Curtea de Justiție a UE, avertisment sever pentru ÎCCJ: A înțeles greșit CEDO și a crescut impunitatea fraudelor
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a emis o hotărâre detaliată, în cazul „Lin II”, care critică vehement deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție din România referitoare la prescripția răspunderii penale. Instanța europeană acuză ÎCCJ de interpretarea eronată a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, de mărirea „semnificativă” a riscului de impunitate pentru fraudele grave împotriva bugetului UE și de crearea unei situații de incertitudine juridică prin omisiunea de a sesiza CJUE cu întrebări preliminare, închizând astfel numeroase dosare penale, scrie g4media.ro .
Motivarea publicată joi de Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauza Lin II folosește un limbaj neobișnuit de dur la adresa Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) din România. Deciziile instanței supreme românești privind prescripția răspunderii penale au condus la închiderea unui număr considerabil de dosare penale în România, din cauza intervenției prescripției.
Printre reproșurile aduse de instanța de la Luxemburg Curții Supreme din București se numără:
- Neînțelegerea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO).
- Mărirea „semnificativă” a riscului de impunitate pentru fraudele grave îndreptate împotriva bugetului Uniunii Europene, prin deciziile adoptate.
- Omisiunea de a sesiza CJUE cu întrebări preliminare înainte de a lua decizii decisive privitoare la prescripție, instaurând astfel o situație de insecuritate juridică în țară.
Decizia CJUE deschide calea pentru promovarea unor recursuri în casație, menite să reformeze hotărârile judecătorești care au permis numeroșilor infractori să scape de pedepse, ca urmare a aplicării deciziilor contestate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Deficiențe în reglementarea prescripției în noul Cod penal
Controversa legată de prescripția penală în România a început odată cu intrarea în vigoare, la 1 februarie 2014, a noului Cod penal. Acesta stipula că „cursul termenului de prescripție se întrerupe după orice act întocmit de procuror”, declanșând un nou termen de prescripție. Această formulare diferea de cea din vechiul Cod penal, din 1969, care prevedea că „cursul prescripției se întrerupe după orice act întocmit de procuror care se comunică suspectului”.
Situația s-a complicat în 26 aprilie 2018, când Curtea Constituțională a României (CCR) a admis o excepție de neconstituționalitate, declarând neconstituțională sintagma „orice act întocmit de procuror”. Articolul de lege a rămas astfel incomplet: „se întrerupe după…”.
Ulterior, în 26 mai 2022, CCR a admis o nouă excepție, declarând neconstituțional întregul articol. Prin această decizie, s-a stabilit că, în perioada dintre cele două hotărâri ale CCR (2018 și 2022), timp de patru ani, nu a existat nicio prevedere legală care să permită întreruperea cursului prescripției. Aceasta însemna că actele întocmite de procurori în acel interval, indiferent dacă fuseseră comunicate sau nu suspecților, nu aveau efect de întrerupere a prescripției.
Ca răspuns, Guvernul a intervenit rapid, adoptând pe 30 mai 2022 o ordonanță de urgență prin care a restabilit formularea originală din Codul penal din 1969: „cursul prescripției se întrerupe după orice act întocmit de procuror care se comunică suspectului”.
Prima eroare a Înaltei Curți și Cauza Lin I
În acest context, la 25 octombrie 2022, Înalta Curte a pronunțat Decizia nr. 67/2022, prin care a extins retroactiv beneficiul prescripției, așa cum fusese formulat de CCR, și pentru perioada 2014-2018, adică de la intrarea în vigoare a noului Cod penal până la prima decizie a CCR. ÎCCJ și-a justificat hotărârea prin calificarea prescripției drept normă de drept substanțial (inclusă în Codul penal, nu în Codul de procedură penală), argumentând că se bucură de regimul legii penale mai favorabile și, prin urmare, se aplică retroactiv, în conformitate cu Articolul 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Această decizie a determinat Curtea de Apel Brașov, care judeca un caz de evaziune fiscală, să sesizeze CJUE cu o întrebare preliminară. Solicitarea viza stabilirea compatibilității deciziilor CCR și ICCJ cu dreptul european, în special cu privire la riscul de impunitate pentru fraudarea intereselor financiare ale UE. Astfel a luat naștere Cauza Lin I.
La 24 iulie 2023, Curtea de Justiție a UE s-a pronunțat în Cauza Lin I, stabilind că instanțele românești sunt obligate să aplice deciziile CCR – adică să considere că între 2018 și 2022 cursul prescripției nu s-a întrerupt –, dar să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți, care extindea retroactiv efectele deciziilor CCR și pentru perioada 2014-2018.
Recidiva Înaltei Curți și Cauza Lin II
În pofida hotărârii Lin I, în iunie și septembrie 2024, Înalta Curte a emis alte două decizii (nr. 37 și nr. 16 din 2024) de unificare a jurisprudenței. Prin aceste hotărâri, ICCJ a făcut practic imposibilă aplicarea în România a deciziei CJUE din Cauza Lin I, contravinând astfel dreptului european.
Într-una dintre aceste decizii, ÎCCJ a considerat că Hotărârea Lin I oferă o protecție mai scăzută a drepturilor fundamentale decât Articolul 7 din CEDO, obligând, în opinia sa, instanțele să nu o aplice. În cea de-a doua decizie, ÎCCJ a condiționat aplicarea Hotărârii Lin I de un principiu considerat paradoxal de CJUE: Hotărârea Lin I s-ar aplica doar în perioadele în care legea care permitea întreruperea prescripției (mai defavorabilă infractorilor) era mai favorabilă decât legea care nu permitea întreruperea prescripției (mai favorabilă infractorilor), o situație considerată o imposibilitate logică.
