Problemele interetnice din România, abordate și în cel mai recent film al lui Radu Jude, „Kontinental ’25“, fac parte din realitatea cotidiană a protagonistei, actrița Eszter Tompa, care toată viața a trebuit să le gestioneze.

Actrița Eszter Tompa aduce în „Kontinental ’25“ atât o carieră solidă în teatru și film, cât și o autenticitate dată de experiența într-o familie bilingvă, cu provocările inerente vieții în Transilvania, dar și de navetistă la Cluj, care vede cum, sub ochii ei, orașul își pierde sufletul și se lasă pradă profitului cu orice preț. Eszter Tompa o joacă pe Orsolya, o executoare judecătorească din Cluj, a cărei criză morală – după evacuarea unui om fără adăpost care ajunge să se sinucidă – devine tema principală a filmului.

Drama satirică filmată în Cluj-Napoca cu telefonul mobil, în circa 11 zile, a avut premiera mondială în februarie 2025 la Berlinală, unde a câștigat Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu, semnat de Radu Jude. Cluj-Napoca și Floreștiul, comuna-dormitor a orașului de la poalele Feleacului, devin fundalul în care se desfășoară drama lui Jude, dar în același timp și personaje. Sunt filmate aproape obsesiv cadre cu diferite construcții, clădiri, „realizări mărețe“ ale epocii boomului imobiliar clujean care au adus kitsch-ul și lipsa de bun gust în goana după profit cu orice preț.

Eszter Tompa a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ atât despre provocările filmului „Kontinental ’25“ (care poate fi văzut în cinematografele din toată țara) – al treilea lungmetraj consecutiv al lui Jude în care rolul principal este o femeie –, cât și despre cele personale într-un Cluj în care nu-și permite o chirie din cauza prețurilor exorbitante și pe care-l vede, pe zi ce trece, mai comercial și mai lipsit de suflet. Actrița a povestit despre experiența de a crește într-o Transilvanie în care stereotipurile promovate de politicieni duc la creșterea tensiunilor interetnice și cum această atitudine profund xenofobă o înfruntă astăzi și copilul ei.

„Weekend Adevărul“: Cum ați descrie personajul Orsolya și ce v-a atras când ați văzut scenariul?

Eszter Tompa: M-a atras artistul Radu Jude. Scenariul l-am citit pe parcurs cu el, adică de fapt s-a corectat în fața ochilor mei, s-a adaptat în față ochilor mei cu câte o sesiune pe Zoom. Am avut o întâlnire în online în care am văzut cum scrie textul cu o viteză incredibilă. Și e un text foarte bun, mi se pare genial scrisul.

Bugetul redus: incertitudinea zilei de mâine și creativitate

Ați mai jucat într-un film realizat cu telefonul mobil?

Am jucat în „Dracula“ (n.e. – film în regia lui Radu Jude, aflat în post-producție), care a fost filmat cu telefonul. Pentru „Dracula“ a făcut o scenografie foarte complexă și acolo am avut sentimentul că lucrez pe un platou. Nu era așa de clandestin ca la „Kontinental ’25“, unde chiar oamenii de pe stradă îmi făceau cu mâna, credeau că o să traversez. Eu traversam puțin și după aceea mă întorceam. Prietenii mă așteptau pe cealaltă parte a străzii să vorbim, n-au observat că eram la filmare.

Se vorbește mult despre costurile realizării unui film. Având în vedere că poți să-l faci cu telefonul, cum se reconfigurează toată producția unui film? Cum vedeți acest lucru?

În cazul nostru a fost pozitiv că l-am făcut atunci când avea și Radu chef să-l facă, deci e foarte important să nu ai proiecte în derulare. Să faci un film la fiecare cinci ani e un pic dur din punct de vedere al producției. Eu îl înțeleg pe Radu. Deci probabil că e bine. La început chiar era mic bugetul, dar apoi au mai venit niște bani pentru post-producție. A fost foarte importantă motivația oamenilor să facem filmul. E foarte fain că a ieșit. Bineînțeles, nu ar trebui să fie așa, nu putem să supraviețuim în felul acesta. Nu avem timp nici să facem alte lucruri. E păcat că sunt așa puțini bani pentru cultură, fiindcă și eu, de exemplu, nu știu ce o să fac luna viitoare și din ce.

