“La Cairo eu am fost trimis de opoziția națională.”

La sfârşitul anilor ‘30 din secolul trecut, situația politică și militară din Europa se înrăutățise. Germania nazistă ocupase zone întinse din Cehoslovacia (zona sudetă), jumătate din Polonia, Belgia, Olanda, Norvegia și cea mai mare parte din Franța. Anglia, rămasă singură în războiul cu Germania, lupta pentru propria supraviețure . În aceste condiții, după pierderile teritoriale din 1940 (Basarabia, Ținutul Herța și nordul Bucovinei), România s-a aliat cu Germania în războiul contra URSS în speranța că vom primi înapoi teritoriile pierdute. Pe front, începând cu anul 1942, situația s-a înrăutățit. La Stalingrad și în Crimeea armatele germane și române au fost învinse, suferind pierderi grele. După victoria de la Stalingrad, beneficiind de superioritate numerică și de numeroase unități blindate, rușii au pornit o puternică ofensivă eliberând ceea mai mare parte din teritoriul ocupat de germani. În înaintarea lor, trupele sovietice au ajuns în vara anului 1944 la granița României. Românilor le era teamă că o puternică ofensivă sovietică nu va putea fi oprită de armata noastra și țara va fi ocupată de ruși. Pentru a evita ocupație sovietică, opoziția din România condusă de Iuliu Maniu a trimis emisari la Cairo pentru a negocia o ieșire din război. Întâi a fost trimis Prințul Barbu Știrbey și după puțin timp și Constantin Vișoianu, care, mulți ani mai târziu, și-a amintit de tratativele pe care le-a dus la Cairo.

Constantin Vișoianu

“În lunga mea experiență în politica internațională și națională s-au petrecut multe evenimente importante. Consider că unul dintre cele mai importante, mai triste și mai grave au fost negocierile de la Cairo pentru armistițiu și urmările pe care le-a avut și faptul că mai târziu, în contradicție cu angajamentele luate, Rusia sovietică a impus prin forță un guvern comunist în România. Eu am ajuns la Cairo la 10 mai 1944, unde l-am găsit pe Barbu Știrbey sosit înaintea mea cu două luni. Eu am fost trimis de opoziția națională formată din cele trei partide democratice sub conducerea efectivă a lui [Iuliu] Maniu, care a avut alături de el pe Brătianu – șeful Partidului Național Liberal – și pe Titel Petrescu – șeful Partidului Socialist [Partidul Social Democrat]. Toată acțiunea a fost condusă de Maniu, cu autorizarea regelui [Mihai]. Guvernul Antonescu a avut cunostință de această operațiune, el autorizase plecarea din țară a lui Știrbey. El [guvernul] nu a autorizat plecarea mea din țară, așa că eu am plecat clandestin. Eu am plecat noaptea până la Giurgiu. La Giurgiu a venit și m-a luat cu o barcă Naum Ionescu, care era consulul nostru la Rusciuc și care fusese înștiințat de această operațiune. De la Rusciuc am plecat cu trenul și am ajuns la Constantinopol. De la Constantinopol am fost dus cu un avion britanic la Cairo, unde am continuat alături de Știrbey negocierile. Eu am sosit cu un plan făcut de opoziție și de un grup de generali, care a lucrat în colaborare cu noi în vederea loviturii care s-a produs la 23 August 1944. Acest grup [de generali] a elaborat un plan cu acordul suveranului. (…) Mulți erau conducători importanți ai armatei: generalul [Aurel] Aldea, generalul Constantin Niculescu, general [Paul] Teodorescu, general Praporgescu, si altii … În afară de generalul Aldea, toți ceilalți comandau unități importante din armată. (…) Eu am sosit la Cairo aducând cu mine planul loviturii militare făcut de grupul de generali de care am pomenit mai înainte. A doua zi după sosirea mea la Cairo, am fost convocat de ambasadorii celor trei puteri aliate (Marea Britanie, America și Rusia sovietică) ca să le aduc la cunoștință planul militar. Le-am adus la cunoștință planul militar și le-am spus că noi, românii, suntem gata să facem lovitura militară în momentul în care Aliații ne comunică că sunt de accord. A doua zi reprezentantul englez și reprezentantul american mi-au comunicat că guvernele lor sunt de acord cu lovitura militară și cu particparea lor, dar trebuie sa așteptăm răspunsul Rusiei sovietice. Răspunsul Rusiei sovietice a fost amânat zi după zi, săptămână după săptămână. Mergeam din trei în trei zile la ambasadorul Marii Britanii – lord Moyne – și la [ambasadorul] american și le ceream să obțin [de la sovietici] cât mai curând răspunsul, pentru că în timpul ăsta România era bombardată de Aliați. Ei răspundeau că ei fac toate intervențiile, atât aici, la Cairo, cât și la Moscova însă rușii amână și nu vor să dea răspunsul. Am aflat de la englezi și de la americani că rușii pregătesc ofensiva militară împotriva României, că au ajuns deasupra Iașului, si că erau gata să înceapă ofensiva fără arnistițiu, ca să intre în România fără nici o obligație. Îmi aduc aminte că într-o zi am fost cu lord Moyne la ambasadorul sovietic Novikov. Lordul Moyne mi-a spus: ”Noi facem tot felul de intervenții și nu avem nici un răspuns. Hai cu mine încă o dată la ambasadorul sovietic!” Ambasadorului sovietic lordul Moyne i-a spus ca noi așteptăm răspunsul de la ei, că este în interesul aliaților ca România să facă armistitiu. Novikov a răspuns că nu are nici un răspuns de la Moscova. La care lordul Moyne a spus: “Nu poți să ceri încă o dată? Te rog, dă o telegramă și cere răspunsul!” La care ambasadorul sovietic a răspuns: “Dumneata crezi că un ambasador sovietic poate să pună această întrebare guvernului său?!” Și până la urmă nu a venit răspunsul de la ruși. Fiindu-ne frică că începe ofeniva militară sovietică fară răspuns, am dat o telegramă lui Maniu să facă lovitura militară fără răspunsul sovietic. Și așa s-a întâmplat. Noi am făcut lovitura militară și armistițiu fără răspunsul sovietic. După ce am făcut lovitura militară, a venit la mine ambasadorul sovietic și mi-a spus că ei sunt de acord cu lovitura militară, și că sunt de acord și cu cele patru modificari în textul armistițiului pe care eu le cerusem și pe care mai târziu nu le-au respectat.

Noi am încheiat armistițiul – neoficial – la Cairo. Textul ni s-a dat mai înainte, eu am cerut câteva modificări pe care nu le-am obținut din cauza rușilor, care mai târziu au spus că le acceptă, dar nu le-au respectat niciodată. La Cairo negocierea mea nu a putut să fie oficială, deoarece eu reprezentam opoziția, nu guvernul. Cu acest text am mers la Moscova și acolo am început așa zisele “negocieri” cu reprezentanții marilor puteri, sub președenția ministrului de externe sovietic [Veaceslav] Molotov. (…)”

[Interviu realizat de Andrei Brânduș, Radio Vocea Americii, 1974]