Revolta lui Prigojin s-a încheiat, dar reacția rușilor de rând este cea care ar trebui să îl îngrijoreze cel mai mult pe președintele rus. „Marșul Dreptății” în care a pornit șeful grupării paramilitare Wagner va rămâne probabil în amintire nu atât pentru operațiunea militară în sine, cât pentru ceea a dezvăluit despre Rusia, scrie pentru Politico Leon Aron, cercetător avansat la American Enterprise Institute.

Precum o lanternă de mare putere, rebeliunea de 48 de ore a luminat culisele întunecate ale regimului lui Putin: fidelitățile împărțite ale armatei, aparenta superficialitate a susținerii populare și, prin extensie, legitimitatea șubredă a regimului. Apariția în negru și mesajul președintelui rus, sâmbătă dimineața, imaginile cu epavele elicopterelor doborâte de forțele Wagner, dar și clipurile cu locuitorii orașului Rostov-pe-Don ocărând poliția locală nu sunt semne bune pentru Kremlin.

De unde până atunci discursul furibund, presărat cu înjurături, al lui Prigojin îi viza pe ministrul rus al apărării, Serghei Șoigu, și pe șeful Statului Major rus, Valeri Gherasimov vineri, șeful Wagner a mărit miza denunțând pretextele Rusiei pentru invazia Ucrainei, și anume o lovitură preventivă împotriva presupusei agresiuni din partea NATO, respectiv protejarea locuitorilor din Donbassul ocupat de Rusia. Chiar dacă Prigojin nu i-a rostit numele lui Putin, toată lumea a înțeles că, de fapt, criticile sale îl vizează pe președintele rus.

Șeful Wagner se făcea deja vinovat de indisciplină refuzând să semneze un contract prin care trupele sale intrau în subordinea Ministerului Apărării după ce Putin a decis să tranșeze chestiunea.

Indiferent de adevărul acuzației sale că șefii armatei au ordonat bombardarea unei tabere a Wagner, aparent alegerea lui a fost să moară luptându-se cu trupele comandate de inamicii săi mai degrabă decât să înfrunte execuția pentru trădare. După care s-a ivit o a treia opțiune: oferta exilului în Belarus în schimbul opririi marșului către Moscova. Prigojin și-a făcut calculul că târgul lui Luganșeko este suficient de solid pentru a-i asigura viața.

Reacțiile la potențiale puciuri sunt chestiuni foarte delicate pentru autocrati: precipitându-se să se adreseze națiunii, riscă să arate cuprinși de panică, iar întârziind prea mult să lase impresia de ezitare.

Răgazul lui Putin

Putin și-a luat un răgaz de 24 de ore. Retrospectiv, a devenit limpede de ce: nu și-ar fi permis să nu se țină de cuvânt după ce a calificat revolta „trădare” și i-a amenințat pe răzvrătiți că vor fi „iminent” și aspru pedepsiți. Probabil că ezitarea lui Putin se explică prin faptul că s-a îndoit că forțele sale vor urma atare ordine și ca urmare el însuși ar fi părut neputincios.

Putin nu s-a înșelat: trupele regulate par să se fi evaporat din fața forțelor Wagner care înaintau. Acestea nu au întâmpinat rezistență nici măcar în Rostov-pe Don, unde se află cartierul general al districtului militar sudic. Cu excepția unor împușcături din elicoptere, pe care Wagner le-au și doborât, nimeni nu i-a atacat pe „muzicanți” după cum își spun acești mercenari.

Unde erau bombardiere și avioanele de luptă care ar fi putut să oprească din aer, trăgând asupra lor, coloanele ce treceau din Ucraina către orașul Rostov-pe-Don?

Cetățenii ruși l-au aplaudat pe Prigojin

Cu mult mai semnificativă pe termen lung a fost însă reacția cetățenilor. Soarta loviturilor de stat – ca și a revoluțiilor – este decisă nu atât de numărul de oameni ce iau cu asalt palatele, ci de mulțimea celor care sar în apărarea lor. A rămâne indiferent le este de ajutor complotiștilor.

Ultimul vers din tragedia lui Pușkin, Boris Godunov, cuprinde o condiție esențială a unei revolte reușite: „Narod bezmolvstvuet” (poporul tace).

De fapt, lucrurile s-au dovedit chiar mai rele decât atât pentru Putin. Locuitorii din Rostov au făcut mai mult decât să tacă. În loc să deplângă preluarea controlului de către Wagner, ei au fost filmați venindu-le în întâmpinare. În loc să agite portrete ale lui Putin și steaguri rusești, ei le-au adus insurgenților apă și bomboane.

Putin este un istoric amator pasionat care deplânge atât sfârșitul Imperiului Rus, cât și prăbușirea Uniunii Sovietice. În discursul său către națiune, el a renunțat la argumentul său preferat al invaziei naziste din 1941 pentru a numi calamitatea ce paște Rusia în prezent: Revoluția bolșevică din 1917. Substituirea este grăitoare. Abandonat atât de populația din Petrograd, cât și de trupele din Districtul Militar Petrograd, guvernul provizoriu a fost răsturnat de bolșevici cu doar două regimente, două mașini blindate și două mașini înarmate cu tunuri antiaeriene. Oare amintirea asta voia Putin să o alunge din minte în discursul său către națiune?

S-a dovedit că nu a fost deloc o presimțire nefondată. Nici șefii de vârf ai armatei, nici premierul, nici liderii partidelor din Duma, nici primarul Moscovei nu l-au susținut public pe Putin. Fisurile din sprijinul său au fost evidente și în cazul poporului rus, care a părut, în cel mai bun caz, indiferent la rezultatul revoltei și, în cel mai rău, precum locuitorii din Rostov, primind-o cu bucurie.

„Se sparge gheața!”, strigă pungașul-erou din clasica satiră clasică sovietică „Cele douăsprezece scaune”, când simte că norocul începe să-i surâdă.

Rebeliunea a fost încheiată de cel care a pornit-o, iar gheața nu s-a spart. Dar putem vedea cu toții fisurile, conchide Leon Aron, cercetător avansat la American Enterprise Institute, într-un articol publicat în revista Politico.