Deci nu sunteți de acord cu ideea că condițiile mai vitrege îți stimulează cumva creativitatea?

Întotdeauna constrângerile pentru mine înseamnă și libertate și soluții creative. Dar nu cred că cineva își dorește să trăiască la limita limitelor și să nu își permită multe lucruri. De exemplu, eu nu aș putea să locuiesc în Cluj pentru că nu îmi permit o chirie la prețurile de acum. Pur și simplu, aș sta la țară.

Cum au apărut dinozaurii în filmul lui Radu Jude

Care a fost cea mai mare provocare în interpretarea personajului?

Cred că textul, care nu e un text natural, improvizat, pe de o parte, dar pe de altă parte, totuși trebuia să fie, într-un fel, viu și natural în anumite situații. Trebuia să găsesc această dualitate, care era o chestie brechtiană, atipică pentru filmul contemporan. Am jucat foarte mult cu regizori care îmi ziceau: „Spune cu cuvintele tale, cât mai natural“. Aici era invers. Trebuia să fii și natural cumva, dar dacă comparați prima parte a filmului – unde e doar Gabriel care se plimbă – cu momentul în care intrăm noi, personajele, devine o lume destul de artificială și trebuia să găsesc această măsură și să am încredere în mine și în Radu. În Radu oricum aveam, dar mai ales în percepția mea despre ce vrea el, dacă am înțeles bine. De multe ori m-a întrebat „ești ok?“. Am zis că da, dar să-mi spună dacă nu e bine. Pe de altă parte, dacă greșești un cuvânt sau schimbi ordinea cuvintelor sau o virgulă, imediat observă, deci nu e scăpare. Eu câteodată m-am mai bâlbâit de emoții și mi-ar fi plăcut să ne oprească, să taie, dar pe el nu îl interesează bâlbâiala, ci să înțelegi ce zici, să zici precis și să fie cuvintele la virgulă, așa cum este scris. Nu te oprești, îți zice la sfârșit, dar deja eu aș fi uitat. Erau scene lungi, dar n-am făcut decât una sau două take-uri, în afară de scena cu prietena, unde am făcut destul de multe duble.

Filmul a fost foarte bine primit de industria internațională. Cum vă explicați succesul lui? Putem spune că are un mesaj universal?

Nu a fost înțeles chiar la fel peste tot, de exemplu, umorul e diferit. La Berlin , după premieră, m-am dus și eu la o proiecție. Era duminică, ultima zi de Berlinale, și era o sală cu 1.000 de oameni. Au râs cu hohote toți. Au existat niște critici, de exemplu, din partea unui alt regizor, „că de ce îmi spuneți că nu ați avut bani când ați făcut CGI cu dinozauri“. Dar n-a fost niciun CGI. Era dinoparcul din Feleacu. Nici nu știam că există dinoparc acolo. Dinozaurii nici nu erau în scenariul inițial, au intrat pur și simplu în cadru și s-a hotărât să rămână că se potrivesc, pentru că și ei fac parte din Cluj. Avem totul la îndemână aici. Clujul este un oraș interesant. Cred că oamenilor le-a plăcut filmul fiindcă este și autentic, este și divers, este privirea specială a lui Radu și este destul de complex și cum este regizat, cu acest text, cu această structură. Sper să placă oamenilor din România, sper să se distreze măcar.

„Berlinul este mai ieftin decât Clujul“

Cum vă identificați cu personajul – o clujeancă ce locuiește în Florești și se lovește de toată nebunia care a venit odată cu dezvoltarea Clujului?

Eu fac naveta la Cluj. Mă identific perfect, fiindcă știu exact ce se întâmplă pe drumul între Târgu Mureș și Cluj, ce ambuteiaje sunt la Turda. Când m-am uitat la filmul lui Radu „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii“, pe de o parte, am și râs trei ore, care au trecut foarte ușor, dar pe cealaltă, m-am simțit foarte datoare că cineva vorbește despre asta, despre viața de zi cu zi din România. Eu am fost plecată, am studiat în străinătate, și până în pandemie, când am revenit acasă, n-am trăit în așa stres. De exemplu, am avut o bicicletă cu care am plecat și m-am simțit destul de sigură pe drumurile destinate bicicletelor și n-am avut aceste probleme. E un stres imens pe care-l trăim pe drumuri și cred că asta simte toată lumea.

Cum vedeți dezvoltarea Clujului, mai ales că aveți perspectiva cuiva care a cunoscut orașul și înainte de boomul imobiliar?

Eu am tot venit și am tot plecat din Cluj, pentru că și în copilărie veneam constant în vizită. Apoi am fost la facultate, în 2003, o jumătate de an. Țin minte că atunci era un oraș mult mai comod, mult mai liniștit. Au dispărut și niște prăvălii care mi-au plăcut, de exemplu, doamna aceea care vindea sucuri lângă magazinul Central. Micii întreprinzători au dispărut și au venit niște francize de care mie mi-e scârbă, sincer, fiindcă pe mine nu mă interesează atât de mult francizele, mie-mi plac oamenii care își deschid o prăvălie, câte un business mic și acolo vreau să-mi cheltui banii, nu la mall. Din fericire, avem Cinema Arta în Cluj – pentru mine este un loc unde, chiar dacă sunt în trecere, pot să mă opresc, să-mi pun bagajele undeva și să lucrez, să beau o cafea, să mai întreb ce se întâmplă în oraș. Deci există niște lucruri care s-au dezvoltat la Cluj și, pe de o parte, mă bucur, dar în același timp mi se pare că în oraș a venit „un strat“ de oameni cu bani care nici nu știu unde sunt. De exemplu, am văzut un reportaj făcut de cineva de la Facultatea de Teatru și Film. A întrebat oamenii prin Cluj dacă știu ce este Pata Rât. Circa 80% n-au știut, habar n-aveau. Mi se pare exagerat că o cafea a costat 15 lei, după trei luni 20 de lei, iar acum costă 25 de lei. Deci mie nu-mi place neapărat această dezvoltare, fiindcă mi-am dat seama, atunci când m-am întors în Germania, că Berlinul e mai ieftin decât Clujul.

Care credeți că a fost mesajul lui Radu Jude către clujeni?

Eu nu cred că el încearcă să transmită mesaje prin film, pentru că este un om destul de direct și, dacă are ceva în cap, spune. E o persoană care spune lucrurilor pe nume și asta îmi place foarte mult, dar cred că se întreabă și el: „unde merg lucrurile?“. Se minunează. E un om curios care observă destul de precis și juxtapune niște lucruri și iese ceva interesant. Când a filmat clădiri din Cluj, am fost și eu pe acolo de câteva ori, și am observat că avea plăcerea asta de a descoperi, „uite și acolo!“, „uite ce-i acolo!“, „uite, ce chestii!“. Încă avem de ce să ne minunăm. Este important să vedem pe ecran mare cum arată locul pe unde trecem poate zilnic, cu care ne-am obișnuit și deja credem că e normal, dar, de fapt, se vede foarte bine că nu e normal, fiindcă este construit într-un fel în care chiar nu trebuie să termini Arhitectura ca să vezi că este un loc neviabil.

Lucrul acesta se întâmplă cam în toată țara, din păcate...

Unde locuiesc eu, în Sângeorgiu de Mureș, lângă Târgu Mureș, de exemplu, s-a construit o casă cu trei etaje care strică toată panorama... Stăteam sub o colină. Acum nu mai văd colina, văd o ditamai casă în care nu stă nimeni. Peste tot în țară sunt aceleași probleme, doar că sunt mai puțini bani decât la Cluj-Napoca și se dezvoltă mai încet. Cred că de asta a fost ales Clujul de către Radu, pentru că se dezvoltă mai rapid decât celelalte locuri din țară și pare un scenariu vizionar pentru alte localități. Același lucru se întâmplă și la Mureș. Se așteaptă să se dezeroizeze clădirile istorice ca să poată să fie dărâmate. Dar se pun termopane la case în stil baroc. După ce am lucrat la film, am început să observ mai multe lucruri decât înainte. Mi-am dat seama că nu am observat că este o clădire baroc. Am trecut pe lângă clădirea aia fiindcă arată ca un fel de diaree sau un fel de gri cu verde spălat, fiindcă e prăfuită, dar acum mi s-au deschis ochii și văd câte și câte sunt așa de minunate și așa de frumoase, că dacă ar fi ordonate și ar fi toate renovate, am avea niște orașe foarte frumoase. Dar în primul rând sunt prea multe mașini care aburesc orașul, nu vezi de aburul acela, de la smog. De fapt avem o țară foarte frumoasă, însă nu ne ocupăm de ea cum trebuie.

CV

Roluri în șapte limbi străine

Nume: Eszter Tompa

Anul și locul nașterii: 1984, Târgu Mureș

Studiile și cariera:

Și-a început cariera la 18 ani când regizorul Szabolcs Hajdu a invitat‑o să joace în Ungaria, debutând în filmul „My One and Onlies“, în regia lui Gyula Nemes.

A studiat actoria și regia la renumita academie Athanor din Germania sub îndrumarea lui David Esrig. De asemenea, a urmat cursurile Facultății de Litere „Babeș-Bolyai“, precum și la Universitatea de Arte din Girona.

În 2010 a cofondat la München colectivul teatral Institut für Glücksfindung.

A jucat roluri în teatru și film în șapte limbi străine.

Este o prezență versatilă în cinematografia europeană, jucând în filme precum „The Duke of Burgundy“ (2014), „La banda Picasso“ (2012), „Without Air“ (2023), „Each Of Us“ (2025).

Locuiește în: Sângeorgiu de Mureș

Cum trec bariera ecranului problemele serioase - „Râsul este calea spre inima noastră“

„Weekend Adevărul“: Cum v-ați raportat la povestea foarte emoționantă din film, a nevoiașului care s-a sinucis, și toată discuția despre faptul că am ajuns să trecem pe lângă cei aflați în suferință și alegem să ne uităm în cealaltă parte?

Eszter Tompa: Eu am avut ocazia să cunosc oameni care sunt un pic marginalizați. Întotdeauna mă întristează asemenea povești și este un sentiment cu care nu prea știm ce să facem, pe care îl regăsim și în film. Eu am lucrat și cu refugiați și în alte țări, am lucrat cu copii refugiați care au venit din toate părțile în München. Trei ani am făcut teatru cu copii, dar n-am reușit să facem mult, fiindcă în fiecare zi aveam cel puțin o jumătate de oră de rezolvare a conflictelor între copii sirieni și kurzi, care au fost puși în același loc. Săracii copii n-au nicio vină. Părinții sunt deprimați, traumatizați. Unii mai băteau copiii altora. Deci am văzut destulă nenorocire. Filmul este un fel de reenactment pentru spectatori și sper să ne pună într-un stadiu și de empatie. Cu Radu e bine, e foarte plăcut că poți să râzi în timpul filmării și să plângi la sfârșit. Măcar te distrezi – cel puțin, eu cam așa eram la aproape toate filmele lui. Și în „Aferim!“ sunt foarte multe lucruri comice, dar de fapt vorbește despre lucruri foarte serioase. Deci asta este calea spre inima noastră: râsul. Așa este pentru inima mea cel puțin.

Dialogul, calea de rezolvare a conflictelor interetnice

Am observat în film și o discuție care probabil are loc de foarte multe ori în Transilvania, mai ales în familiile de etnie maghiară: mama care-și ceartă fata că s-a măritat cu un român...

