Siderurgia din România are o istorie îndelungată, iar în anii industrializării comuniste a atins apogeul, impulsionată de resursele naturale bogate ale țării și de expansiunea marilor combinate. Fostele oțelării au traversat perioade îndelungate de declin, iar unele au dispărut complet.

Fostul combinat siderurgic din Hunedoara în anii '90. Foto: Peter de Graaf, Ramblings.nz

Istoria siderurgiei din România are rădăcini vechi de milenii, zăcămintele bogate de fier din regiunile Banatului și Transilvaniei fiind exploatate în Antichitate. Tot de atunci datează primele ateliere de topit fierul, ale căror rămășițe au fost identificate de arheologi și istorici.

Primele furnale industriale au fost înființate în sud-estul României, în apropierea minelor de fier din Banatul Montan și din Munții Poiana Ruscă, iar în secolul al XIX-lea au fost construite primele uzine producătoare de oțel.

Regimul comunist a extins centrele industriale, transformându-se în combinate siderurgice cu mii de angajați, cele mai mari fiind la Galați, Hunedoara, Reșița, Călărași, Târgoviște și Brăila.

Producția de oțel, în scădere

Alte uzine funcționau în deceniile de comunism la Câmpia Turzii, Oțelu Roșu, Bocșa Montană, Roman și Slatina, dar și în alte localități mai mici cu tradiție metalurgică, unde se produceau semifabricate, țevi, piese turnate și oțeluri speciale.

În 1989, producția de oțel brut a României se ridica la 14,5 milioane de tone, însă după 1990, a intrat în declin pe fondul restructurărilor din metalurgie și minerit și al închiderii multor capacități industriale considerate neviabile.

Cel mai recent raport publicat de Institutul Național de Statistică arată că în 2023, producția anuală de oțel brut a României s-a ridicat la 1,65 milioane de tone, aproape la jumătate din capacitatea de producție a celui mai mare combinat siderurgic din România, aflat la Galați.

Sectorul siderurgic s-a confruntat în ultimii ani cu mai multe probleme care au afectat activitatea complexelor siderurgice și, recent, au contribuit la închiderea unuia dintre cele mai vechi combinate din România, cel din Hunedoara, fondat ca uzină siderurgică în 1884.

Printre problemele reclamate de companii și de specialiști s-au numărat costurile tot mai mari ale energiei electrice și gazului, sprijinul limitat acordat de statul român acestui sector, pierderea competivității economice față de producătorii din Asia și din unele state ale Uniunii Europene,

„Condițiile de piață foarte dificile, generate de prețurile ridicate la energia electrică și de presiunea importurilor la prețuri reduse din afara Uniunii Europene, au făcut imposibilă continuarea activității. ArcelorMittal Hunedoara nu mai poate absorbi pierderi financiare suplimentare”, informau, recent, reprezentanții ArcelorMittal, într-un comunicat care anunța închiderea combinatului siderurgic din Hunedoara (video). Complexul siderurgic, mai avea 470 de angajați, înainte de a fi închis din luna octombrie.

Costurile mari de modernizare, dar și costurile materiilor prime s-au numărat și ele printre problemele cu care s-a confruntat în ultimii ani siderurgia românească, dependentă decenii la rând de importuri.

Cum arăta siderurgia comunistă

Numeroși români au rămas cu nostalgia marilor combinate din deceniile comuniste, care absorbeau cea mai mare parte a forței de muncă din orașele mono-industriale construite în jurul acestora.

Regimul comunist le prezenta într-o lumină idealizată, lăudând producțiile „record” sau îndeplinirea în avans a planurilor de lucru impuse muncitorilor.

Combinatul din Hunedoara în anii '80. Sursa: Azopan.ro

Erau omise, în schimb, de propaganda comunistă, problemele grave cauzate de poluarea industrială a orașelor, costurile uriașe de producție, ineficiența economică a multor uzine, condițiile de lucru precare și veniturile mici obținute de angajații din siderurgie, în comparație cu muncitorii din alte țări.

România își propusese încă din anii ’50 atingerea autosuficienței în producția de oțel, necesară pentru alimentarea industriei esențiale de construcții de mașini. Producția de oțel a crescut de la 550.000 de tone în 1950 la 1,8 milioane de tone în 1960 și, odată cu construcția combinatului siderurgic de la Galați, la 6,5 milioane de tone în 1970.

