Dezvăluiri BNR/Zborurile secrete cu tone de aur românesc la bord

Dezvăluiri BNR/Zborurile secrete cu tone de aur românesc la bord

Într-o seară din septembrie 1980, actualul Aeroport Henri Coandă era păzit mai ceva decât Casa Albă. Înțesat de securiști și milițieni, angajații Aeroportului așteptau un convoi secret de mașini care urmau să încarce un avion care aștepta cu motoarele pornite. Destinația? Puțini oameni o cunoșteau. Avionul aștepta câteva zeci de tone de aur aduse cu dubele blindate, aur pe care urmau să-l transporte în Elveția, la solicitarea expresă a lui Nicolae Ceaușescu. La scurt timp, alt avion transporta alte 10 tone de aur. Trimiterile de metal prețios în străinătate ”pentru valorificare” din perioada 1980-1981 au totalizat aproape 40 de tone de aur fin. Erau vremuri dificile, care ne-au prins cu datorii mari care trebuiau achitate. Iar Ceaușescu voia ca România să își achite toate datoriile cu orice preț. Ceea ce s-a dovedit dezastruos pentru economie.
 
Statutul României de membru al Fondului Monetar Internațional a influențat evoluția stocului de aur al Băncii Naționale, iar criza datoriei externe și-a pus amprenta pe cantitatea de metal prețios păstrată la Banca Națională în condițiile în care autoritățile de la București au încercat să acopere deficitele balanței de plăți și prin vânzări substanțiale de aur.
 
În perioada 1979-1982 economia mondială s-a confruntat cu mai multe șocuri, ale căror efecte (cumulate cu slăbiciunile economiilor țărilor în curs de dezvoltare) au determinat declanșarea unei crize financiare de mari proporții, care a afectat mai întâi țările din Europa de Est.
 
Primul a fost șocul petrolier din 1979. Acesta a determinat dublarea prețului real al țițeiului pentru țările în curs de dezvoltare importatoare de combustibil lichid.
 
Al doilea a fost cel determinat de creșterea ratei dobânzii de referință anunțată de Federal Reserve de la 9,5 % în august 1979 la 16 % în mai 1982. Consecința imediată a fost creșterea abruptă a nivelului dobânzii reale pe care țările importatoare de petrol o plăteau pentru creditele externe.
 
Al treilea factor care a contribuit la declanșarea crizei a fost extinderea recesiunii în țările puternic industrializate în anii 1981-1982. Aceasta a determinat reducerea posibilităților ca țările în curs de dezvoltare să-și poată valorifica produsele pe piețele internaționale.
 
În consecință, încasările din exporturi pentru aceste state au scăzut vertiginos determinând reducerea resurselor necesare pentru achitarea serviciului datoriei externe.
 
Ultimul dintre factorii care au agravat situația a fost aprecierea dolarului SUA cu aproximativ 25% în intervalul 1980-1982, ceea ce a îngreunat sarcina datoriei externe pentru țări ca România, ale căror împrumuturi erau în cea mai mare măsură contractate în moneda americană.
 
Contextul economiei mondiale deosebit de nefavorabil a fost agravat de mai multe erori: utilizarea unor rate de schimb valutar fixe, ceea ce a accentuat lipsa de competitivitate a produselor autohtone pe piața internațională, și promovarea dezvoltării economice cu orice preț prin susținerea întreprinderilor care nu erau eficiente economic.
 
La sfârșitul deceniului al optulea al secolului trecut, economia României, țară în curs de dezvoltare (economie emergentă, cum s-ar spune azi), se număra printre cele mai vulnerabile în fața schimbărilor dramatice intervenite pe plan mondial. Dezvoltarea industriilor metalurgice, constructoare de mașini, petrochimică, precum și a investițiilor în rafinării și instalații de procesare a țițeiului au determinat creșterea consumului de energie și au accentuat dependența țării față de importul de țiței și de materii prime.
 
Astfel, în numai cinci ani, cererea de petrol a României s-a triplat, de la 5 milioane de tone în 1975 la 16 milioane de tone în 1980, în condițiile în care producția internă nu depășea 10 milioane de tone. Pentru achitarea importurilor dar și pentru acoperirea deficitelor înregistrate prin reducerea încasărilor din exporturi, autoritățile de la București au început din 1978 să se îndatoreze din ce în ce mai mult pe piața externă.
 
În perioada 1977- 1980 numai de la Fondul Monetar Internațional au fost obținute 3 credite în valoare de 350 de milioane de dolari, sumă utilizată mai ales pentru finanțarea dezechilibrelor balanței de plăți din anii respectivi. În plus, dacă până în 1978 deficitele au fost finanțate cu ajutorul unor împrumuturi contractate pe termen mediu și lung, ulterior s-a recurs din ce în ce mai frecvent la credite pe termen scurt, ceea ce a determinat creșterea ponderii împrumuturilor scadente în mai puțin de un an în totalul datoriei externe a României.
 
Potrivit datelor provenind de la Banca Mondială, în intervalul 1976-1981, aceasta a crescut de la 0,5 miliarde dolari SUA la 10,4 miliarde dolari SUA. Până în 1979, ratele medii ale dobânzilor la împrumuturile contractate se situau între 7,5% și 8,5%, pentru ca în următorii doi ani ratele acestor dobânzi să ajungă până la 10-15% pe an.
 
În luna mai 1980, Nicolae Ceaușescu amintea în ședința Comitetului Central al Partidului Comunist Român despre „numeroasele neajunsuri și rămâneri în urmă” din economia românească. Cât de gravă era situația, ne spun datele transmise de România la FMI.
 
La 30 iunie 1980 datoria externă a României era de 9,19 miliarde de dolari SUA, la care se adăugau dobânzi în valoare de 1,77 miliarde de dolari SUA. Dar aproape o treime din datoria externă, respectiv 2,85 miliarde de dolari SUA, era pe termen scurt, la care se adăugau dobânzi în sumă de 0,25 miliarde dolari SUA.
 
În același timp, balanța comercială pe primul semestru al anului respectiv înregistra un deficit de 1.509 milioane de dolari SUA la încasările în valută convertibilă. Pentru achitarea datoriilor scadente, în sumă de 440 de milioane de dolari SUA la sfârșitul anului 1980 și de 1.271 de milioane de dolari în anul 1981, conducătorii de la București au încercat găsirea mai multor soluții. Mai exact, s-a dat un telefon la FMI, solicitându-se negocieri în vederea refinanțării datoriei, dar în același timp s-a urmărit și suplimentarea resurselor valutare prin vânzarea de aur din stocul Băncii Naționale.
 
Astfel, în lunile septembrie-octombrie 1980, au fost trimise în Elveția două transporturi de aur care au totalizat aproape 20 tone de aur fin. La jumătatea anului următor, în luna iunie, au mai fost trimise în Elveția încă 9,99 tone de aur fin, iar la Banca Angliei alte 9,99 tone de aur fin.
 
Trimiterile de metal prețios în străinătate pentru „valorificare” din perioada 1980-1981 au totalizat aproape 40 de tone de aur fin. Din această cantitate, 29,97 tone de aur fin au fost depuse la Banca Reglementelor Internaționale într-un depozit aflat la dispoziția Băncii Naționale a RSR, iar circa 10 tone au fost depozitate la Banca Angliei într-un cont aflat la dispoziția Băncii Române de Comerț Exterior.
 
Încercând să obțină o parte din resursele necesare acoperirii ratelor scadente ale datoriei externe în anul 1981, guvernul român a autorizat Banca Națională să vândă din depozitul de la BRI 3,71 tone de aur fin în intervalul 29 mai – 31 iulie 1981, în vreme ce Banca Română de Comerț Exterior a fost, de asemenea, împuternicită pentru vânzarea a 4,3 tone din depozitul de la Banca Angliei în intervalul 15 octombrie – 15 decembrie 1981.
 
