Dezvăluiri istorice reaprind controversa privind programul nuclear al Israelului. În ce a constat implicarea discretă a Germaniei de Vest în anii ’60–’70

În plin context tensionat în Orientul Mijlociu, pe fondul confruntării dintre Statele Unite, Israel și Iran, cotidianul Haaretz readuce în prim-plan originile și mecanismele de finanțare ale programului nuclear israelian, sugerând implicarea discretă a Germaniei de Vest în anii ’60–’70.

Centrala nucleară de la Dimona ar fi permis extinderea programului nuclear civil la unul militar

Ancheta, publicată la jumătatea lunii martie 2026, nu a trecut neobservată, mai ales prin prisma momentului ales. În timp ce regiunea era din nou marcată de escaladări militare, inclusiv după lovituri coordonate americano-israeliene asupra Iranului, publicația israeliană de opoziție a relansat dezbaterea privind începuturile programului nuclear al Israelului.

În centrul discuției se află ipoteza unui finanțări secrete, în care ar fi fost implicată, cel puțin parțial, Germania de Vest. De la dezvăluirea existenței centralei de la Dimona, în 1960, programul nuclear israelian a rămas învăluit în numeroase necunoscute, în special în ceea ce privește costurile reale și sursele de finanțare, notează slate.fr.

Subiectul capătă o relevanță sporită în actualul context de securitate. La 21 martie, rachete iraniene au lovit sudul Israelului, inclusiv zonele din apropierea Dimona și orașul Arad, ca reacție la un atac asupra sitului nuclear de la Natanz. Aproximativ 200 de persoane au fost rănite, iar exploziile din proximitatea centrului nuclear din deșertul Negev au reaprins temerile privind extinderea conflictului către infrastructuri strategice sensibile.

Un mecanism financiar discret între Bonn și Tel Aviv

„Ironia este evidentă”, remarcă istoricul Avner Cohen, unul dintre cei mai importanți specialiști în domeniu. „O Germanie de Vest condusă de Konrad Adenauer, la doar o generație după Holocaust, ar fi contribuit la finanțarea unui proiect menit să prevină repetarea unei asemenea tragedii pentru poporul evreu.”

Potrivit investigației semnate de politologul Uri Bar-Joseph, profesor emerit la Universitatea din Haifa, guvernul federal de la Bonn ar fi transferat anual, între 1961 și 1973, sume cuprinse între 140 și 160 de milioane de mărci germane către Israel, printr-un mecanism de împrumuturi secrete.

În termeni actuali, suma totală ar echivala cu aproximativ 5 miliarde de euro, fonduri transformate ulterior în granturi.

De altfel, colaborarea internațională nu era o noutate. Încă din 1957, Israelul încheiase acorduri confidențiale cu Franța, în urma Criza Suezului, care au permis construirea reactorului de la Dimona și accesul la expertiză tehnologică și militară. Oficial, proiectul avea o componentă civilă, însă ulterior a fost interpretat ca fundament pentru dezvoltarea unei capacități nucleare militare.

Totuși, sprijinul francez nu era considerat suficient. După cum subliniază Uri Bar-Joseph, fostul premier David Ben Gourion căuta „o plasă de siguranță pentru vremuri dificile”. În acest context, Germania de Vest apărea ca un partener strategic, în ciuda încărcăturii istorice. O putere în ascensiune, fără un trecut colonial în lumea arabă și animată, în parte, de sentimentul unei datorii morale față de Israel.

Rămâne însă neclar dacă aceste finanțări ar trebui interpretate ca o extensie tacită a despăgubirilor post-Holocaust sau ca o decizie dictată de logica Războiului Rece. Avner Cohen sugerează prudență: cu excepția ministrului apărării Franz Josef Strauss, majoritatea oficialilor germani, inclusiv Adenauer, nu ar fi fost pe deplin conștienți de destinația reală a fondurilor.

În paralel, existau două canale distincte: unul militar, cunoscut drept „operațiunea Frank/Kol”, și un altul, aparent civil – „Aktion Geschäftsfreund” („Prietenii de afaceri”) – care finanța proiecte prezentate drept dezvoltare regională în Negev, dar care vizau, în realitate, infrastructura nucleară de la Dimona.

Ambiguitatea strategică și tăcerea oficială

Încă din anii ’60, Israelul a adoptat doctrina „amimut” – o politică de ambiguitate deliberată, prin care nu confirmă, dar nici nu infirmă deținerea armelor nucleare. Această strategie i-a permis să mențină un echilibru delicat: descurajare strategică, fără costurile diplomatice ale unei recunoașteri oficiale. În același timp, statul evreu a rămas în afara Tratatului de neproliferare nucleară.

Programul nuclear a fost însă o prioritate încă de la începuturile statului. În 1952, sub conducerea lui David Ben Gourion, a fost înființată Comisia israeliană pentru energie atomică, coordonată de chimistul Ernst David Bergmann, devenind ulterior nucleul dezvoltării infrastructurii nucleare.

Cazul Vanunu și limitele secretului

Pe plan intern, subiectul rămâne extrem de sensibil. Cazul Mordechai Vanunu este emblematic. În 1986, fostul tehnician de la Dimona a furnizat presei britanice informații și fotografii din interiorul instalației, susținând că Israelul deține un arsenal nuclear semnificativ. Dezvăluirile au spart tăcerea oficială, dar au avut consecințe severe: Vanunu a fost răpit de agenți ai Mossad, judecat în secret și condamnat la 18 ani de închisoare.

Acest episod reflectă importanța secretului în doctrina nucleară israeliană și, totodată, sensibilitatea extremă a subiectului în societatea israeliană. O opacitate care contrastează puternic cu mecanismele internaționale de control aplicate altor state din regiune.

În prezent, deși Israelul nu a semnat Tratatul de neproliferare, estimările indică un arsenal neoficial de 80–90 de focoase nucleare, în afara inspecțiilor AIEA. În paralel, Iranul – semnatar al tratatului – este supus controalelor regulate și sancțiunilor internaționale. Potrivit datelor recente ale AIEA, Teheranul deține peste 400 de kilograme de uraniu îmbogățit la 60%, apropiindu-se de pragul necesar pentru utilizare militară, fără ca existența unui program nuclear militar activ să fi fost confirmată oficial până în acest moment.