenii săi. Este vorba despre aprodul Purice. Acesta l-a scos pe voievod dintre cadavre și l-a ajutat să urce pe cal. „Și nu putea în grabă încăleca Ștefan-Vodă, fiind om mic. Și a zis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliță, și vino de te sui pe mine și încalecă“. Și s-au suit pe dânsul Ștefan-vodă și a încălecat pre cal”, preciza cronicarul Ion Neculce. Aflând că voievodul trăiește, boierul Pântece se duce în tabăra turcească. Se face că se închină lui Hronoda și îl asigură că Ștefan este mort. Așa a reușit să-l scoată din tabără.

Cu ajutorul oamenilor săi l-a capturat pe Hronoda și l-a adus legat fedeleș în fața lui Ștefan. Voievodul i-a zburat capul. Mai apoi a ieșit în fața luptătorilor moldoveni. Încurajați și minunați că vodă este viu oamenii s-au îmbărbătat. Reorganizați de Ștefan au atacat în forță trupele otomane, descumpănite de „învierea” marelui voievod moldovean. Turcii au fost bătuți. A fost ultima bătălie și ultima victorie a lui Ștefan cel Mare contra turcilor. Fără ajutor și vlăguit de acest război de aproape un deceniu jumătate, în anul 1487, Ștefan cel Mare se închină sultanului, îl recunoaște ca suzeran și este de acord să reia plata tributului.

Otomanii au fost bucuroși să facă pace cu acest aprig moldovean care deja le făcuse pagube considerabile. Ba chiar l-au lăsat să plătească doar 4000 de ducați anual, jumătate din suma cerută valahilor. Ștefan și-a sfătuit urmașul, pe Bogdan al III-lea, să facă mai degrabă pace cu turcii că sunt mai de cuvânt decât creștinii.