Anul următor, în lunile martie și septembrie, din depozitul de la BRI au fost vândute alte 5 tone de aur fin, iar în februarie 1983 încă o tonă de aur. Potrivit materialului informativ întocmit în ianuarie 1985 de Banca Națională a RSR, din aceste tranzacții a fost încasată suma de aproape 210 milioane de dolari americani.
 
Cea mai mare parte a acesteia, mai precis 104.251.793,39 dolari SUA, a fost pusă la dispoziția Băncii Române de Comerț Exterior pentru diverse plăți externe, în vreme ce 9.053.179,98 dolari SUA s-au utilizat pentru rambursarea parțială a unui credit SWAP de 56 de milioane de dolari SUA contra aur, angajat de Banca Națională a RSR la BRI. Alte 43 de milioane de dolari SUA, au fost puse la dispoziția Ministerului Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale (MCECEI), în vreme ce încă 50 de milioane de dolari au fost puse la dispoziția ICE Petrolexportimport.
 
În pofida aportului valutar obținut prin vânzarea de aur, situația financiară a României a continuat să se deterioreze în cursul celui de-al doilea semestru al anului 1981. Declanșarea crizei datoriei externe nu a putut fi stopată, deși, la 15 iunie 1981, Consiliul Executiv al FMI a aprobat României un credit de circa 190 de milioane de dolari SUA în cadrul facilității de finanțare compensatorie pentru nerealizarea exporturilor și un credit de circa 1,32 miliarde de dolari SUA în cadrul unui aranjament stand by pe o perioadă de trei ani. Amintim în acest context că primul credit a putut fi accesat integral în aceeași lună, în vreme ce eliberarea tranșelor trimestriale în cadrul acordului stand-by a fost condiționată de adoptarea anumitor măsuri de politică economică de către guvernul de la București. Printre acestea se numărau: stabilizarea financiară, reorientarea direcțiilor de dezvoltare a economiei, majorarea prețurilor, deprecierea cursului de schimb al leului față de dolarul SUA etc. Acordul s-a derulat cu multă dificultate până la sfârșitul anului 1983, România reușind să obțină numai circa 1 miliard de dolari SUA din creditul inițial.
 
La înrăutățirea poziției financiare a României au contribuit atât temerile creditorilor privind posibilitatea extinderii crizei datoriei publice care se declanșase în Polonia în prima parte a anului 1981, cât și sporirea neîncrederii în capacitatea guvernanților de la București de a gestiona datoria pe termen scurt. Băncile străine au început să retragă depozitele din România și au anulat liniile de creditare interbancare, iar până la sfârșitul anului au fost acumulate arierate, în valoare de 1 miliard de dolari SUA, aferente achitării ratelor scadente la datoria externă a țării.
 
În această situație, la 3 noiembrie 1981, autoritățile române au solicitat principalilor creditori străini să accepte o amânare cu până la 6 luni a plății datoriilor. Câteva săptămâni mai târziu, FMI a anunțat că din cauza situației economice a țării nu va debloca a doua tranșă din acordul stand-by, în plus a recomandat inițierea de negocieri cu principalii creditori pentru reeșalonarea plăților în contul datoriei externe.
 
În ianuarie 1982, România a început prima rundă de negocieri cu reprezentanții a 9 bănci occidentale din 6 țări vest europene. FMI a participat la negocieri în calitate de observator. Tratativele s-au finalizat la 7 decembrie 1982. Pentru reeșalonarea plăților la împrumuturile guvernamentale, în iulie 1982, s-au purtat negocieri cu 15 state creditoare reunite în Clubul de la Paris. Acestea au acceptat încheierea unor convenții, prin care s-a agreat planul de restructurare a datoriei externe a României. Pe ansamblu, s-a reușit reeșalonarea plăților pe o perioadă de 6 ani și jumătate, cu o dobândă medie de 3,5% pe an.
 