Aceasta are și contrapunctul, pentru că asta e fain, în discuția cu soțul român. Sunt ambele ipostaze. Când am citit prima dată, am zis că e un pic exagerat, fiindcă eu n-am mai primit așa insulte și eu am o familie diferită, nu vorbim așa și nici nu gândim așа, dar să știți că după campania electorală din decembrie am fost atenționată să nu mai vorbesc ungurește că sunt în România. Eram cu fiul meu, care e bilingv. Am răspuns: „Pot să vorbesc și românește cu el, dar vreau să aleg eu în ce limbă să vorbesc cu fiul meu“. Fiul meu este bilingv, tatăl lui fiind, ca în film, român, dar nu are legătură cu scenariul, că nu știe Radu aceste lucruri. Pentru mine e ceva foarte natural să schimbăm limbile în care vorbim și nu mi se pare corect ca din exterior să vină cineva să-mi spună ce limbă să vorbesc. Asta e realitatea și cu asta trebuie să trăim și trebuie să intrăm în dialog. Și cred că filmul ar putea să stârnească dialogul. Deci de asta încurajez oamenii să vină. Este păcat că nu facem caravană. Eu m-aș fi dus din oraș în oraș, mai ales, de exemplu, în Sfântu Gheorghe sau în Sibiu, care sunt poluri opuse. Să discutăm, să vedem după film ce iese din noi, ce întrebări. Mi se pare foarte important. Am jucat într-un film unguresc care a fost filmat aici, „Fără aer“. Este despre profesoara din Turda care a fost dată afară pentru că le-a pus elevilor un film considerat de unii controversat (n.r. – profesoara de Limba și literatura română care le-a recomandat elevilor filmul „Total Eclipse“ care prezintă relaţia dintre poeţii Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud, în care apar şi unele scene explicite). Am mers la diferite întâlniri cu publicul și filmul a stârnit niște discuții incredibile și era foarte, foarte fain să discutăm. Dialogul ne eliberează cumva, scoate un pic presiunea de acolo, că toată lumea stă pe telefon, pune comentarii și mi se pare foarte frustrant. Este mult mai fain să strigăm puțin la dezbatere, să ridicăm vocea puțin acolo după film, să ne certăm. Dar rezolvăm cumva și rămâne între noi și mi se pare o oportunitate bună de dialog.

Credeți că mai există aceste stereotipuri la etnicii maghiari și la români?

Fără discursul acesta populist, nu cred că ar exista oameni care chiar gândesc astfel. Există oameni care se lasă spălați pe creier de niște populiști și atunci, da, din păcate, se mențin stereotipurile. E valabil și pentru maghiari, și pentru români. Asta este tendința spre care merge Europa și e foarte trist și foarte îngrijorător. Acest curent a ajuns și la copii, din păcate. De exemplu, copilul meu care e bilingv trebuie să traducă tot timpul între copiii români și cei maghiari la școală. La școala din Târgu Mureș există o problemă cu mingea de fotbal care zboară într-o curte unde nu e voie să mai intri, astfel că cei mici rămân fără minge. Copilul îmi spune că nu-i vine să creadă că se înjură între ei copii din clasa a V-a români pe maghiari și invers. A venit acasă și s-a plâns că îl pun pe el să traducă și nu intervine niciun profesor – și el nici măcar nu se joacă cu ei. Deci nu intervine nimeni la copiii ăștia care aduc prostiile pe care le aud acasă. A fost copilul meu un an la școală în Spania, cât eu am fost la studii cu Erasmus, și acolo a fost o minge pentru toată lumea – au împărțit mingea și toată lumea a jucat fotbal. Care-i problema? Și acolo au fost națiuni diferite. Eu cred că problema nu este la copii. Niciodată. Eu totdeauna iau partea copiilor. La părinți și la profesorii care nu se bagă este problema. Ca adult trebuie să intervii, să mediezi un conflict. Cum este posibil ca într-o școală să existe un conflict interetnic? Când eram în clasa a VIII-a, am avut o prietenă, Alexandra, din clasa română, și colegii mei maghiari au aruncat cu pietre în mine din cauza asta. Deci da, este o problemă care ar trebui discutată mai mult, căreia ar trebui să i se aloce mai mult timp. Să discutăm și să ne dăm seama, pentru că aparținem împreună, funcționăm foarte bine și unica șansă este să colaborăm așa cum se face în Cluj și în multe locuri; foarte mulți oameni merg la Teatrul Maghiar din Cluj și totul este subtitrat în română și invers.