Construcţia combinatului siderurgic Galaţi a început în 1960, iar potrivit unori istorici peste 12.000 de oameni, cei mai mulţi din satele regiunii Moldovei au fost angajaţi pentru lucrările necesare. Combinatul a fost inaugurat de Nicolae Ceauşescu, în 14 septembrie 1966. În anii '70, numărul salariaţilor combinatului a ajuns la 40.000, iar cel al angajaţilor de pe întreaga platformă siderurgică depăşea 50.000 de oameni. Era cel mai mare combinat construit în România.

În ciuda acestei creșteri impresionante a producției de oțel din anii '70, ea nu a reușit să acopere cererea, iar calitatea oțelului era insuficientă pentru multe aplicații din industria construcțiilor de mașini, arătau, în 1991, autorii volumului „România, un studiu al țării”, editat de Ronald D. Bachman și publicat de Biblioteca Congresului SUA.

Combinatul din Hunedoara în anii '80. Sursa: Azopan.ro

„Prin urmare, la începutul anilor 1970, guvernul a decis construirea unui combinat siderurgic ultramodern la Târgoviște, folosind tehnologie vest-germană. În a doua jumătate a deceniului, un alt complex de mari dimensiuni a fost ridicat la Călărași – din nou cu tehnologie occidentală. Totuși, industria nu a reușit să atingă obiectivul de producție de 18 milioane de tone pentru anul 1980, pe măsură ce țara intra într-un declin economic general”, informau cercetătorii americani, în volumul „România, un studiu al țării”.

În 1985, producția de oțel a României ajunsese, potrivit studiului, la 13,8 milioane de tone, iar în 1988 la 14,3 milioane, încă sub țintă, dar suficient pentru a plasa România printre primele zece țări producătoare de oțel din lume raportat la populație, notau autorii volumului.

Anii ‘80, începutul sfârșitului pentru combinate

Specialiștii arătau că programul de industrializare al Partidului Comunist Român s-a bazat pe resurse naturale bogate, printre care cele mai extinse rezerve de petrol și gaze din Europa de Est, cărbune, minereuri metalice și alte minerale și lemn. Căile navigabile interioare și porturile maritime cu ape calde au facilitat comerțul intern și extern, iar numeroasele râuri care izvorau din zonele de munte ofereau posibilități pentru irigații și pentru producerea de energie electrică.

„În ciuda acestor avantaje naturale, economia anilor 1980 s-a confruntat cu o gravă penurie de materii prime și energie, pe măsură ce o mare parte dintre rezervele cele mai accesibile se apropiau de epuizare. În plus, ani de exploatare neglijentă a resurselor au provocat degradări severe ale mediului, afectând în special rezervele de apă, solul și pădurile”, concluzionau autorii volumului.

Hunedoara în anii '90. Foto: Peter de Graaf. Ramblings.nz

În anii ‘90, orașele siderurgice ale României ofereau o imagine dezolantă. Complexele industriale, cu mii de angajați, dar cu tehnologii învechite, mai rezistau cu greu economiei de piață în care România făcea primii pași după o perioadă îndelungată.

„Producţia de oţel a crescut dramatic sub dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu, datorită fetişului său pentru industria grea, iar până în anii 1980, siderurgia Hunedoarei era cea mai mare din toate din Balcani. La începutul anilor '90, siderurgia era deja în declin, dar era încă imensă, poluantă şi, într-un fel îngrozitor, uimitoare”, scria Peter de Graaf, un fotograf neo zeelandez care vizitase Hunedoara în anii ‘90.

Călătorul observa atunci priveliștea stranie a colosului industrial din Hunedoara, care înconjura Castelul Corvinilor și acoperea orașul cu noxe.

„Castelul din Hunedoara a fost înconjurat pe trei laturi de halele combinatului, de turnuri de beton de răcire, de cuptoare şi rânduri de coşuri de fum falnice care aruncau fum usturător, maroniu-roşcat. Culoarea era dată de dioxidul de azot, un gaz toxic care formează acid nitric la contactul cu ploaia. Pe măsură ce fumul se răspândea, cerul devenea roz ca şi cum ar fi întotdeauna apusul soarelui. A fost ca şi când am cădea într-un fel de coşmar industrial distopic sau în decorul unui film post-apocaliptic”, relata Peter de Graaf,