De ce 10 mai e ziua de grație pentru istoria românilor. Adrian Cioroianu: „Un prinț străin a transformat România dintr-o țară a dezordinii într-o putere regională”

Istoricul Adrian Cioroianu explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, de ce data de 10 mai e una esențială pentru istoria României și se leagă de cele mai bune momente din existența ei. Totul a fost posibil și datorită unui prinț străin venit să schimbe o țară balcanică într-o putere regională.

Istoria înseamnă nu doar cifre și date seci, ci și povestea din spatele tuturor, dar și cea mai bună modalitate de a explica prezentul. Dintre toate aceste date, 10 mai e una „magică” pentru istoria României, mai ales că de trei ori sub semne diferite am ales să ne scriem singuri viitorul. Într-un interviu pentru Weekend Adevărul”, istoricul Adrian Cioroianu merge dincolo de cifrele seci ale anilor 1866, 1877 sau 1881 și explică de ce 10 Mai reprezintă momentul de grație în care România a încetat să mai fie o simplă „problemă orientală” pe masa marilor puteri și am devenit un subiect al propriei noastre istorii.

Adevărul: În 1866, cu doar câteva zile înainte de 10 mai, Principatele Române erau încă un mic stat aflat sub suzeranitate otomană și afectat din plin de criza abdicării lui Cuza. Ce însemna, de fapt, în acel moment ceea ce avea să devină ulterior România și care au fost marile provocări ale momentului?

Adrian Cioroianu: Ideea de la care trebuie să plecăm e că unirea lui Alexandru Ioan Cuza trebuia păstrată. Adică nu era nicio garanție în momentul în care s-a forțat abdicarea lui Cuza, care se certase cu Parlamentul și stricase relațiile cu elita politică. Din păcate, la noi, în paranteză fie spus, se vede treaba că mereu am avut probleme în această relație între conducător și Parlament. Și din păcate a fost și cazul lui Cuza, deci s-a forțat abdicarea lui, plecarea lui din țară, dar trebuia găsit imediat un principe capabil să garanteze persistența unirii principatelor.

Povestea prințului străin care și-a riscat viața pentru România

Și care au fost soluțiile puse pe tapet în acel moment?

Prima propunere a fost Filip de Flandra, care era un tânăr prinț de familie foarte bună, de familie domnitoare din Europa. Dar acest Filip de Flandra, după ce inițial a acceptat, ulterior a refuzat, după ce familia lui i-a spus că poate n-ar fi o idee bună ca să accepte această conducere a Principatelor Unite, dar care nu erau independente atunci, erau sub controlul Porții Otomane. Și el ar fi devenit, în calitate de domn al Principatelor, ar fi devenit supusul sultanului. Familia lui a considerat că nu e potrivit pentru blazonul familiei, așa că Filip de Flandra a renunțat.

Și s-a recurs la altă variantă, acest tânăr pe numele lui Carol, din familia de Hohenzollern, prinț german, dar dintr-o ramură mai modestă a familiei. Când spun mai modestă mă refer la faptul că nu era o ramură care să aibă vreo pretenție la un tron european, astfel încât Carol a acceptat domnia în Principatele Dunărene, cum erau numite, Principatele Unite. Și a fost încurajat și de diplomație. Încă nu vorbim de Germania. La 1866 Germania propriu-zis nu exista, dar exista Prusia, bineînțeles, și alte zone ale Germaniei de astăzi. Încă nu era unită Germania în 1866, dar cunoștințele sale din Germania, dar și diplomați din Europa l-au încurajat pe Carol I să accepte. Chiar unii i-au spus că poate deveni domnul independenței românilor, pentru că toată Europa știa că Imperiul Otoman era în retragere, era în scăderea puterii sale.

Totuși, până și aparent simpla sosire a lui Carol în țară a însemnat o adevărată aventură. Ce s-a întâmplat atunci?

Ion Brătianu și cu alți lideri politici români au mediat această relație cu Carol, iar decizia a fost ca el să călătorească spre România pe Dunăre, cu un vas. Pe același vas se aflau și câțiva dintre acești conjurați, să spunem, lideri politici români. Dar ce se întâmplă? În acel moment era un război între Prusia și Austria. Asta face ca Carol a circulat, cum se spune, sub altă identitate, ca să nu fie depistat de austrieci. El fiind supus german, bineînțeles, și-a asumat un risc real. În fine, a reușit a venit până în zona Baziașului, a Porților de Fier de astăzi. Trebuie să spunem că Dunărea arăta altfel. Era în zona în care acum, între Turnu Severin și Orșova, la intrarea în țară, atunci Dunărea era plină de curenți, de stânci și nu era bazinul, nu era Porțile de Fier de astăzi, bineînțeles. Dunărea era mult mai jos și mult mai accidentată. Se naviga foarte greu.

Și a venit ulterior... a fost și o simbolistică anume că a coborât în țară cam în același loc în care cu 1.800 de ani înainte venise Traian, adică în zona asta a Porților de Fier acolo unde Dunărea face un cot și a plecat spre București. A plecat spre București și întâmplarea face că s-a nimerit la început de mai și așa ziua de 10 mai, în care a intrat în București, a rămas ca ziua monarhiei, zi națională până în 1948.

Ce însemna România în 1866

Odată ajuns la București, ce a găsit la fața locului, care au fost marile provocări și ce opoziție a întâmpinat în țară și din partea marilor puteri?

Nu a avut o opoziție propriu-zisă. Oamenii politici își dădeau seama că singura șansă de a menține unirea era un principe străin și atunci de ce erau preferați principii germani? Pentru că Germania nu era o forță în Europa. Da. Și Franța, Marea Britanie, chiar și Rusia nu se temeau de Germania. Germania, repet, nu era unită în acel moment. Și prinții germani mai ales de ramuri cum a fost a noastră, o ramură absolut onorabilă, dar care nu avea niște bogății foarte mari sau să zicem o ramură periferică, mai modestă. Repet, nobilă, bineînțeles. Erau cunoscuți principii germani și ca foarte eficienți și foarte muncitori și foarte serioși, așa încât la nivel european Carol I a fost acceptat. În țară au fost anumite mici probleme. Bunăoară în zona Olteniei, pe Dunăre, regimente de grăniceri s-au revoltat. Atunci a fost un fel de răscoală a țăranilor. Țăranii erau grăniceri. Grănicerii nu erau ca astăzi niște soldați ai armatei. Grănicerii erau familii de țărani. Ei bine, în rândul acestor grăniceri și multe familii de țărani din sudul țării a apărut temerea că dacă vine un prinț străin li se va lua pământul pe care îl dăduse Cuza. Evident că era o informație falsă, dar oamenii se tem, știți cum e. Poate erau și manipulări. Cert e că au fost răscoale.

Care au fost soluțiile momentului pentru a calma situația?

Până la urmă oamenii au fost calmați, Carol a spus că nu are de gând să anuleze niciuna dintre reformele lui Cuza. Și el n-a anulat nicio reformă a lui Cuza. De fapt, Cuza nu le terminase. Cuza doar le lansase. Și a început cu mare seriozitate pe fondul unei instabilități guvernamentale foarte mari.

Marile provocări

Anul 1866 ne-a adus nu doar un principe, ci și prima Constituție cu adevărat modernă, precum și o mulțime de alte provocări. Cum le-am făcut față?

Noi nu știam la acel moment să facem politică propriu-zis. Și asta a făcut ca inclusiv la sugestia lui s-a adoptat acea Constituție belgiană, Constituția Belgiei, care era atunci foarte avansată. Plus că Belgia era un soi de Românie, un fel de Principatele Unite din Vest. Belgia, cum se știe, și ea e făcută... sunt două provincii mari: una valonă, una flamandă. La intersecția mai multor puteri. Și Belgia, din acest punct de vedere, mereu a avut o Constituție foarte liberală.

Iar România, Principatele Unite – încă nu era România atunci – au adoptat acea Constituție belgiană. Și Carol a respectat-o ca domnitor. A impus-o chiar. El a fost unul dintre cei care au spus că din moment ce românii nu prea știu să facă politică, două partide ajung. Și pentru că atunci fiecare familie mai răsărită de la Iași sau de la București avea propria ei partidă. Partidele erau niște grupuri de interese atunci, așa că principele Carol a spus că n-avem nevoie mai mult de două partide. Și astea au fost primele noastre partide. Unii erau o grupare a liberalilor, cealaltă era o grupare a conservatorilor. Ulterior au fost organizate ca partide moderne.

În ce măsură erau cu adevărat liberali, respectiv conservatori, la acel moment?

Inițial vă dați seama că neavând niciun fel de structură politică, au fost numai crize de guvern în primii ani. Nu aș spune că erau definite aceste curente, era mai degrabă un haos la noi, nu exista nicio maturitate politică. Și foarte repede, peste patru ani, a izbucnit războiul dintre Franța și Prusia, iar surpriza europeană a fost că Prusia a câștigat acel război. Franța împăratului Napoleon al III-lea a fost înfrântă. Românii, în bună parte, mă refer la elită, au ținut cu Franța, pentru că elita noastră era francofilă. Și să știți că au fost și voci care spuneau că poate e timpul ca domnitorul Carol I să-și facă bagajele să plece. Dar din noroc pentru noi, Prusia a câștigat acel război. Și republicanii noștri – că aveam și noi garnitura noastră de republicani atunci care nu erau foarte încântați de Carol I sperau că va pleca. După câțiva ani de zile nici nu avusese ce să arate Carol I, numai crize guvernamentale fuseseră. Și din fericire Prusia a câștigat acel război, Carol I a rămas pe tron și a devenit domnitorul independenței noastre.

Singura dată când o înfrângere a Franței a fost benefică Românei

Ce efecte a avut pentru România victoria Prusiei, știind că România a fost protejată a Franței, iar Parisul a fost mereu avocatul și susținătorul nostru?

E foarte adevărat. Și chiar și în unirea noastră, Franța și mai ales Napoleon al III-lea au jucat un rol foarte important în istoria României moderne. Protecția Franței a fost una reală și benefică. Ei, dar în acel moment faptul că Franța a fost înfrântă într-un fel l-a salvat pe Carol I, că a salvat continuitatea noastră monarhică. Nu știm ce s-ar fi întâmplat, sigur, putem presupune, dar e istorie contrafactuală ce s-ar fi întâmplat dacă Franța ar fi câștigat acel război. Probabil că la București asta l-ar fi determinat pe Carol I să plece. Așa, noi când vorbim de republicanii de la Ploiești, vorbim în ironie după teatrul lui Caragiale. Republicanii de la Ploiești, râdem de ei. Dar dacă Franța ar fi câștigat, nu știm ce s-ar fi întâmplat. Pentru că oamenii noștri politici, elita educată, erau francofili. Și unii dintre ei, apropo de generația 1848, mulți dintre ei erau și republicani. Și-ar fi dorit un regim republican după Alexandru Ioan Cuza. Dar în fine, era o contradicție, pentru că ne trebuia un prinț străin ca să garanteze unirea, dar noi aveam oameni care și-ar fi dorit un regim republican în același timp. Dar nu mai contează. Contează că Franța a pierdut acel război și culmea a fost pentru noi, probabil singura dată în istorie când Franța a fost învinsă, iar asta ne-a ajutat prin simplul fapt că acest Carol I a rămas pe tron. Tot atunci a luat naștere Germania, care atunci pentru noi nu era o amenințare, dimpotrivă. Aveam un domnitor german.

Relațiile României cu patria lui Carol I

Cum s-a raportat la noi noul stat german, care au fost relațiile bilaterale?

Bismarck a fost foarte prudent în politica externă. Bismarck l-a încurajat mult pe Carol I al României. L-a încurajat și l-a încurajat chiar să lupte pentru unire. E adevărat că Bismarck din punctul ăsta de vedere, în politica externă era foarte prudent și chiar avea o vorbă, că nu trebuie să moară un husar german pentru bucăți de teren de prin Balcani. Din punctul ăsta de vedere el era mulțumit cu faptul că crease Germania, Germania unită, dar îndemna la prudență. Bismarck a fost foarte prudent în politica externă. După el au început pretențiile Germaniei, după generația lui Bismarck. Bismarck a fost foarte reținut și s-a raportat la Carol I ca la un soi de, să zicem așa, protejat. Sigur, era un domn german în estul Europei și era bine văzut de Bismarck.

Fiindcă aminteam de Constituția din 1866, a fost cumva aceasta un motor care l-a forțat pe Carol să devină mai român decât se așteptau poate unii?

Da, într-adevăr, cred că prima datorie pe care Carol și-a asumat-o a fost aceea de păzitor al Constituției, de gardian al Constituției. Practic, cam până la moartea lui, până la Primul Război Mondial, Carol I era foarte rezervat în privința Parlamentului din România, în privința presei din România. El și-a luat, bunăoară, și-a păstrat, potrivit Constituției, politica externă depindea de el. Mai ales după ce am ajuns independenți după 1877, dar și înainte de 1877 politica externă ținea de domn. El considera că Parlamentul n-are niciun fel de experiență în politica externă, partidele sunt de abia la început. Despre presa din România n-avea o părere prea bună. Ăsta e motivul pentru care practic noi am avut un tratat de alianță cu Germania după 1883, și Germania și Austro-Ungaria, Puterile Centrale. Noi am avut tratat de alianță cu ele începând din 1883, dar presa nu știa. Nici toți oamenii politici nu știau. O mână de oameni știau că noi, de teama Rusiei... Carol I se temea de Rusia. Era o situație deja complicată în Europa.

A adus ordinea germană în haosul balcanic al Bucureștiului

Practic ce l-a determinat să aleagă această alianță, dincolo de sângele german, mai ales că știa că românii, cei mai mulți, erau favorabili Franței?

Aș spune că pentru protecție a avut ideea asta de a se alia cu Germania, cu Puterile Centrale. Și asta face ca practic, în momentul în care a izbucnit Primul Război Mondial, erau oameni politici sau parlamentari sau chiar miniștri care nu știau că noi avem tratat cu Puterile Centrale. Deci Carol I a fost foarte dur așa cu presa. N-avea încredere în ele și. mă rog, spuneau că nu e treaba, că sunt prea imature ca să discute Parlamentul sau presa politica externă a țării. Și el răspundea de politica externă. Evident, erau câțiva oameni, cum ar fi Ion Brătianu, ulterior fiul acestuia, Ionel Brătianu, ăștia erau mai de încredere pentru primul nostru rege. Dar în rest pe mulți îi privea cu mare reținere.

Cum spuneați, Carol venea dintr-o cultură cumva a ordinii, cultura germanică, prusacă, și a ajuns într-o societate balcanică, poate mai balcanică pe atunci decât azi. Care au fost compromisurile pe care a trebuit să le facă și cine au fost cei mai înverșunați opozanți?

Cei mai înverșunați au fost, spre sfârșitul secolului XIX, socialiștii noștri. Dar când spun socialiști, nu ne gândim că erau precum socialiștii europeni de azi. Era un fel de amestec între idei socialiste ale lui Constantin Dobrogeanu-Gherea și idealul de la 1848 republican. Erau bunăoară ziare în București care în ziua de 10 mai spuneau că e un doliu pentru România. Spuneau că nu e o sărbătoare, ci dimpotrivă e o rușine că suntem conduși de un rege neamț. Era presa asta de stânga. Nici ei nu știau dacă erau socialiști pe adevăr, e greu de spus, n-aveau nimic în comun cu socialiștii europeni. Dar era curentul nostru republican care, repet, în ziua de 10 mai spunea că e o dramă națională 10 mai și nu trebuie să ne bucurăm. Regele mergea cu caleașca de la palat pe dealul Mitropoliei și în drum vedea chioșcurile de ziare cu chenar negru. Unele ziare cu chenar negru.

Softul românesc care detectează teroriștii înainte să atace. Cum a ajuns o firmă de AI din Cluj partener al Pentagonului

Cât de democrată era România în vremea lui Carol I

Putem spune că exista o democrație, fie ea și incipientă, în comparație cu alte state din zona noastră?

Da, pentru că asta vorbește mult și despre libertatea din societate, care era garantată de Constituție. Evident că nu era regimul din Rusia, nu era o autocrație de pe atunci. La noi puteai să fii republican și să protestezi, să spui că nu ne trebuie regele. Dar asta se petrecea în Regatul României. Cred că principele Carol a avut un mare rol în maturizarea noastră politică și în acceptarea diferenței de idei. Deci din punctul ăsta de vedere el a fost foarte dur. Era dur și cu familia lui, apropo. Dar în egală măsură a fost benefic pentru o țară în care dezordinea era la ordinea zilei. Totuși un principe din ăsta, ulterior rege, ceva mai calculat, mai precis, mai sobru, ne-a prins foarte bine și domnia lui lungă a fost benefică.

Dar cel mai mare compromis pe care probabil l-a făcut a fost acela de a accepta în 1914 sfatul Consiliului de Coroană. Ionel Brătianu și alții în Consiliul de Coroană, când a început războiul în vara lui 1914, l-au sfătuit să renunțe la alianța cu Germania și Austro-Ungaria și să treacă de partea Franței și Angliei. Atunci s-a organizat Consiliul de Coroană la Sinaia, iar Carol, regele Carol I, că deja era rege, ar fi vrut să intrăm de partea Germaniei. Evident, de ce voia el de partea Germaniei? Sigur că pe de o parte era german, dar pe de altă parte el se temea de Rusia. Se temea de Rusia. Era foarte mândru că Dobrogea a intrat în cuprinsul țării în domnia lui, în 1878, după Războiul de Independență. Dobrogea a devenit pământ românesc. Dar el, înainte de Primul Război Mondial, să știți că spunea: „Dacă rușii vor câștiga războiul, noi vom pierde Dobrogea”. Pentru că rușii se știa și atunci, rușii visau să elibereze Constantinopolul, actualul Istanbul. Ăsta a fost planul, era planul de 200 de ani al țarilor ruși, să elibereze Constantinopolul, să readucă crucea la Constantinopol. Ori pe unde ar fi putut ajunge? Și o să vedem că drumul cel mai scurt dintre Rusia de atunci, Imperiul Țarist care era vecin cu noi, și strâmtorile din Bosfor și Dardanele – că rușii voiau să controleze strâmtorile din Turcia de azi – drumul cel mai scurt trecea prin Dobrogea. Și regele Carol I se temea că o Rusie victorioasă ne-ar ocupa Dobrogea. Și ăsta e motivul pentru care el în 1914 ar fi vrut să intrăm în război alături de Germania și, mă rog, de Austro-Ungaria împotriva Rusiei. Elita noastră politică, cum știm, era francofonă și ăsta e motivul pentru care am rămas în neutralitate. Regele, tocmai din respect pentru Constituție, deși el putea să ia teoretic orice decizie, dar a respectat și ce a spus Consiliul de Coroană. Consiliul de Coroană nu era organ legislativ, nu era nimeni obligat să facă ce spune Consiliul de Coroană. Dar Carol I a ascultat Consiliul de Coroană și putem spune că era mult mai supărat din motivul ăsta. A așteptat în toamna anului 1914, dar se știe că era supărat, el era convins că e o greșeală că noi ne-am aliat cu Rusia.

Meritele lui Carol I

Apropo de Rusia, anterior momentului 1914, în 1877, România a luptat alături de armata rusă în războiul care avea să fie de independență, iar ulterior, tot pe 10 mai, am devenit țară indepedentă, iar pe 1881, tot la aceeași dată, a fost proclamat Regatul României. Care a fost atunci mersul evenimentelor și care au fost aici meritele regelui Carol I?

Războiul de Independență are legătură tot cu acest control al politicii externe de către rege. A fost o ocazie pentru noi, evident. Era încă unul dintre multiplele conflicte dintre Rusia și Turcia, ori de regulă noi aveam de suferit, indiferent cine câștiga noi aveam de suferit. Fie dacă câștigau turcii... acum, cu un domn nou, cu un domn german, aș spune că și rușii s-au comportat ceva mai bine decât se comportaseră în anii 1820 la alte conflicte cu Imperiul Otoman. Când armatele rusești veneau la noi, ocupau, nu plecau. Faptul că era un principe german la București i-a făcut ca totuși să fie mai atenți.

Și atunci a contat foarte mult că după declararea independenței propriu-zise, care într-adevăr s-a discutat în Parlament pe 9 mai, dar data la care a fost semnată a fost 10 mai, indiscutabil era ziua noastră națională și este evident că decizia de independență a fost data de 10 mai. Deci din punctul ăsta de vedere nu există nicio îndoială că rolul lui Carol a fost esențial, că a reușit să mobilizeze armata.

Cât de pregătită era România pentru acest război, ce armată aveam în acel moment?

Eram cât de cât pregătiți, dar armata totuși nu era una profesionistă. Era o armată de țărani, de tineri din orașe, din diverse medii. Dar armata română a lăsat o impresie foarte bună în Războiul de Independență și luptând alături de ruși în acel context, am avut o victorie importantă.

Și s-a ajuns la declararea independenței, victoria pe câmpul de luptă unde, repet, armata română a luptat admirabil. Adică a fost o surpriză și pentru presa din Marea Britanie, presa din Franța. Comportamentul armatei române a fost o surpriză pentru că aproape că nu știa nimeni că România are propria armată. Important este că s-a dovedit că armata română s-a comportat foarte bine și am fost de real ajutor pentru Rusia. Chiar i-am ajutat pe ruși la modul cel mai concret cu putință să-i învingă pe turci.

Am ieșit pe plus cu Dobrogea

Așa am putut să ne declarăm independența, dar am primit și Dobrogea, chiar dacă rușii ne-au luat o parte a Basarabiei. Trăgând o linie, raportul dintre această pierdere și câștigurile obținute ne-au adus pe plus?

Așa este, dar cu mențiunea că problema e că iarăși Rusia n-a vrut să ne lase sudul Basarabiei, iar așa s-a ajuns ca prin Tratatul de la Berlin, în iulie 1878, să ni se dea Dobrogea.

Să spunem și că Dobrogea era pe atunci o provincie a Imperiului Otoman, iar românii nu erau nici pe departe majoritari în Dobrogea. În Dobrogea erau și români, și turci, tătari, bulgari. Era o compoziție foarte eterogenă, nu exista o majoritate românească în Dobrogea. Dimpotrivă, colonizările s-au făcut ulterior, cum se știe. După 1878 a fost o autentică colonizare românească în Dobrogea.

Și ce s-a întâmplat din acel moment cu Dobrogea?

Au plecat și mulți bulgari, au plecat turci, mai ales, alții au rămas. Dar au fost colonizați români din diverse zone ale țării în timpul lui Mihail Kogălniceanu. Mihail Kogălniceanu a condus în parte această colonizare românească a Dobrogei. Pe de altă parte, pentru că m-ați întrebat dacă am ieșit pe plus, pentru România a fost un avantaj, putem spune. Adică și pe atunci Dobrogea era o provincie mai bogată ca Basarabia. Fără îndoială, fără îndoială, sigur. Doar că atunci nimeni nu bănuia ce va fi.

În primul rând că nu exista concepția asta despre puterea navală. Nu exista. Pentru noi era importantă Dunărea, nu Marea Neagră. Iar Dobrogea era extrem de săracă, în acel moment. Dobrogea era una dintre cele mai sărace provincii turcești. Ăsta e nivelul la care românii au luat-o. Era o parte foarte săracă a Imperiului Otoman. Inclusiv Constanța sau Chiustangie, care era un sat mai mare. Constanța era un sat puțin mai mare, cu două străzi principale, dar s-a dezvoltat mult sub România.

Cum a schimbat noul statut al României percepția marilor puteri asupra noului regat independent? A fost acela momentul în care dacă anterior eram priviți cumva ca o problemă orientală, din acel moiment am devenit mai mult sau mai puțin un partener regional în sud-estul Europei?

Exact, acesta este momentul în care devenim partener. Adică după câștigarea independenței, dintr-odată, devenim partener potențial. Înainte fusesem o problemă în Europa. România era, mă rog, Principatele Unite erau parte din eterna problemă orientală. Problema orientală cuprindea ce facem cu sârbii, ce facem cu bulgarii, ce facem cu românii. Problema orientală exista pentru că europenii simțeau că Imperiul Otoman dă înapoi, era în regres ca putere. Toți europenii, în speță francezii, austriecii, se temeau de înaintarea Rusiei. Și ăsta e motivul pentru care europenii făceau un soi de balans, adică n-ar fi vrut nici o prăbușire bruscă a Turciei, a Imperiului Otoman, că locul ar fi fost ocupat de Rusia. Ori, asta e valabil până la câștigarea independenței. După independență, România devine subiect de politică externă. Nu mai eram obiect. Înainte eram obiect. După 1877, devenim subiect de politică externă, și pentru că suntem un stat independent. În 1881, devenim Regat. Se împlineau și, gândiți-vă că, în 1881 erau 15 ani de la venirea regelui în țară. Deci, totuși, era o realizare. Și, din acel moment, devenim parteneri pentru unii.

Comparativ cu vecinii noștri de atunci, sigur fără a lua în calcul Imperiul Austro-Ungar, care era percepția altora față de România?

În această zonă, în regiunea în care eram noi localizați, România era o forță în comparație cu Bulgaria, care era mai mică, mai rămasă în urmă. Statele sudiste sunt sute de ani sub directă dominație otomană, ceea ce nu a fost cazul la noi. Noi măcar am avut domnii noștri. Sigur că mulți dintre ei își cumpărau favorurile tot la Istanbul, dar, mă rog, măcar aveam domnii noștri. Pe când Bulgaria sau Serbia erau parte din Imperiul Otoman.

De la „problemă orientală” la putere regională

E mult spus că am devenit o putere regională sub Carol I?

Nu, n-aș spune că ar fi o exagerea. Sigur, nu eram la nivelul Franței, Austro-Ungariei, Rusiei, dar începeam să contăm măcar la nivel regional. Și asta face ca noi să fim, după 1878, o putere regională, o mică putere regională. Și, după 1881, intrăm în acest joc al alianțelor. Cum v-am spus, din 1883 eram aliați cu Germania, împotriva Rusiei. Dar, bine, alianța era defensivă. Și Italia era parte din aceeași alianță, fiindcă Italia se temea de Franța. Noi ne temeam de Rusia. Dar alianța era una defensivă. Astfel încât, în Primul Război Mondial, Austro-Ungaria a atacat Serbia și atunci a picat sistemul defensiv. Și atunci nici noi, nici italienii, n-am mai fost obligați să intrăm de partea Germaniei în război, pentru că Austro-Ungaria atacase prima. Atacase Serbia. Și, cum am spus, devenim și noi subiect de politică externă, nu mai suntem obiect.

„Tactica Dușmanului”. De ce politicienii ne vor radicalizați și obosiți înaintea moțiunii. Analiza unui expert în strategii de comunicare

Dacă în plan extern imaginea României s-a schimbat mult în bine în acei ani, exact ce s-a schimbat concret în viața românului de rând după obținerea independenței și după 1881?

Aici e un fenomen foarte interesant. În lumea urbană, progresul a fost foarte mare. Adică schimbarea României se produce la nivelul orașului, la nivelul târgurilor mai mici. România devine cosmopolită într-un fel. Adică orașele astea din Dobrogea, orașele de la Dunăre, gen Galați, Brăila, chiar la mare, Constanța ca atare, care începe o dezvoltare la sfârșitul secolului XIX, inclusiv cu marele nostru arhitect, cel care a construit podul de la Cernavodă, Anghel Saligny. De exemplu, Constanța intră într-un proces mare de dezvoltare la sfârșitul secolului XIX. La fel, orașele astea, Brăila, Galați, erau foarte cosmopolite. În Moldova aveam comunitățile de evrei. Și armeni, de asemenea, în multe zone din țară, comerțul era la evrei și la armeni. Aveam și greci, erau în sudul țării, erau în arendă. România era o țară cosmopolită, dar la nivelul orașelor. În lumea satului, din păcate, am avut răscoale. Fiind la sfârșitul secolului XIX, am avut mici răscoale, dar mai ales răscoala din 1907, care ne arată că dezvoltarea societății rurale rămăsese mult în urmă. Adică să ne gândim cum citim noi astăzi piesele lui Caragiale, care ne arată lumea urbană cu plusurile și minusurile ei, dar în același timp la sate era înapoiere din toate punctele de vedere, și mai ales tehnologic. Țăranii încă munceau cu greu și asta a dus la răscoale, în jur de 1890, apoi la 1907, am avut răscoale serioase în mediul rural. Nu mai vorbim de știința de carte până la Primul Război Mondial. Probabil că aproximativ 3 sau 4 români din 10 știau să citească, ceea ce e foarte, foarte dramatic.

Moștenirea monarhiei pentru România

Cum arăta România sfârșitului de secol XIX – începutului de secol XX în plan economic și cultural? Am avut un progres constant?

Fără îndoială, sigur că da. Cu siguranță. România a intrat într-o dezvoltare accelerată după 1866. Sau, într-un fel, să o luăm de la Alexandru Ioan Cuza. Pentru că Alexandru Ioan Cuza totuși pune bazele acestor reforme. Carol I le continuă și dezvoltarea a fost spectaculoasă. Dar, repet, preponderent în lumea orașului, care devine mai activă, mai dinamică, apar averi, apar construcții impresionante. La sfârșit de secol XIX apar palate de stil european în orașele noastre. Se dezvoltă învățământul, e generația lui Spiru Haret. Și se dezvoltă armata, se dezvoltă Banca Națională. Dar, mereu e un handicap în lumea asta a satului, care era încă preponderent sărac, populația mai puțin educată, munca foarte grea. Și accesul la sănătate sau la cultură în lumea satului era destul de problematic.

După cei trei „magici” 10, datele care au schimbat și au influențat decisiv istoria României, au urmat anii negri ai comunismului. Dar întorcându-ne la moștenirea monarhiei, dacă ar fi să extrageți un singur moment de grație din România principilor și a regilor, la care v-ați opri?

Toate sunt importante, dar mie mi se pare totuși că momentul de maximă grație, de vârf de formă al monarhiei a fost totuși încoronarea regilor noștri la Alba Iulia după Primul Război Mondial. A fost perioada în care într-un fel părea că nimic rău nu se mai poate întâmpla. Monarhia era stabilă. Ferdinand și Maria aveau copii. Prințul moștenitor, cu bunele și relele lui, era Carol. Făcuse el mici aventuri în timpul războiului cu căsătoria lui la Odessa, dar în fine nu exista presă de scandal atunci și fără îndoială că la momentul încoronării de la Alba Iulia românii nici nu știau ce făcuse prințul moștenitor Carol, ce aventuri avusese în 1918. Dar în momentul acela monarhia din România era, putem spune, cea mai puternică din Balcani. Adică atunci când un prinț al Greciei sau al Serbiei se căsătorea cu o româncă sau cum a fost cazul cu Principesa Greciei pe care a luat-o Carol al II-lea, în avantaj erau sârbii și grecii că se înrudeau cu familia monarhică din România, care era mai tare decât monarhiile din Grecia sau din Iugoslavia.

Ne-am putea întoarce cândva la monarhie

Dacă ar fi să ne raportăm azi la prezent, ce rol mai poate juca Casa Regală în România? Ar fi trebuit să ne întoarcem la monarhie când am avut ocazia?

E foarte greu de spus acum... Eu regret că nu s-a discutat la noi ceva mai serios după '89. Îmi dau seama că poate era greu de imaginat, fiindcă la noi cei care au luat puterea în 1990 au fost totuși o aripă reformată a Partidului Comunist. Și cred că și legăturile lor cu Uniunea Sovietică erau foarte clare atunci. Acum ni se pare mai greu de acceptat, dar generația asta a lui Ion Iliescu a venit pe mână cu ce se întâmpla în Uniunea Sovietică. Și ăsta e motivul pentru care noi nu ne-am întors la monarhie. Probabil normal ar fi fost să ne întoarcem la monarhie, dar societatea nu mai era pregătită după 40 de ani. Dar cred că asta a fost o pierdere, pentru că eu văd și în Europa, monarhiile sunt totuși mult mai stabile decât republicile.

Vedem că în alte țări persistă monarhii extrem de stabile, fie că vorbim de Regatul Unit, de statele din nordul Europei, Suedia, Norvegia și Danemarca, dar și mai la sud, în Spania. Ce au aceste state și ce lipsește Europei de Est în percepția ideii de „monarhie constituțională” ca garant al democrației?

Foarte complicat de spus... Să spunem că au alte societăți, poate gândesc altfel. Apoi, nimic nu este definitiv nici în România, probabil. Poate că este doar o paranteză asta în care acționăm acum. Poate că o altă generație își va pune problema, că o va face serios. S-ar putea ca o altă generație să-și pună problema în alți termeni. Adică eu nu cred că la noi e partida asta dintre monarhie și republică, eu nu cred că este jucată odată pentru totdeauna. Dacă într-un moment sau altul, nici nu contează atât de mult când, românii își vor pune serios această problemă, poate că vor dori să se întoarcă la monarhie. Poate că vor vedea o rezolvare în ea. Și poate chiar va reprezenta o rezolvare pentru România.