Primul prim-ministru al statului român modern a fost Barbu Catargiu, un conservator dintr-o familie ilustră de boieri români. Acesta dorea ca statul român să evolueze cu pași mici dar siguri, fără reforme radicale. A sfârșit tragic după numai jumătate de an de mandat, în urma unui complot.

Unirea Principatelor Române, adică Moldova și Țara Românească, a avut loc de facto pe 24 ianuarie 1859, atunci când Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor și în Țara Românească. Datorită efortului diplomaților români, această realitate politică a fost recunoscută parțial la Conferința de la Paris din același an. Abia în 1862, unirea a fost recunoscută pe deplin de marile puteri europene. Inclusiv de puterea suzerană, adică de Imperiul Otoman. Odată cu recunoașterea Unirii, a fost desemnat și prim-ministrul Principatelor Române Unite, pe 22 ianuarie 1862. Este vorba despre Barbu Catargiu, un personaj rasat, un boier intelectual și un politician conservator cu o experiență bogată. Deși văzut ca unul dintre cei mai mari politicieni români, Barbu Catargiu avea să ocupe funcția de prim-ministru doar aproximativ 6 luni. Cariera și viața i-au fost curmate tragic în urma unui complot de care, se bănuiește, nici Alexandru Ioan Cuza nu ar fi fost străin.

Un boier sadea, os domnesc, intelectual pur-sânge

Barbu Catargiu a fost un boier sadea, un intelectual și un om politic rasat, un vizionar al vremurilor sale, "cel dintâi orator al tribunei parlamentare româneşti", după cum îl considera Mihail Kogălniceanu, dar şi un patriot prin excelenţă. S-a născut pe 26 octombrie 1807 la București. Era fiul paharnicului Ştefan Catargiu şi al Tiţei Văcărescu, fiica lui Barbu Văcărescu. Era un descedent al Brâncovenilor, o familie ilustră de boieri. Beneficiază de o educația solidă și, în cele din urmă, este trimis la Paris, fiind un copil sensibil și înclinat către artă. La Paris se desăvârșește ca intelectual și își consolidează structura de politician. Din copilul sensibil devine un tânăr intelectual combatant, un orator de excepție. Urmează cursurile facultăţilor de drept, filosofie, economie politică şi litere. Devine inspirat de modelul revoluţionar francez şi îşi doreşte emanciparea Principatelor Române. Se întoarce acasă cu acest gând.

Barbu Catargiu este un adept al revoluțiilor de catifea, la nivelul mentalităților și ideologiilor, cu pași mărunți și siguri, fără convulsii sociale, politice și violență. Era convins că acela era drumul Principatelor pentru a deveni un stat modern stabil, dezvoltat, în pas cu vremurile. În anul 1837, Barbu Catargiu candidează la un loc în Obșteasca Adunare (un soi de Parlament incipient). Deși avea doar 30 de ani, reușește să obțină voturile necesare și va reprezenta Teleormanul. În Obșteasca Adunare, Barbu Catargiu devine un opozant al administrației domnului regulamentar Alexandru Dimitrie Ghica și propovăduia un model de modernizare a Valahiei. I-a impresionat pe contemporani cu talentul său oratoric. „Vere, îţi cedez locul meu, m-ai întrecut!", i-a mărturisit Gheorghe Bibescu, vărul său. În ciuda opoziției ferme, talentul administrativ și politic îi era recunoscut. Ajunge până la rangul boieresc de logofăt și să conducă Departamentul Dreptății (un fel de Minister al Justiției)și, mai târziu, în preajma unirii din 1859, judecător la Înalta Curte de Justiție, în timpul domniei lui Barbu Știrbei.

Nu-i plăceau mișcările violente

Este numit în aceastǎ funcție după ce pe ce tron a ajuns vărul său, Gheorghe Bibescu. Chiar și așa, Barbu Catargiu nu-și scutește vărul de critici. Ba chiar cochetează cu „Societatea Filarmonică” și îi împărtășește ideile. „Societatea Filarmonică” era o asociația care, oficial, promova dramaturgia românească, dar care, în realitate, era o asociație secretă care milita pentru unirea Principatelor, introducerea votului universal, egalitatea în fața legii și multe idei moderne, reformatoare. Cu toate acestea, nu s-a implicat în Revoluția de la 1848 . Barbu Catargiu avea oroare de mișcări violente și le considera dăunătoare societății. El credea în modernizarea organică a societății. „Urăsc zgomotul şi turburările din partea particularilor, ceea ce se numeşte anarhie, urăsc abuzul din partea guvernului, ceea ce se numeşte despotism", preciza Barbu Catargiu.

Tocmai de aceea, în timp ce aveau loc tulburările de la București și Proclamația de la Islaz sau bătălia din Dealul Spirii, Barbu Catargiu a preferat să călătorească în Franța, Anglia sau în capitala Imperiului Habsburgic. Acolo a studiat diverse modele politice, mecanismele administrative și sociale și a luat și pulsul societății. A avut și numeroase întâlniri cu oficialități politice ale vremii. Aceste legături îl vor ajuta în 1859. Pentru unii, atitudinea lui Barbu Catargiu a fost destul de controversată, mai ales fiindcă nu a participat la revoluție, deși împărtășea o parte din idealurile sale.

După „pacificarea” Valahiei s-a întors și a ocupat funcții în stat, fiind numit director al Departamentului Dreptății iar ulterior suplinitor al Sfatul Visteriei și vornic al Poliției. În anul 1856 își dǎ demisia din funcția de judecător la Înalta Curte de Justiție şi Barbu Catargiu se va implica total în mișcarea unionistă din Țara Românească. Era misiunea în care credea cu desăvârșire, mai ales că se făcea pe cale diplomatică și politică și nu prin forța armelor. A fondat „Comitetul Conservator al celor nouă”, o grupare politică care a stabilit cele opt puncte fundamentale pentru dezbaterile și hotărârile Divanului Ad-Hoc. Devenise unul dintre fruntașii Conservatorilor munteni, o partidă politică a marilor moșieri și a aristocraților. La alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, care avea să aleagă noul domnitor conform Convenţiei de la Paris, a candidat în judeţul Dâmboviţa.

Primul prim-ministru al Principatelor Unite

În anul 1859, Barbu Catargiu era un politician galonat. Era un om cu o vastă cultură și pregătire intelectuală, cu experiență în administrație, justiție, politică și cu orizonturi deschise datorită călătoriilor sale. În plus, reprezenta partida conservatorilor, o mare forță politică a Principatelor de la jumătatea secolului al XIX-lea. Tocmai de aceea, a reprezentat din prima o opțiune pentru Alexandru Ioan Cuza. Barbu Catargiu a primit funcția de ministru al Finanțelor, fiind și membru în Comisia Centrală de la Focşani însărcinată cu elaborarea legilor comune ale celor două Principate. După recunoașterea completă și oficială a unirii, Barbu Catargiu a fost ales prim-ministru.

Era primul șef de guvern al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești, embrionul statului modern român. "Ceea ce Dumnezeu a unit oamenii să nu mai îndrăznească a despărți”, a declarat acesta în decembrie 1861. Și-a început mandatul ca prim-ministru pe 22 decembrie 1862. A deținut această funcție doar șase luni, deși a fost considerat unul dintre cei mai capabili oameni politici pe care i-a avut vreodată România. Printre cele mai importante legi adoptate de cabinetul Barbu Catargiu au fost legea vânzării sării și cea a urmăririi veniturilor statului. Principalul său proiect ca prim-ministru a fost legea agrară, realizată după model conservator. Adică, prin legea agrară, țăranii nu erau împroprietăriți pe loturile pe care le lucrau, ci era constituit un soi de teren comunal care să cuprindă câte trei pogoane de fiecare cap de familie țărănească. Țăranii puteau cumpăra sau arenda terenuri de pe proprietatea statului, dar nu și de pe moșiile boierești.

Această lege avea și un caracter subiectiv. Catargiu era exponentul marilor moșieri care nu doreau să înstrăineze din terenuri, dar și unul obiectiv, fărâmițarea marii proprietăți agricole ducând la o productivitatea mai scăzută. Mai mult, mulți țărani nu dispuneau de tehnologie și capital pentru a investi într-o agricultură productivă. Proiectul a fost prezentat Adunării, dar a stârnit opoziția virulentă a liberalilor, adversarii de moarte ai conservatorilor. Liberalii doreau reforme radicale în societatea românească și nu credeau în politica „pașilor mărunți”. La rândul său, Mihai Kogălniceanu preciza că proiectul încalcă prevederile Convenției de la Paris, care decisese că „ţăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pe moşia lui”. Conservatorii aveau însă majoritatea și era foarte probabil ca această reformă agrară să treacă la vot așa că liberalii radicali au pus presiune pe guvernul Barbu Catargiu. Mai precis, au organizat o amplă mișcare de protest, convocată la începutul lunii iunie a anului 1862 pe Câmpia Libertății din Dealul Filaretului. Mișcarea de protest coincidea cu festivitățile dedicate celebrării a 14 ani de la Revoluția de la 1848. Liberalii au organizat și o amplă campanie, în presa vremii, de denigrare a guvernului conservator. Kogălniceanu a încercat să impresioneze în Adunare ținând un discurs despre starea țărănimii și cheia bunăstării acestei categorii sociale pentru dezvoltarea țării. Catargiu s-a opus însă, din nou, împroprităririi radicale, precizând că "o nație nu trăiește din milostenie”.

Primul asasinat politic din istoria modernă a României

Conflictul cu liberalii radicali a marcat scurta guvernare a lui Barbu Catargiu. Scandalul a escaladat după campaniile de presă comandate de liberali și după ce aflase de manifestația pregătiră pe Dealul Filaretului. „Trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuţitele, ciomegele şi chiar puştile, care s-au găsit asupra ţăranilor arestaţi la Văcăreşti. Voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”, a transmis Barbu Catargiu.

Pe 8 iunie 1862, imediat după acea ședință încinsă a Adunării Deputaților, Barbu Catargiu vrea să părăsească sediul Adunării din Dealul Mitropoliei. Uimit, acesta constată că trăsura sa personală nu se mai afla la scară, așa cum era stabilit (era un cupeu închis). În schimb, în față se afla prefectul Poliției Bucureștiului, Nicolae Bibescu. Acesta l-a invitat pe primul-ministru să urce în trăsura sa deschisă și să-l conducă acasă. Pe la ora 17.00, trăsura ajunge prin gangul de sub clopotnița Mitropoliei. Se aud două focuri de armă. Primul-ministru este împușcat direct în cap și moare pe loc. Un alt glonțe trece razant pe lângă capul prefectului. Criminalul a dispărut imediat, iar la locul faptei a fost găsit un pistol ruginit. Caii de la trăsură, speriaţi de zgomotul împuşcăturii, au luat-o la galop şi au mai înaintat sute de metri până când au putut fi opriţi. Odată trăsura oprită, s-a constat decesul premierului.

După declaraţiile unui martor de la faţa locului, pe Catargiu l-ar fi împuşcat ”un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu borduri negre”. Aşa suna circulara Poliţiei care a făcut înconjurul ţării în depistarea asasinului. A fost indicat Dimitrie Dunca, un liberal exaltat pe seama căruia s-a pus într-o primă fază asasinarea lui Catargiu. „Şi pentru că, din informaţiile ce am luat, acel individ este peste măsură exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul”, scria prefectul de Ialomiţa, cel care l-a indicat după descrierea martorului ca prezumtiv asasin pe Dunca. Dimitrie Dunca nu a putut fi găsit şi nu a fost interogat. Se bănuiește, cumulând seria de coincidențe dubioase, faptul că prefectul Poliției a fost implicat, inclusiv cu girul lui Cuza. S-a ajuns la concluzia că Barbu Catargiu devenise incomod și o frână în calea reformelor radicale.

„Barbu Catargiu era, cum a fost bine definit, un liberal clasic( n.r. era un conservator, dar cu idei liberale în societate, idei însă opuse liberalismului radical), al cărui liberalism consta în principiul că individul este acela care, prin proprii mijloace, este singur în stare să-şi dobândească o situaţie socială sau politică în marginile îngăduite de însuşirile lui personale. Aceste însuşiri îl selectează automat faţă de alţii, iar dezvoltarea acestor însuşiri îi dă individualitatea care-l fereşte de despotismul unui om, al unui grup, sau al maselor. Dovada ideilor liberale ale lui Barbu Catargiu reiese din manifestul ce-l dă în 1859 cerând «egalitatea înaintea legilor; supunere fără deosebire la toate sarcinile statului; primirea tuturor - potrivit capacităţi lor lor - în funcţiunile statului; guvern reprezentativ, răspundere ministerială; adunare electivă potrivit stării morale şi materiale a ţării»”, scria Emanoil Hagi Mosco în ”Bucureşti, amintirile unui oraş”.

Bănuielile vremii erau că era un complot al liberalilor radicali, în care a fost implicat și Nicolae Bibescu. Se credea că el este cel care l-a împușcat în ceafă pe Barbu Catargiu, de aproape, în gangul de sub clopotnița Mitropoliei, departe de ochii curioșilor. În plus, ancheta a fost închisă destul de rapid, cu "autor necunoscut", soluție cerută inclusiv de Cuza.

.