Cu toate acestea, rambursarea datoriei externe în următorii ani nu s-a derulat fără dificultăți. Principala resursă valutară era reprezentată de excedentele balanței comerciale. Pentru obținerea acestora au fost forțate exporturile și reduse dramatic importurile. Această politică a afectat nu numai buna funcționare a industriei, care s-a văzut lipsită de materiile prime necesare, de piesele de schimb și chiar de reînnoirea dotărilor cu mașini și instalații moderne, ci a afectat în egală măsură și nivelul de trai al populației.
 
Un moment de cotitură a fost reprezentat de anul 1985, când România a înregistrat întârzieri în rambursarea ratelor scadente la împrumuturile obținute de la instituții financiare, precum Fondul Monetar Internațional și Banca Reglementelor Internaționale.
 
Nu întâmplător, încă din ianuarie 1985, la solicitarea conducerii PCR a fost întocmită nota privind situația „valorificării” aurului trimis în străinătate în intervalul 1980-1981. Potrivit acesteia, din valuta obținută în urma vânzărilor de aur din anii 1981-1983, mai erau disponibili 2,11 milioane dolari SUA, aflați în depozit la termen, și 732.157 dolari SUA depuși în cont la vedere, în numele Băncii Naționale a RSR la Banca Reglementelor Internaționale. La data întocmirii notei, România mai avea în străinătate 20 de tone aur fin la BRI și 5,7 tone aur fin la Banca Angliei.
 
Cel mai probabil, informarea amintită a fost solicitată în contextul în care Nicolae Ceaușescu pregătea adoptarea deciziei privind interzicerea pe viitor a apelului la credite străine și rambursarea în cel mai scurt timp a întregii datorii externe a României. În acest scop, la mijlocul anului 1985, a fost conceput un plan, prezentat ulterior creditorilor externi și opiniei publice internaționale. Aplicarea acestuia avea în vedere mai ales utilizarea excedentelor balanței comerciale, obținute în urma forțării exporturilor, fără a se neglija aportul pe care îl putea aduce atingerii obiectivului propus continuarea „valorificării” aurului din stocul Băncii Naționale a RSR.

Astfel, în semestrul al doilea al anului 1986, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, conducerea de atunci a României a decis prin Decretul Consiliului de Stat nr. 325/1986, vânzarea unei cantități de 80 de tone de aur din stocul Băncii Naționale pentru accelerarea plății datoriei externe, urmând ca aurul respectiv să fie răscumpărat după încheierea achitării datoriei. În conformitate cu actul normativ menționat, în intervalul 27 octombrie-27 noiembrie 1986, au fost transportate la Banca Reglementelor Internaționale 55 de tone de aur în lingouri. Această cantitate se adăuga celor aproape 26 de tone aur fin, aflate deja în străinătate la sfârșitul anului precedent. În total, la sfârșitul lunii noiembrie 1986 se aflau în străinătate 80,8 tone aur fin. Acest aur trebuia vândut până la 31 decembrie 1986.
 
Dar, așa cum își amintea Florea Dumitrescu, guvernatorul Băncii Naționale la acea dată, s-a aprobat în cele din urmă prelungirea acestui termen până în martie 1987, pentru a nu se influența prețul pe piața aurului.
 
La sfârșitul anului 1987, stocul de aur al BNR mai avea doar 42,5 tone de aur, cel mai redus nivel înregistrat după anul 1946, mai scăzut chiar decât cel consemnat la sfârșitul anului 1959, când stocul de aur atinsese, de asemenea, un minim, respectiv 51,2 tone de aur, din care 8 tone erau împrumutate din URSS, relatează HotNews.ro.
 
 



 

Trimite pe WhatsApp


Citește și:

populare
astăzi

1 Fără sutien în brațele lui Alex Bodi / Oana Zăvoranu, petrecere de pomină la 48 de ani!

2 Cică vipera era agitată! / Amănunte picante despre despărțirea „cuplului prefăcătoriei”

3 Așa o fi?

4 Udrea investeşte în cel mai scump proiect imobiliar din România

5 Un fost atașat militar rus s-a dus la Deveselu ca turist. A pretins că se roagă la o biserică