Fantomele preistoriei. Cine au fost pelasgii, poporul care a dispărut fără urmă

Pelasgii rămân una dintre cele mai mari enigme ale antichității. Deși autorii greci îi menționează la tot pasul, aceștia par să fie, paradoxal, peste tot și nicăieri. În ciuda prezenței lor constante în texte, istoricii nu au ajuns la un consens: sunt ei un popor real, cu o origine clară, sau doar un nume generic pentru populațiile uitate ale preistoriei?

Unul dintre cele mai misterioase și totodată fascinante popoare ale istoriei umanității sunt pelasgii. Din punct de vedere științific și astăzi este greu de spus, cu exactitate, cine erau acești pelasgi. Nimeni nu știe cum arătau, cum trăiau, de unde veneau și dacă au dispărut sau au fost contopiți în cadrul altor populații. Descoperirile arheologice au găsit doar dovezi indirecte privind existența lor și care cu greu i-ar putea lega, precis, de o serie de artefacte descoperite. Pelasgii sunt un paradox. În literatura greacă antică există o abundență de informații despre aceștia. Tucidide, Herodot, Pausanias, Strabon și mulți alții i-au pomenit sau le-au povestit aventurile. Cu toate acestea nu se știe mai nimic, în mod concret, despre ei.

Fascinația pe care au stârnit-o de-a lungul timpului a dus la apariția a numeroase ipoteze privind locul lor de baștină, limba pe care o vorbeau sau chiar originea lor. Odată cu secolul al XIX lea, pelasgii au devenit o temă predilectă a istoriografiei naționaliste balcanice. Popoarele tinere care-și obțineau rând pe rând independența aveau nevoie de strămoși iluștrii, care să le ateste vechimea pe acele meleaguri, noblețea dar și rolul în istoria continentală. Pelasgii erau un popor misterios, dar despre care anticii au scris mult, așa că s-a putut specula în voie, după necesități. Rând pe rând pelasgii au fost desemnați ca iluștrii strămoși ai albanezilor, macedonenilor, tracilor, ilirilor, ba chiar a geto-dacilor. Li s-au atribuit tot felul de construcții monumentale și fapte miraculoase. În realitate, însă, pelasgii rămân un paradox și un mister al istoriei, pe care mulți specialiști au încercat și încearcă să-l descifreze.

Misteriosul popor faimos în rândul grecilor

Pelasgii apar în scrierile multor autori antici. Apar inclusiv în poemele homerice. „Spre mare se întind carienii și paeonii, cu arcuri curbate, lelegii și cauconii și frumoșii pelasgi”, se arată în Iliada. Homer spunea că acești pelasgi i-au însoțit pe greci în războiul lor contra Troiei . Cu toate acestea, urmași de regi pelasgi se găsesc și în tabăra troiană.

În Odiseea, pelasgii apar de această dată printre locuitorii Cretei. Ulise, prefăcându-se a fi el însuși cretan, îi menționează pe pelasgi printre triburile din cele nouăzeci de orașe ale Cretei. Într-un fragment cunoscut de la Strabon, Hesiod numește Dodona, ​​„reședința pelasgilor”,[27] explicând astfel de ce Homer, referindu-se la Zeus în timp ce acesta domnea peste Dodona l-a considerat un „zeu pelasgic”.

El menționează, de asemenea, că Pelasgus (n.r. strămoșul eponim al pelasgilor) a fost tatăl regelui Lycaon din Arcadia. Celebrul Eschil, la rândul său scria că regiunile Tesalia, Dodona și Arcadia făceau parte dintr-un regat argivo-pelasg condus de acest personaj mitic de la care vine numele întregului popor, Pelasg. Totodată Eschil confirmă originile grecești antice ale pelasgilor, precum și așezările lor răspândite în Grecia centrală și Peloponez. Faimosul părinte al istoriei, Herodot a făcut numeroase referiri la pelasgi. În Cartea I, pelasgii sunt menționați în contextul în care Cresus caută să afle cine erau cei mai puternici greci pentru a se împrieteni cu ei. Ulterior, Herodot a clasificat ambivalent limba pelasgă drept „barbară”, deși considera că pelasgii erau în esență greci. Herodot a discutat, de asemenea, despre diverse zone locuite de pelasgi.

„Nu pot afirma cu certitudine ce limbă vorbeau pelasgii, dar am putea lua în considerare limba pelasgilor care încă există în așezările de deasupra Tireniei, în orașul Kreston, foști vecini ai dorienilor care la acea vreme locuiau în ținutul numit acum Thessaliota. De asemenea, pelasgii care au trăit odinioară cu atenienii și apoi s-au stabilit în Plakia și Skylake în Hellespont și împreună cu cei care au trăit cu toate celelalte comunități și au fost odinioară pelasgi, dar și-au schimbat numele. Dacă se poate judeca după aceste dovezi, pelasgii vorbeau o limbă barbară. Așadar, dacă limba pelasgă era vorbită în toate aceste locuri, locuitorii din Atica fiind inițial pelasgi, trebuie să fi învățat o limbă nouă când au devenit eleni. De fapt, locuitorii din Krestonia și Plakia nu mai vorbesc aceeași limbă, ceea ce arată că continuă să folosească dialectul pe care l-au adus cu ei când au migrat în acele ținuturi”, scria Herodot.

Geograful grec Strabon scria că acești pelasgi erau o rasă străveche răspândită în toată Grecia.

Strabon avansează totuși o ipoteză privind locul lor de origine, și anume, Tesalia. „Aproape toată lumea este de acord că pelasgii erau o rasă străveche răspândită în întreaga Grecie, dar mai ales în țara eolienilor, aproape de Tesalia”, preciza Strabon.

La acești autori citați se adaugă mulți alții. De la greci au auzit de pelasgi și latini, pomenindu-i în câteva lucrări mai ales cu substrat mitologic. După cum se observă, nici grecii antici nu știau foarte bine cine erau acești pelasgi și ce limbă vorbeau. Poate doar Homer pare să le cunoască mai bine povestea, semn că deja în vremea lui Herodot, adică în secolul al V lea îHr, pelasgii dispăruseră de mult, cel puțin din punct de vedere politic.

„Tribul berzei” sau al oamenilor înalți

Lingviștii au încercat să caute răspunsuri analizându-le entonimul. Pelasg s-ar lega totuși de cuvântul antic grecesc „pelargos” care înseamnă barză. O altă teorie leagă „pelas” de „ținutul apropiat” sau „învecinat”. „O etimologie antică propusă leagă „Pelasgo/Belasgo” – alb, de „pelargo/belargo” – barză și postulează că pelasgii erau de fapt „oamenii berzei” (și/sau înalți). În limba macedoneană cuvântul „pelasg” oscilează, de asemenea, între termenul macedonean „pelikan” (adică pelican) și „velikan” - „cel mare” (și/sau „înalt, mare” în macedoneană simplă), iar datorită convergenței lui V cu B și invers, „pelasg” se interschimbă și cu Belasg(ian) - alb, palid (la fel ca berzele și pelicanii). Dar, această etimologie antică sugerează și „berzele” ca metaforă pentru „cei înalți”, făcând aluzie la constituția alungită a berzelor”, precizează Basil Chulev în „Pelasgians (Pelasgi/Belasgi) – The Archaic Mythical Pelican/Storkpeople from Macedonian Peninsula”. Cu alte cuvinte, pelasgii erau descriși ca fiind indivizi de statură înaltă și constiuție gracilă.

Străvechii locuitori ai Balcanilor

Cercetătorii spun că povestea aceasta a pelasgilor trebuie privită cu mare atenție și un ochi critic. Adică nu ar trebui luate de bune toate afirmațiile autorilor antici. Dintr-o sumedenie de motive. Pelasgii par mai degrabă o imixtiune de legendă și adevăr istoric. Au fost emise numeroase ipoteze, inclusiv la nivel științific. Cei mai mulți autori sunt de acord cu faptul că cel mai probabil acești pelasgi au fost băștinașii zonei Balcanice din perioada neolitică. Adică era vorba despre triburile și civilizațiile care se întindeau de la țărmurile Egee și până la Dunărea de Jos, cuprinzând teritoriile de astăzi ale Greciei, Albaniei, Macedoniei, Bulgariei, Serbiei dar probabil și a altor state balcanice. Propriu-zis acești pelasgi nu formau un popor unitar. Erau civilizații și triburi diferite ca obiceiuri, ca trăsături etnice sau chiar tipologii rasiale, care locuiau un teritoriu vast.

Peste aceștia au venit, valurile de indo-europeni. Respectiv tracii și grecii arhaici. Acest lucru s-a petrecut cel mai probabil în anul 2200 îHr, odată cu venirea aheilor. Cuvântul pelasg, cel mai probabil nu descria un popor, ci mai degrabă un statut. Și anume acela de băștinaș, de om al locului, cei pe care indo-europenii, precum aheii sau tracii i-au găsit la fața locului. De exemplu, istoricul Peter Green este de părere că această denumire amplă, „pelasg”, sugerează un grup divers și vechi, care a precedat și posibil a influențat cultura greacă timpurie. Acești pelasgi erau, bănuiesc unii cercetători, la stadiul de dezvoltare eneolitică sau chalcolitică. Adică civilizații de agricultori și păstori, care foloseau pe scară largă arme și unelte de piatră sau, în cel mai bun caz, de aramă.

În schimb, este posibil să fi ridicat construcții megalitice. Descoperirile antice arată existența unor locuri de cult sau ziduri de apărare, pre-elenice, adică înainte de venirea grecilor. Au fost cercetate numeroase sit-uri eneolitice în Balcani, dar este greu de spus dacă ei erau pelasgii despre care scriau grecii. Este posibil ca aceste triburi și civilizații băștinașe, numite la modul general „pelasgi” de noii veniți, să fi ocupat un areal întins din Anatolia și până în zona Dunării.

Specialiști precum A.J. Van Windekens, un lingvist și filolog proeminent, crede că numele de pelasg este derivat dintr-o rădăcină indo-europeană care în interpretarea sa, se traduce prin „ramură înflorită”. Această interpretare arată că aceste triburi practicau un cult al fertilității și fecundității. Ipoteză îi poziționează pe pelasgi ca fiind esențiali în zorii agriculturii și a civilizației sedentare în Grecia antică, însă lipsa dovezilor definitive menține povestea lor enigmatică și în mare măsură interpretativă.

Este clar că au influențat spiritualitatea și mitologia grecească. Probabil le-au părut foarte fascinante ritualurile eneolitice ale fecundității și fertilității, milităroșilor ahei. Cu toată gama de sacrificii, arome și descântece. Probabil divinitățile pământești, legate de fertilitate și fecunditate din mitologia greacă au fost inspirate de la acești pelasgi. „Pelasgii sunt cunoscuți de istoricii greci antici ca primii locuitori ai Greciei, care au fost ulterior înlocuiți de greci. În viziunile grecești antice despre trecut, ei apăreau ca populația autohtonă par excelență. Din acest motiv, au fost considerați ulterior ca strămoși convenabili de către națiunile moderne în căutarea priorității și autohtoniei”, preciza Gilles de Rapper în „Pelasgic Encounters in the Greek-Albanian Borderland.Border Dynamics and Reversion to Ancient Past inSouthern Albania”.

Din aceaste triburi ale pelasgilor s-ar fi desprins și celebrii etrusci. Mai precis din civilizațiile agrare anatoliene care descoperiseră utilizarea bronzului. Este însă doar o supoziție, etruscii fiind o altă populație cu origini misterioase.

O luptă pentru supraviețuire. Dispariție sau integrare?

Ce s-a întâmplat totuși cu acești pelasgi. Și aici există mai multe ipoteze. Între băștinași, adică pelasgi, și nou veniți ar fi apărut conflicte legate mai ales de teritorii și resurse. În acest sens sunt prețioase informațiile antice. Nu trebuie luate neapărat ca atare, dar oferă indicii privind relațiile dintre greci și pelasgi. În mitul lui Cyzicus, atestat în fragmente de la istoricul grec antic Ephorus din Cyme (cca. 400–330 î.Hr.), pelasgii se ciocnesc cu argonauții ca răzbunare pentru expulzarea lor din Tesalia de către eolieni. Cu alte cuvinte, pelasgii au fost alungați de nou veniți și obligați să plece către alte ținuturi. Hecateu din Milet arată o întâmplare asemănătoare în Attica. Ionienii, adică întemeietorii Atenei, îi alungă, la rândul lor pe acești pelasgi. Episodul este consemnat în Istoriile lui Herodot.

Istoricul grec susținea că gelozia ateniană a determinat confruntarea dintre pelasgi și atenieni și că expulzarea pelasgilor a fost nedreaptă. În alte zone ale Greciei, precum Pelopones, zeii pelasgi și personajele lor mitologice erau însă apreciate, semn că acolo a avut loc o fuziune etnico-culturală. „În literatura antică, pelasgii apar ca un grup etnic sau trib primordial, definit ambiguu și omniprezent geografic. Nu există relatări istorice care să vorbească în numele pelasgilor pentru a oferi o definiție emică a identității lor (adică o perspectivă din interior, care să explice „cine suntem”). În schimb, toate sursele existente prezintă o perspectivă etică - o perspectivă din exterior, care se confruntă cu întrebarea „cine sunt ei?”, preciza și Tristn Lambright în „In Search of the Pelasgians Discursive Strategies and Greek Identities from the Archaic Period to the Roman Imperial Era”.

Probabil pe acest vast teritoriu Balcanic și pe coastele Asiei Mici, aceste triburi eneolitice de băștinași au avut o soartă diferită, de la caz la caz. În unele situații au fost alungați de noii veniți, mai războinici, mai bine înarmați, în timp ce în alte situații s-au amestecat cu indo-europenii, fie traci, fie greci.