Dincolo de iluzii: de ce palmaresul naționalei de fotbal este sub cel al vecinilor
Dezbaterile privind nivelul autentic al primei reprezentative nu sunt noi. Oameni de fotbal precum Basarab Panduru, Răzvan Raț sau regretatul Christoph Daum au atras de-a lungul anilor atenția că așteptările microbiștilor sunt adesea decuplate de cifrele din teren. Deși amintirile plăcute persistă în memoria colectivă, un inventar istoric demonstrează că succesele au reprezentat mai degrabă excepții într-un șir lung de campanii ratate.
Statistica participărilor la cel mai înalt nivel este elocventă. România a fost prezentă doar la șapte ediții ale Campionatului Mondial (1930, 1934, 1938, 1970, 1990, 1994 și 1998). La primul turneu final, cel din Uruguay, contextul a fost atipic: europenii au trimis doar patru delegații – România, Iugoslavia, Franța și Belgia. Vârful absolut rămâne sfertul de finală din 1994, performanță care a consacrat titulatura de „Generația de Aur”. La Campionatul European, situația este similară: doar 6 prezențe din 17 posibile, cu o singură calificare dincolo de faza grupelor, sfertul atins în anul 2000.
Comparația cu state din proximitate, unele cu o populație considerabil mai redusă, scoate la iveală un decalaj evident:
- Ungaria a strâns 9 prezențe la Mondiale, jucând două finale (1938, 1954), alături de 5 participări la Euro, unde a obținut un loc 3.
- Croația, afirmată pe scena fotbalului abia după destrămarea Iugoslaviei, are deja 6 Mondiale în palmares, culminând cu titlul de vicecampioană din 2018, la care se adaugă 7 participări la Campionatul European (cu două prezențe în sferturile de finală).
- Serbia, din postura de succesoare a Iugoslaviei, are 13 participări la CM (două clasări pe locul 4) și două finale disputate la Euro din 6 turnee.
- Bulgaria a mers de 7 ori la Mondiale, atingând semifinalele în 1994 (locul 4), bifând și două prezențe europene.
- Ucraina, deși numără o singură participare la CM și patru la CE, a atins faza sferturilor la ambele turnee majore.
- Grecia se laudă cu un titlu continental istoric, în ciuda faptului că a bifat mai puține turnee finale în total (trei Mondiale și patru Europene).
Mitul performanței din 1994 și rușinea din 1938
Până și cel mai glorios moment al tricolorilor a fost privit uneori dintr-o perspectivă critică. Fostul internațional Ilie Dumitrescu sublinia chiar la proiecția filmului dedicat acelei echipe: „Nu i-aș spune Generația de Aur, ci Generația de Neuitat”. Privită strict sportiv, campania din 1994 s-a bazat pe victorii obținute împotriva unor selecționate de peste ocean: 3-1 cu Columbia, 1-0 cu SUA și legendarul 3-2 cu Argentina, o formație zdruncinată de suspendarea lui Diego Maradona pentru dopaj. În schimb, duelurile cu reprezentative europene solide au adus înfrângerea drastică în fața Elveției (1-4) și eliminarea dureroasă la penalty-uri cu Suedia (2-2, 4-5 d.l.d.). Dincolo de meciurile memorabile ale istoriei – precum victoriile cu Peru (1930), Cehoslovacia (1970), URSS (1990) sau Anglia (1998) –, Mondialele au adus și umilințe istorice, cea mai răsunătoare fiind eliminarea din 1938 în fața Cubei (1-2 la rejucare, după 3-3 în prima manșă).
În 1967, România a pierdut cu 1-7 meciul din Elveția Foto: Profimedia
Retrageri dictate politic și dezastrul de la Zürich
Perioada postbelică și anii '60 au reprezentat o epocă cenușie. După o dublă înfrângere în sferturile Euro 1960 în fața Cehoslovaciei (0-2 la București și 0-3 la Bratislava), autoritățile comuniste au hotărât pur și simplu ca echipa să refuze participarea la meciurile cu Italia din preliminariile pentru Mondialul din 1962, considerând că naționala nu este suficient de competitivă.
Câțiva ani mai târziu, pe 24 mai 1967, a venit cel mai usturător eșec: un neverosimil 1-7 contra Elveției, la Zürich, în preliminariile Euro 1968. Mărturiile ulterioare ale fotbaliștilor au conturat povestea unui așa-zis „dopaj pe invers”: medicul echipei le-ar fi administrat un set de stimulente sau vitamine pentru rezistență, dar efectul a fost resimțit înainte de fluierul de start, lăsându-i pe tricolori secătuiți de energie și expuși unei rafale de șapte goluri în mai puțin de o oră de joc.
Totuși, la scurt timp după acel coșmar, România reușea calificarea la Guadalajara 1970 eliminând Portugalia, deținătoarea bronzului mondial. La turneul din Mexic, chiar și fără Nicolae Dobrin pe teren, naționala a învins Cehoslovacia (2-1) și a lăsat o impresie excelentă în înfrângerile la limită cu forțele Angliei (0-1) și Braziliei lui Pelé (2-3).
Șanse risipite pe ultima sută de metri
Inconstanța a rămas însă trăsătura definitorie a tricolorilor. Drumul către Mondialul din 1978 a fost compromis uluitor într-un 4-6 pe teren propriu cu Iugoslavia, după ce România învinsese Spania acasă (1-0) și se impusese cu 2-0 la Zagreb. Ibericii au profitat, câștigând grupa, iar eșecul din Ghencea a lăsat în urmă teorii ale conspirației politice și mitul unui stadion ghinionist.
Scenariul s-a repetat în campania pentru CM 1982. Selecționata condusă de Valentin Stănescu a învins Anglia cu 2-1 la București și a remizat alb pe Wembley, dar a pierdut dramatic biletul de calificare: în runda decisivă, tricolorii au cedat acasă cu 1-2 în fața Elveției, terminând pe locul al treilea, în spatele Ungariei și Angliei.
Lecții de anduranță și victorii smulse pe final
Au existat, indiscutabil, și momente de excepție când miza a fost gestionată impecabil. În toamna lui 1983, naționala lui Mircea Lucescu a câștigat o grupă preliminară infernală pentru Euro 1984 – când la turneul final mergeau doar opt echipe –, devansând Italia, campioana mondială en titre, Cehoslovacia și Suedia. De asemenea, pe 15 noiembrie 1989, succesul cu 3-1 contra Danemarcei, după ce oaspeții deschiseseră scorul, a adus revenirea la Mondiale după o pauză de două decenii.
Chiar și istoria recentă ilustrează această luptă continuă cu propriile limite. Biletul pentru Euro 2024 a fost asigurat doar prin răsturnări de situație pe final de meci: remiza din Elveția salvată de „dubla” lui Mihăilă (minutele 89 și 90+2), revenirea de la 0-1 împotriva Israelului (2-1) și deblocarea târzie a jocului cu Kosovo (goluri Stanciu în minutul 83 și Mihăilă în 90+3). Punctul culminant al acestei energii a fost victoria categorică cu 3-0 împotriva Ucrainei la turneul final din Germania, care a garantat ieșirea din grupe și a reamintit că România rămâne o echipă a paradoxurilor.
Explorează subiectele:
