În cinematografia iraniană, femeia trăiește între cadre restrânse și absențe impuse: intimitatea ei nu are voie să se arate. Ceea ce lipsește devine, paradoxal, mesaj – o tăcere care spune mai mult decât orice replică.

La Cinema Muzeul Țăranului, pe 28 august, a avut loc „Seară de scurtmetraje din Iran“, un program (special) care a adus pentru prima dată în România cinci filme selectate de Asociația Iraniană de Film Scurt. Proiecția a deschis o fereastră spre cinematografia contemporană iraniană, cunoscută pentru sensibilitatea cu care abordează teme umane. În acest context, „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu doi dintre autorii incluși în program, Sepide Berenji (filmul „Raya“) și Armin Etemadi (filmul „Fading Dream“) despre copilărie, autoritate, rezistența fetelor și femeilor și puterea artei de a vindeca răni vechi.

Cele două filme vorbesc, din unghiuri diferite, despre aceleași teme universale: copilăria ca spațiu unde se formează identitatea și se pun primele întrebări despre moralitate, dinamici de putere între familie și școală, presiunile exercitate asupra fetelor și femeilor într-o societate patriarhală. Dincolo de diferențele de ton și de vârstă ale personajelor, poveștile regizorilor iranieni se întâlnesc într-un punct comun: imaginația și arta devin instrumente de negociere cu realitatea, de rezistență și de reparație a rănilor lăsate de autoritate.

Copilărie, trezire morală, negociere

În scurtmetrajul „Raya“, o fetiță și prietenele ei intră într-un conflict cu profesoara și decid să se răzvrătească. În același timp, acasă, familia fetei se confruntă cu perspectiva evacuării. Între școală și familie, între joc și revoltă, Raya descoperă ce înseamnă să te confrunți cu autoritatea și începe să își caute propriul drum.

Pentru regizoarea Sepide Berenji, universul copilăriei este locul unde se formează tot ceea ce urmează. „Copiii și lumea lor au pentru mine o importanță uriașă, pentru că sunt convinsă că personalitatea fiecărui om, relația cu emoțiile și marile concepte umane se formează în copilărie. În plus, toate acestea se manifestă atunci într-un fel direct, intens și nefiltrat“. Copiii, spune ea, privesc lumea „cu ochi mari și, mai presus de orice, sunt observatori. Văd și violență, și toleranță, și pace, și nedreptate. Sunt martori ai opresiunii, dar și ai luptei pentru libertate“. Din această privire atentă s-a născut și filmul. Berenji, care este și profesoară, își amintește cum, la un exercițiu de la clasă, un elev a scris pe o foaie: „Pot să schimb totul“. Acea frază, găsită întâmplător în buzunar, a devenit scânteia pentru „Raya“. „M-am oprit brusc în mijlocul străzii. Acea propoziție m-a cutremurat și am simțit imediat că trebuie să fac un film despre asta și despre elevii mei“. Ca și personajul ei, regizoarea obișnuia, în copilărie, „să stea la fereastră și să privească lumea de afară“, un fel de inițiere în realitate.

Filmul este, de asemenea, un portret al unei generații care refuză să se supună. „Acest film vorbește despre o nouă generație care ține mereu ușa deschisă pentru negociere și pentru care orice «imposibil» devine posibil prin atenție și gândire critică“, explică Berenji. Ea descrie copiii de astăzi ca fiind mai siguri pe ei înșiși, mai dispuși să-și evalueze și să-și critice profesorii, și gata să își apere drepturile atunci când e nevoie. În acest context, micile actrițe din film devin un grup de rebele care încalcă regulile, poartă măști și provoacă autoritatea. Dincolo de scenariu, felul în care au intrat în rol a avut ceva firesc: elevele regizoarei au adus pe platou propria lor energie de sfidare și spontaneitate, iar relația construită la clasă s-a transformat într-o complicitate cinematografică. Filmul poartă în el tocmai această intimitate, dintre profesoară și elevele care, pentru câteva săptămâni, au devenit personaje de cinema.

Traumă, patriarhat, reimaginare

În „Fading Dream“, Armin Etemadi spune povestea Simei, o femeie care nu poate uita umilința trăită în adolescență, atunci când tatăl ei a pedepsit-o pentru un desen considerat erotic. Din acel moment, Sima renunță la pictură, iar la 35 de ani lucrează într-un birou cenușiu de inginerie, unde își imaginează viața artistică pe care nu a trăit-o niciodată. Între realitate și vis, filmul o poartă înapoi spre copilăria rănită și deschide posibilitatea unei vindecări prin artă și imaginație. Pentru regizor, trauma din copilărie este un punct de cotitură care marchează un destin. „Am observat adesea cum chiar și gesturi mici de umilire sau violență din partea părinților pot lăsa urme adânci în mintea unui copil. (...) În «Fading Dream» am vrut să pun față în față eul adult al unei femei cu copilăria ei rănită, pentru a arăta cum inconștientul poartă aceste traume nerezolvate în prezent“.

Povestea Simei se înscrie și într-o dinamică mai amplă a schimbării generaționale din Iran. „Sima aparține unei generații care visa în tăcere și își interioriza dorințele. Ea își înfruntă traumele și amintirile amare, însă generația de după ea trăiește pe deplin acele visuri. Tinerele iraniene de azi refuză să mai accepte o autoritate impusă și își afirmă viața și alegerile cu îndrăzneală“. Etemadi surprinde această tensiune printr-o scenă-cheie: contrastul dintre uniforma școlară, „complet acoperită, menită să suprime individualitatea“, și desenul erotic al Simei. „Această tensiune nu ține doar de vestimentație sau de artă, ci dezvăluie scindarea timpurie pe care multe femei iraniene o trăiesc între lumea lor interioară și codurile stricte impuse corpului și expresiei lor. Restricțiile nu justifică și nu hrănesc creativitatea, dar lasă urme adânci asupra ei – obligându-le să răspundă, să negocieze sau să riposteze“.

De asemenea, filmul vorbește despre artă ca spațiu al vindecării. „Cred că arta funcționează atât ca refugiu, cât și ca reparare: un loc unde trecutul poate fi văzut, simțit și rescris, nu doar reprimat. (...) Vindecarea nu înseamnă ștergere, ci transformare: transformarea unei răni intime într-un limbaj vizual comun, care redă puterea creativă“. Această luptă se desfășoară între viața trăită și viața posibilă: „Nu am vrut ca Sima să evadeze complet în viața imaginată. (...) Aceste treceri pregătesc finalul, când ne întoarcem în biroul ei tern și lipsit de culoare. Până atunci, spectatorul resimte greutatea realității plictisitoare și înțelege de ce ea se retrage în imaginație“.

Atmosfera vizuală a filmului a fost construită cu puține mijloace, dar cu multă inventivitate, într-un decor transformat special pentru poveste. Rezultatul e un spațiu oniric, unde lumina și ceața dau senzația că personajul trăiește chiar în interiorul propriilor vise. La fel, rezonanța filmului a depășit simpla poveste individuală: multe spectatoare s-au regăsit în experiența Simei și au citit în ea propria lor biografie. În acest fel, „Fading Dream“ devine nu doar povestea unei femei, ci și oglinda unei realități împărtășite de numeroase destine feminine din Iran.

Sub semnul hijabului

În „Raya“, protagonistele apar ca un grup de rebele care încalcă regulile, poartă măști și provoacă autoritatea. Pe platoul de filmare, momentul în care regizoarea le-a rugat să renunțe la eșarfe a devenit un gest de autenticitate și de sfidare. Dincolo de scenariu, tensiunea legată de hijab a urmărit însă proiectul, amintind constant de presiunea sistematică pe care fetele și femeile din Iran o resimt încă de la cele mai fragede vârste. „Înainte de toate, sunt femeie, și mi s-a părut firesc să spun povestea din perspectiva unei fete. Ele trăiesc sub presiuni sociale, politice și culturale, iar eu am vrut să fiu naratorul, direct și indirect, al acestor tensiuni și al luptei de a le depăși“.

Presiunea hijabului nu a rămas doar în film. „Raya“ fusese acceptat la unul dintre cele mai importante festivaluri de scurtmetraj din Iran, iar selecția fusese anunțată public. Cu o zi înainte de eveniment, organizatorii au cerut regizoarei să dovedească faptul că actrițele aveau sub 9 ani, vârsta de la care hijabul devine obligatoriu. „M-a întristat profund. Fiindcă, pe lângă rolul meu de regizoare, trebuia să le spun, ca profesoară, că de acum trebuie să poarte pe umeri această povară a femeilor din Iran: hijabul. În final, am decis împreună cu echipa să retragem filmul din festival. Atunci a fost dureros, dar azi, privind schimbările importante din Iran, suntem împăcați cu decizia noastră“.

În „Fading Dream“, experiența Simei trimite mai departe la realitățile cu care se confruntă multe femei din Iran. „Cele mai mari obstacole sunt un amestec de bariere sociale, culturale și economice. Încă de mici, fetele sunt descurajate să se exprime liber – în artă vizuală, muzică sau teatru – din cauza unor concepții adânc înrădăcinate despre ce este «acceptabil» pentru o femeie. (...) Pentru multe femei, actul de a crea artă devine nu doar o profesie, ci și o formă de rezistență – o modalitate de a-și revendica un spațiu într-o societate care, istoric și sistematic, le-a redus la tăcere vocile“.

Pentru cineaști, lucrul cu asemenea teme aduce mereu riscuri. „A lucra cu astfel de teme în Iran înseamnă mereu un dans complicat. În cinematografia oficială iraniană, spațiul privat al femeii practic nu există; corpul ei este un tabu ce trebuie ascuns, controlat, restrâns. (...) Într-un sens, fiecare film devine și act de negociere, și act de protest: un dialog între realitate și imaginație, între constrângere și eliberare, între tăcere și exprimare“. Astfel, fie prin rebeliunea fetelor care zgârie mașina profesoarei, fie prin rezistența femeilor care găsesc în artă o modalitate de a-și afirma existența, ambele filme pun în prim-plan aceleași tensiuni: presiunea socială, forța de a o înfrunta și nevoia de a transforma experiența feminină într-un spațiu de libertate.

Pentru multe femei, actul de a crea artă devine nu doar o profesie, ci și o formă de rezistență – o modalitate de a-și revendica un spațiu într-o societate care, istoric și sistematic, le-a redus la tăcere vocile (Armin Etemadi, regizor).

Meșteșugul și resursele: cum se face un film cu puțin

Pentru „Raya“, sprijinul neașteptat al directoarei școlii unde preda a fost decisiv. „Poate părea surprinzător, dar deși finalizasem preproducția, nu aveam încă bugetul. Dacă nu îl obțineam în două-trei săptămâni, filmul nu s-ar fi făcut, pentru că începea școala și nu aș mai fi avut acces la copii și la clasă. Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat: directoarea școlii unde predam mi-a oferit fondurile, fără nicio condiție. Îi voi fi mereu recunoscătoare“. Pentru a reduce costurile, Berenji a apelat la resurse din cercul apropiat: „Am scris scenariul astfel încât să pot filma în locurile la care aveam acces, cu elevele mele. Am folosit casa unei prietene ca decor și i-am distribuit în rolurile părinților pe fratele meu, mătușa mea și câțiva prieteni. Interesant este că actorul care a jucat rolul tatălui, Peiman Naimi, a fost și coscenaristul filmului“.

În cazul „Fading Dream“, miza a fost crearea unui spațiu oniric cu resurse minime. Armin Etemadi povestește că a avut la dispoziție doar o casă modernă, goală, pe care echipa a trebuit să o transforme într-un interior european vechi. Bugetul era atât de mic încât s-au reconstruit doar părțile din bucătărie vizibile în cadru, iar pereții coridorului, mobilierul și chiar dulapurile au fost făcute din lemn ieftin, pictat cu grijă pentru a părea real. „Crearea atmosferei onirice din «Fading Dream» a fost poate cea mai mare provocare“, spune regizorul. Pentru lumina visului s-au folosit mașini de fum, care au creat o ceață fină prin decor; filmând când ceața se așeza, cu o singură fereastră ca sursă principală, s-au obținut raze de lumină și textura picturală a secvențelor onirice. „Nimic nu ar fi fost posibil fără directorul de imagine, Pooyan Aghababaei, a cărui măiestrie tehnică a fost esențială“.

În ambele cazuri, constrângerile materiale au devenit parte din meșteșugul cinematografic. Soluțiile improvizate – fie prin apel la resurse personale, fie prin construirea decorurilor și manipularea luminii – au contribuit la forța artistică a filmelor, arătând că inventivitatea logistică poate fi la fel de importantă ca inspirația narativă.

De la fereastra clasei la scena visului

Filmele lui Sepide Berenji și Armin Etemadi nu spun doar povești individuale, ci aduc în față felul în care generații întregi de fete și femei au învățat să privească lumea, să-i reziste și să o reimagineze. Într-un caz, copilăria e spațiul micilor rebeliuni care pun sub semnul întrebării autoritatea; în celălalt, vârsta adultă devine locul în care arta recuperează și transformă rănile lăsate de acea autoritate. Proiecția de la Cinema Muzeul Țăranului a fost o ocazie de a vedea pe ecran aceste voci iraniene, aduse pentru prima oară în România, prin selecția Asociației Iraniene de Film Scurt. Chiar și la distanță de eveniment, rămâne invitația de a asculta și de a privi mai atent poveștile care, dincolo de granițe, ne vorbesc despre libertate, memorie și puterea de a imagina altfel realitatea.