Mai este posibilă rearanjarea politică a lumii, dorită de puterile revizioniste autocratice din Orient, sau apărarea ordinii mondiale actuale bazate pe reguli, susținută de democrațiile liberale din Occident, fără un mare război cinetic? Și dacă da, cum? Mai poate furniza diplomația o mare viziune comună și un compromis, între democrații și dictaturi, între libertăți și constrângeri, între deschidere și închidere, se întreabă profesorul universitar Valentin Naumescu, într-un text publicat astăzi de Hotnews.

Idei-cheie:

1. Sistemul internațional, desenat în linii mari după 1945 și reconfigurat în Europa după 1989, se scufundă de la an la an într-un impas tot mai profund. Organizațiile internaționale, principiile și regulile internaționale, mecanismele și procedurile internaționale uzuale nu mai sunt respectate și nu mai rezolvă problemele și tensiunile în creștere.
2. Impasul actual este provocat, întreținut și extins de curentul revizionist, atât pe plan internațional (condus de axa anti-occidentală a regimurilor autoritare China-Rusia-Coreea de Nord-Iran, la care pare să se ralieze o parte a Sudului Global), cât și pe plan intern (contestarea democrațiilor liberale occidentale, atât din perspectiva populismelor de dreapta, ultraconservatoare, cât și a celor de stânga, ultraprogresiste).
3. Căutând un reper istoric (mai mult din considerente didactice decât unul foarte riguros științific), putem observa că „vânturile schimbării” au început pe 11 septembrie 2001, odată cu atacarea apocaliptică a SUA de către teroriști, dar s-au intensificat și extins dramatic în ultimii 24 de ani, în special în America de Nord, Europa, Orientul Mijlociu, Asia, Indo-Pacific și Africa. În paralel cu globalizarea tehnologică și în special în ultimii 10-15 ani, odată cu boom-ul rețelelor sociale, se constată o explozie a nemulțumirilor, furiei, dezinformării, abordărilor ideologice post-adevăr.
4. „Deceniile crizelor”, cu lunga lor înlănțuire de crize mai mari sau mai mici dar succedate fără oprire (criza terorismului 2001-2005, criza și eșecul Tratatului Constituțional al UE 2005-2007, criza financiară globală 2008-2012, criza Orientului Mijlociu sau Primăvara Arabă 2012-2014 urmată de apariția „Statului Islamic”/Daesh, criza datoriilor suverane și criza Zonei Euro 2013-2015, teribilul an 2016 cu voturile-protest din SUA, Marea Britanie și tentativa de lovitură de stat din Turcia, anexarea Crimeii și războiul din Donbas 2014-2015, criza migrației din 2015-2016, ofensiva naționalismului în Franța, Germania, Olanda, Italia etc. după 2015, pandemia de Covid 2019-2022, invazia rusească pe scară largă din Ucraina după februarie 2022, anul electoral 2024 cu multiple cutremure, războiul hibrid al lui Putin în plină desfășurare), au șubrezit dar încă nu au distrus fundația ordinii mondiale bazate pe reguli și pe supremația Vestului.
5. Transformarea internă a Americii și renunțarea la rolul extern de polițist mondial și apărător al lumii libere par să stea în centrul acestui mare proces istoric de dezoccidentalizare, de-liberalizare, izolare, închidere și protecție. Un fel de final pentru epoca Pax Americana a secolului XX. Chestiunea securității a redevenit centrală. În paralel cu schimbările americane profunde și războiul cultural intern din democrația-far a lumii, China comunistă și Rusia imperialistă și-au dat mâna pentru a încerca demolarea hegemoniei SUA și a preeminenței multiseculare a Occidentului. Deocamdată nu este sigur că echipa Trump înțelege că poate pune umărul, chiar fără să vrea, la atingerea obiectivelor revizioniste anti-occidentale ale Chinei și Rusiei, prin răcirea relațiilor cu aliații tradiționali democratici din Europa și Asia. Dar o răsucire și o revenire la vechile abordări strategice este posibilă oricând, Partidul Republican având încă, la fel ca și Partidul Democrat, suficiente voci din precedenta paradigmă americană.
6. La 80 de ani de la ultima confruntare militară directă a marilor puteri, tot mai insistent se pune întrebarea dacă lumea poate scăpa în acest secol de un mare război de restructurare a sistemului internațional, folosind modelul Războiului Rece din 1945-1990 sau, cel mult, limitele războiului hibrid actual declanșat de Putin împotriva Occidentului (după invazia Georgiei din 2008), fără a se ajunge însă la război cinetic direct, de proporții mondiale.
7. Dacă se va putea evita al Treilea Război Mondial în formă convențională (de teama distrugerii nucleare, așa cum s-a întâmplat și în Războiul Rece), atunci deducția logică este că rearanjarea lumii, dorită de revizioniști, se poate încheia „pașnic” doar în trei moduri: fie SUA și lumea occidentală acceptă înfrângerea în fața revizioniștilor și asumă regulile făcute de regimurile dictatoriale în sistemul relațiilor internaționale pentru cel puțin 1-2 generații de acum înainte, fie țările autocratice se prăbușesc din cauza minciunii permanente și a terorii exercitate asupra propriilor popoare, așa cum s-a prăbușit Uniunea Sovietică, fie (asta ar fi o noutate istorică!) se ajunge la un compromis gri între lumea liberă occidentală și lumea orientală despotică, în care vor fi sacrificate periferiile geopolitice și se va renunța la pretenția de universalitate a drepturilor și libertăților individuale, Vestul abandonând exportul valorilor liberale și oprindu-se să mai ceară deschidere, regimuri de liberă circulație și democratizarea întregii lumi. Ar urma o lungă perioadă de închidere, protecționism, reducere a libertăților individuale, creștere a violenței politice, nesiguranță și intimidări din partea puterilor autocratice, cărora democrațiile occidentale le vor face tot mai multe concesii pentru a le lăsa în pace pe plan intern. Un echilibru fragil și riscant, amintind de anii 1950-1960.

Istoria în sine nu dovedește nimic și nici nu se repetă

Istoria în sine nu dovedește nimic și nici nu se repetă, în pofida clișeelor semidocte. Dar procesele istorice ne spun multe lucruri interesante. Nicio mare rearanjare politică a lumii moderne, de la Revoluția Franceză încoace (dar nici cu secole înainte, chiar dacă etapele istorice erau mult mai lungi), nu s-a făcut fără un mare război inter-state, război civil sau revoluție. Dacă tehnologia și cultura au schimbat mereu lumea insidios și pe mari perioade de timp, uneori insesizabil la nivelul vieții unui individ, schimbările politice majore, fie ele interne sau externe, au fost întotdeauna violente, disruptive, sângeroase.

Franța, SUA, Rusia și China au avut revoluții și războaie civile care „au făcut istorie”, în timp ce sistemul internațional a fost cutremurat în ultimii 200 de ani de cca 15-20 de războaie regionale importante, marea majoritate în Eurasia, și, mai presus de orice, de două Războaie Mondiale, un Război Rece și actualul Război al lui Putin împotriva Occidentului (după 2008), deocamdată hibrid dar din ce în ce mai intens.

Resetările ordinii europene sau mondiale au avut întotdeauna ca punct de plecare frustrări acumulate în timp față de vechea stare de fapt, față de raporturile de putere instituite, și apoi descărcări uriașe de energie în relațiile internaționale, care au avut ca efect refacerea sistemului internațional, după regulile învingătorilor. Secolul XX este cea mai bună mărturie că regulile le scriu învingătorii.

…80 de ani de neconfruntare militară directă între marile puteri ale lumii înseamnă deja mult. Este mai mult chiar și decât a reușit mult lăudatul Congres de la Viena din 1815, prin „concertul european” (Anglia, Prusia, Franța, Austria și Rusia), până la Războiul Crimeii din 1853-1856 și apoi războiul franco-prusac. Mai mult, evident, și decât a furnizat Conferința de pace de la Paris, din 1919-1920.

După 1945, teama de distrugere nucleară a întregii lumi (conceptul MAD – Mutual Assured Destruction) a oprit marile puteri să mai intre în confruntare militară directă, existând desigur numeroase proxy wars, de la războiul coreean încoace. Știu că sună paradoxal, contraintuitiv și aparent ilogic sau chiar revoltător din punct de vedere principial, dar armele nucleare au păzit, în realitate, pacea lumii.

Omenirea nu a abandonat războiul ca formă de schimbare a raporturilor de putere

Niciodată nu a ținut atât de mult pacea înțeleasă ca neconfruntare cinetică directă între marile puteri. Putem oare crede că s-a ajuns la pacea de 1000 de ani? Nu, nu avem motive și indicii să credem că omenirea a abandonat pentru totdeauna războiul ca formă de schimbare a raporturilor de putere. S-a ajuns mai degrabă într-un punct critic și crucial, în care puterile autocratice revizioniste doresc neapărat să schimbe ordinea politică mondială iar voința lor de negociere este foarte redusă, fiind convinse că roata istoriei s-a întors iar timpul joacă acum în favoarea lor.

Din acest impas politic profund al lumii nu se va ieși nici ușor, nici curând. Nu vom vedea prea repede contururile noului sistem al relațiilor internaționale. Suntem mai degrabă blocați într-un interstițiu istoric, într-o tranziție periculoasă dinspre ceva cunoscut dar imperfect spre ceva necunoscut și deocamdată indecis. Toate opțiunile sunt pe masă, toate scenariile sunt posibile, toate evoluțiile imaginabile și neimaginabile au în prezent unele indicii în ceea ce se întâmplă, fiind în același timp insuficient profilate.

Simțim doar cum crește temperatura politică în regiunea noastră (vai, din păcate, suntem chiar în ochiul furtunii!), în Europa, în SUA, în Orientul Mijlociu, în Indo-Pacific, dar toate aceste tensiuni nu sunt deocamdată la nivelul la care să conducă inevitabil spre o „explozie mondială”. Da, explozia poate avea loc teoretic oricând, dar ea nu este nici inevitabilă, nici iminentă.

Așa cum am mai scris de mai multe ori, ne-am putea apropia de un deznodământ, de un fel sau altul, fericit sau nefericit, la orizontul noului deceniu, deci din 2030 încolo. Politica lumii va fi atunci fără Putin, fără Trump, posibil fără Xi Jinping, fără Viktor Orban, fără Erdogan, fără Macron, fără Starmer, fără Zelenski etc. Dar știm că impasul sistemului internațional este mult mai adânc decât eventualele idiosincrazii dintre liderii politici actuali, ținând de presiunile privind modificarea raporturilor de putere între sistemele deschise și cele închise, între statu-quo și revizionism.

Va ceda neforțată vreuna din marile puteri globale, în totalitate sau parțial, obiectivele sale strategice? Greu de crezut. Vor ajunge SUA, UE, Rusia, China, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Japonia, India, Israel, Iran etc. să negocieze „mega-acordul secolului”, care să garanteze pacea și armonia secolului XXI? Nu aș fi atât de idealist. Paradigma celui mai puternic, a învingătorului și învinsului, domină categoric sistemele de gândire de pe toate continentele și regiunile lumii.

O continuare a impasului

Este compromisul diplomatic global aproape? Nu pare să fie așa.

Ne temem că, deocamdată, probabilitatea cea mai mare o are continuarea impasului și consumarea unor evoluții interne clarificatoare, unele ideologice, alte strategice, altele dinastice, în SUA, UE, Marea Britanie, Japonia, Franța, Rusia, China, India, Coreea de Nord, Israel, Iran, Turcia, Arabia Saudită etc. O parte din probleme se vor rezolva pe plan intern.

În fiecare dintre țările menționate, puteri mari sau puteri mijlocii, au loc diferite tipuri de procese politice și sociale care marchează transformări istorice ale societății și sistemului politic. Tehnologia își are, desigur, rolul ei accelerator în această pleiadă de schimbări. Modelele educaționale și culturale se schimbă și ele. Uneori în bine, alteori în rău.

Probabil, va trebui să (ne) învățăm să trăim în condiții de impas politic, instabilitate și nesiguranță. Ani de acum înainte, tensiunile mocnite sau acutizate și crizele apărute brusc dar stinse temporar ori episoadele dramatice de violență, uneori cu confruntări militare localizate, vor alcătui peisajul incert al lumii.

SUA și China își vor continua lupta pentru supremație globală, mult dincolo de episodul războiului tarifar lansat de Donald Trump. „Capcana lui Tucidide” este deja o formulă comună, consacrată în relațiile internațională și poate ușor uzată, dar nu neapărat greșită.

S-ar putea să constatăm că „ciocnirea civilizațiilor”, de care vorbea Samuel Huntington acum aproape 30 de ani, pentru a da o replică optimismului lui Francis Fukuyama din 1989, este încă o posibilitate și chiar că este mai amplă, mai actuală și mai extinsă decât scenariul prevăzut atunci.

Neavând soluții larg acceptabile și dorind cu toții, firesc, evitarea războiului apocaliptic, de o parte și de alta a baricadelor, vom rămâne așadar blocați într-un impas prelungit, așteptând să se întâmple ceva, să cedeze o parte sau alta, să se prăbușească agresorul (bineînțeles că toate privirile sunt acum spre Moscova), sau să vină cineva cu o idee genială, salvatoare. Asta dacă nu se întâmplă cumva „explozia” pe care toți am vrea să o evităm.

*Text apărut inițial pe Contributors .

Distribuie Distribuie Comentarii