Acest context a determinat Parchetul Curții de Apel Oradea să sesizeze ÎCCJ cu un recurs în casație, într-un dosar de evaziune fiscală unde inculpatul scăpase de pedeapsă din cauza prescripției. Înalta Curte a sesizat CJUE, cerând o a doua decizie, Lin II, din cauza noilor interpretări neuniforme. Joi, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat decizia, reiterând o serie de reproșuri severe la adresa instanței supreme din România.
În primul rând, Curtea de la Luxemburg a subliniat că ÎCCJ a interpretat eronat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Articolul 7 CEDO impune aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile doar în ceea ce privește incriminarea (definirea pedepselor) și stabilirea sancțiunilor (pedeapsa), dar nu și modul în care este reglementată prescripția.
De altfel, CJUE a atras atenția că CEDO consideră normele privind prescripția ca fiind norme de drept procesual, nu substanțial, chiar dacă unele state, inclusiv România, le-au inclus în Codul penal și nu în Codul de procedură penală. Prin urmare, aceste norme nu beneficiază, din perspectiva CEDO, de calitatea de lege penală mai favorabilă.
Cât privește riscul de impunitate generat de deciziile ÎCCJ, Curtea de la Luxemburg s-a arătat necruțătoare. Instanța a arătat că:
perioadei de aproximativ 47 de luni în cursul căreia niciun act nu era susceptibil să întrerupă prescripția răspunderii penale, în conformitate cu deciziile Curții Constituționale, i se adaugă, în temeiul Deciziei nr. 67/2022 a ÎCCJ, o perioadă de cel puțin 51 de luni în care se aplică același regim juridic, ceea ce constituie o extindere considerabilă a riscului sistemic de impunitate.
ÎCCJ a încălcat o obligație legală și a creat insecuritate juridică
Curtea de Justiție a UE a mai observat că, înainte de a adopta cele trei decizii controversate (nr. 67/2022, nr. 37/2024 și nr. 16/2024), Înalta Curte avea obligația de a sesiza CJUE cu întrebări preliminare. CJUE a reamintit că, prin respectivele decizii, instanța supremă română a stabilit, în esență, că instanțele române trebuie să refuze aplicarea dreptului european, așa cum a fost interpretat prin Hotărârea Lin I, pe motiv că această interpretare ar fi contrară articolului 7 din CEDO și anumitor principii constituționale, fără a sesiza în prealabil Curtea în această privință.
„Or, trebuie amintit, pe de o parte, că în cazul în care nu există nicio cale de atac în dreptul intern împotriva deciziei unei instanțe naționale, aceasta din urmă are, în principiu, obligația de a sesiza Curtea, atunci când în fața sa este invocată o chestiune privind interpretarea dreptului Uniunii. Instanțele naționale nu au competența de a declara nevaliditatea actelor instituțiilor Uniunii”, a precizat CJUE.
Cea mai dură remarcă a instanței de la Luxemburg se regăsește în paragraful 234 al deciziei:
Rezultă că, prin adoptarea Deciziilor nr. 37/2024 și nr. 16/2024 fără a sesiza în prealabil Curtea cu o cerere de decizie preliminară, ÎCCJ nu numai că și‑a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 267 TFUE, dar a și participat la instaurarea unei situații lipsite de securitate juridică, impunând celorlalte instanțe române, cu încălcarea dreptului Uniunii, să adopte o interpretare a dreptului lor național vădit incompatibilă cu cerințele care decurg din Hotărârea Lin 1.
Mingea este acum în terenul procurorilor
Unul dintre cele mai semnificative aspecte ale deciziei CJUE vizează posibilitatea formulării unor recursuri în casație împotriva unor hotărâri judecătorești definitive prin care inculpații au fost achitați sau au scăpat de pedepse datorită prescripției.
În primul rând, CJUE a stabilit că o hotărâre definitivă nu beneficiază de autoritate de lucru judecat atâta vreme cât există posibilitatea ca aceasta să fie reformată pe calea unui recurs în casație, chiar dacă această cale de atac este considerată în dreptul român drept una extraordinară.
În al doilea rând, Curtea consideră că, dacă au fost posibile recursuri în casație pentru a pune hotărâri definitive de condamnare în acord cu deciziile pe prescripție ale Înaltei Curți, pronunțându-se în final achitarea, în mod simetric ar trebui să poată fi promovate și recursuri în casație care să pună aceste ultime sentințe în acord cu dreptul european, așa cum a fost interpretat în Hotărârea Lin II – adică să fie repusă în discuție posibilitatea condamnării.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, după publicarea Hotărârii Lin II în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Parchetele care au instrumentat cauze soldate cu clasări pe motiv de prescripție trebuie să promoveze, în termen de 30 de zile, recursuri în casație, argumentând că în mod eronat s-a dispus încetarea procesului penal.
Rămâne de văzut însă dacă actualii șefi de Parchete vor consimți la exercitarea acestor căi de atac.
Decizia integrală a Curții de Justiție a Uniunii Europene poate fi lecturată aici .
Explorează subiectele:
