Destinul uriașilor din Carpați: bourul s-a stins, zimbrul a renăscut
Deși sunt adesea confundați din cauza masivității și a rolului central pe care îl joacă în folclorul autohton, bourul (Bos primigenius) și zimbrul (Bison bonasus) au parcurs drumuri evolutive diferite. Bourul, considerat strămoșul direct al bovinelor domestice, a fost șters definitiv de pe fața pământului, supraviețuind doar în mituri, steme și legende precum cea a descălecatului lui Dragoș-Vodă. În schimb, zimbrul a fost readus de pe buza dispariției totale printr-un program internațional ambițios de conservare inițiat în secolul trecut.
Zimbri din Pădurea Slivuț. Foto: Romsilva
Faptul că aceste fiare uriașe au marcat profund spațiul carpatic este atestat încă din Antichitate. Pe celebra matriță din bronz scoasă la lumină în 2013 la Sarmizegetusa Regia – folosită pentru crearea de podoabe scumpe – se remarcă silueta unui animal cu o coamă bogată și barbă lungă, angajat într-o luptă dinamică cu un rinocer atacat concomitent de o felină. Detaliile anatomice îl disting clar de taurul clasic redat pe aceeași piesă arheologică.
Matrița din Sarmizegetusa Regia. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRULCând s-au pierdut urmele bourilor și ale zimbrilor
În spațiul românesc, declinul bourilor a început încă din Evul Mediu. Cercetările istoricului A. B. Szalay arată că ultimele populații transilvănene au rezistat în Munții Călimani până în jurul anului 1380, în timp ce pe versanții estici ai Carpaților, în Moldova, specia a supraviețuit până spre 1460. Zonele greu accesibile de la confluența Transilvaniei cu Moldova și Bucovina au reprezentat ultimele redute ale acestor animale.
Szalay sublinia că bourul a trăit liber pe pământ moldovenesc mai mult decât în oricare altă zonă a continentului european, realitate reflectată de abundența numelor de locuri formate pe această rădăcină. Pe plan european, ultimul exemplar cunoscut de bour s-a stins din viață în Polonia, în anul 1627.
Zimbrul a rezistat mai mult în Carpați, dar a împărtășit treptat aceeași soartă tragică pe fondul tăierilor masive de pădure, al extinderii pășunatului domestic și al vânătorii. Nobilul transilvănean Alexandru Ujfalvy (1792–1866) a notat în memoriile sale din anii 1854–1855 momentul precis în care a căzut cel din urmă exemplar din Ardeal:
„În Ardeal cel din urmă zimbru a fost ucis în 8 Octombrie 1762, pe dealul Plai, din Munții Bârgăului. Socrul meu, acum mort, a fost de față la vânătoarea aceasta, pe care o aranjau tatăl-său subprefect al comitatului Dăbâcei. Totdeauna accentua că după anul arătat mai sus nu s-a mai văzut zimbru în cuprinsul Ardealului. Zimbrul din urmă era o vacă bine făcută, de vreo 10–12 ani. A cântărit cinci măji și 42 funți.” — Alexandru Ujfalvy
Există însă mărturii că prezența zimbrului a mai persistat sporadic. Savantul Ion Th. Simionescu relata în volumul „Fauna României” (1938) că în 1740 groful Lazar a impresionat audiența la dieta din Sibiu sosind într-o trăsură trasă de doi zimbri domesticiți, împodobiți cu hamuri de argint și coarne aurite. De asemenea, profesorul Eugen Botezat documenta existența unui corn bucium în Bucovina, purtând anul 1808 și numele „Iftymy Ziub”.
Salvarea de la Białowieża și viziunea savanților români
La hotarul dintre secolele XIX și XX, întreaga soartă a speciei europene atârna de un fir de ață. În pădurea Białowieża – cândva rezervație strict protejată de monarhii polonezi și apoi de țarii ruși – trăiau 1.500 de zimbri în 1860, numărul scăzând la 750 în 1900 și la 735 în 1914. Primul Război Mondial a distrus acest echilibru fragil: în 1919 a fost vânat ultimul exemplar sălbatic din pădure, iar populația din Caucaz s-a stins la scurt timp după aceea.
Salvarea a pornit din captivitate. În 1929, Polonia a demarat un program istoric de reproducere pe baza exemplarelor rămase prin menajerii și grădini zoologice. Inspirat de această reușită, zoologul român Eugen Botezat pleda ferm la mijlocul deceniului al patrulea pentru o abordare similară în Carpați:
„Ce ar fi, dacă și noi am concepe ideea conservării naturii mai temeinic de cum ne-am străduit până acum? Ce i-ar strica poporului și statului român, dacă ar înființa un parc drept rezervațiune naturală într-o regiune mai puțin populată și puțin accesibilă culturii (adică pustiirii)? Și ce ar fi, dacă în ea am reintroduce zimbrul și elanul, precum au trăit aceste animale acolo nu tocmai de mult?” — Eugen Botezat
Deși savantul indica Munții Călimani, Poiana Ștampei sau Piatra Dornei ca puncte ideale de repopulare, destinul zimbrilor românești avea să reînceapă în alt colț de țară.
Revenirea din 1958: Podarek și Pulonka
La data de 8 noiembrie 1958, primii doi zimbri – o pereche numită Podarek și Pulonka – au sosit din Polonia direct la rezervația amenajată în Pădurea Slivuț din proximitatea Hațegului. Pentru aceștia fusese pregătit un perimetru de zece hectare de pădure de foioase și pajiști, divizat în două parcele și dotat cu hrănitoare, o magazie de furaje, o pivniță și o fântână.
Transportul călătorilor neobișnuiți s-a efectuat feroviar, într-un vagon special, până la gara Bretea Streiului, de unde animalele au fost preluate cu autocamioane. Masculul atingea o masă corporală impresionantă de aproximativ o tonă, în timp ce femela cântărea în jur de 700 de kilograme. Primeau hrană de trei ori pe zi, constând din fân, sfeclă, orz și lăstari, meniu completat de vegetația pădurii.
Conform consemnărilor din „Revista Pădurilor” din 1959, uriașii ierbivori au explorat minuțios noul cămin, dând dovadă de prudență la ieșirile către lizieră. Dincolo de statura masivă, cei doi s-au remarcat prin vioiciune și temperament: rumegau, se tăvăleau, se luptau amical împungându-se sau se frecau de trunchiurile arborilor, stârnind uimirea silvicultorilor prin agilitatea de care dădeau dovadă.
După două secole de absență, repopularea a pus bazele unor nuclee solide care continuă să se dezvolte:
„Zimbrul a fost reintrodus în fauna României în anul 1958, de către silvicultorii români, prin aducerea, din Polonia, a doi zimbri, numiți Podarec și Polonka, după două secole de la dispariția acestuia din fauna țării. Treptat, s-au format mai multe nuclee de zimbri, iar zimbrii au reînnoit legătura cu pădurile noastre. Regia Nationala a Padurilor - Romsilva administrează trei nuclee de zimbri, la Bucșani, Hațeg și Vânători Neamț, cu un efectiv total de peste o sută de exemplare.” — Romsilva
În prezent, grație continuării acestor eforturi și eliberărilor făcute în libertate, România deține una dintre cele mai semnificative populații de zimbri din întreaga Europă.
Explorează subiectele:
