Deși istoriografia românească este explicită și coerentă privind etnogeneza românilor, istoricii români sunt, din punct de vedere conceptual, în concordanță cu privire la formarea poporului și a limbii române. Nicolae Iorga, bazându-se pe izvoarele istorice studiate, concluziona în „Istoria românilor”, publicată parțial pos-tum, că poporul român s-a format „între Carpații Beschizi și Peloponez și de la Marea Adriatică la Marea Neagră”. Această constatare este susținută și de Petre P. Panaitescu, Silviu Dragomir, Gheorghe Brătianu și alții, cu formula etnografică: „românii sunt urmașii traco-ilirilor romanizați”. Cei care au combătut concluziile istoriografiei române au fost, în general, istoricii austrieci și maghiari, parțial și cei bulgari sau ruși, care subliniază mai mult originea sud-dunăreană și balcanică a românilor. Pe de altă parte, istoriografia occidentală a fost puțin cercetată și promovată în spațiul românesc, deși marii noștri istorici au studiat în universitățile vest-europene și au avut contacte cu personalități ale istoriografiei europene. Un istoric mai puțin promovat în spațiul românesc și care nu a fost tradus în limba română, deși s-a preocupat tangențial de etnogeneza românilor, a fost istoricul francez Lucien Musset, care și-a impus viziunea formării poporului român în planul academic occidental la mijlocul secolului al XX-lea.

Paradoxal, istoriografia franceză de la mijlocul secolului al XX-lea rămâne încă tributară istoriografiei austriece și maghiare, în ciuda colaborării academice cu reprezentanții istoriografiei române în perioada interbelică. Lucien Musset (1922–2004) a fost un istoric francez de excepție, specializat în istoria medievală, cu ac-cent pe secolele VII-XI și pe invaziile care au marcat această epocă. Recunoscut pentru expertiza sa în istoria vikingilor și a Normandiei, a contribuit semnificativ la înțelegerea acestor subiecte. S-a născut pe 30 ianuarie 1922, în Honfleur, Franța, și a decedat pe 23 octombrie 2004, la Bretteville-l’Orgueilleuse, fiind recunoscut de lumea academică internațională. Musset a avut o carieră academică remarcabilă. A fost profesor de istorie medievală la Universitatea din Caen, Normandia, unde și-a petrecut cea mai mare parte a activității. Este recunoscut ca un expert în istoria Normandiei, a vikingilor și în perioada de tranziție dintre Antichitate și Evul Mediu în Europa. A scris numeroase lucrări de referință despre istoria medievală, dintre care cea mai cunoscută este „Les Invasions. Le second assaut contre l’Europe chré-tienne (VIIe-XI siècles)”, publicată în colecția Nouvelle Clio. Contribuțiile sale în domeniul istoriografiei sunt deosebite. Lucrarea sa despre invazii a oferit o perspectivă inovatoare asupra impactului acestora asupra structurilor politice, sociale, economice și culturale ale Europei medievale. Musset a contribuit semnificativ la înțelegerea istoriei Normandiei, analizând originile, evoluția și rolul acestei regiuni în istoria Franței și a Europei. În calitate de specialist în istoria vikingilor, a explorat impactul acestora asupra Europei, precum și contribuția lor în comerț, explorări maritime și în formarea identităților locale. Musset a promovat o abordare multidisciplinară a istoriei medievale, integrând perspectivele istoriei politice, sociale, economice și culturale. Stilul său clar, riguros și analizele aprofundate au făcut operele sale relevante și influente pentru generațiile următoare de istorici. Lucrările lui Mus-set au avut un impact semnificativ asupra studiului istoriei medievale din țările europene. Contribuțiile sale au inspirat numeroși cercetători și au facilitat o înțelegere mai profundă a Europei medievale și a transformărilor epocii. Stilul său precis, abordarea multidisciplinară și profunzimea analizei au făcut din opera sa repere importante în domeniu, dar aproape necunoscută în România.

Dintre lucrările semnificative ale lui Lucien Musset, merită să amintim: „Les Peuples Scandinaves au Moyen Age” (1951), „La Tapisserie de Bayeux” (1989) și „Introduction à la Runologie” (1975). Lucrările lui Musset rămân esențiale pentru oricine dorește să înțeleagă complexitatea Europei medievale și transformările care au modelat acest continent. Expertiza sa în istoria Normandiei, a vikingilor și a invaziilor din Evul Mediu a lăsat o amprentă durabilă asupra istoriografiei europene. În privința etnogenezei românilor, munca sa este însă tributară istoriografiei austro-ungare și celei ceho-poloneze, însă se remarcă și influențe din partea lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu și Petre P. Panaitescu. Istoricul Lucien Musset inter-pretează etnogeneza românilor și sub influența istoricilor Sulzer și Roesler, dar fără să-i facă relevanți pe subiectul etno-genetic.

În cartea sa „Les Invasions. Le second assaut contre l’Europe chrétienne (VIIe-XI siècles)”, „Invaziile. Al doilea asalt asupra Europei creștine” — publicată în 1965 — se propune o paradigmă istoriografică occidentală asupra etnogenezei românilor. Lucrarea a văzut lumina tiparului în limba română la editura Corint în 2002, cu o bună traducere făcută de Ovidiu Cristea. Lucrarea monumentală a lui Lucien Musset reprezintă și azi o bornă fundamentală în înțelegerea dinamicii turbulente a Europei medievale, dar oferă și o perspectivă europeană asupra migrației popoarelor și a formării statelor medievale pe bătrânul continent. Departe de a se concentra exclusiv asupra destinului poporului român, această operă oferă un cadru valoros pentru reexaminarea modului în care etnogeneza românească s-a desfășurat într-o Europă marcată de migrații și conflicte. Musset abordează originile românești dintr-o perspectivă occidentală, evaluând totodată limitele și potențialele reinterpretări ale tezelor prezentate. Istoricul francez propune o perspectivă nuanțată asupra formării identității românești în contextul unei Europe supuse constant asalturilor invazive. Musset, în consonanță cu o tradiție istoriografică larg răspândită, înclină spre teza continuității românești în Dacia, sugerând persistența unei populații romanizate după retragerea trupelor și administrației romane din anul 271 d.Hr. Această viziune, deși susținută de argumente lingvistice și culturale, nu este lipsită de provocări pentru istoric. Musset recunoaște implicit lipsa unor dovezi directe, contemporane, privind existența unei entități românești distincte în perioada „secolelor obscure” (sec. III-VII), o epocă marcată de migrații succesive ale goților, hunilor, gepizilor și avarilor.

Argumentele pentru etno-genetica românilor invocate de Musset includ, pe cel lingvistic, structura și lexicul limbii române, având o bază romanică incontestabilă, fiind prezentate ca o dovadă solidă a originii latine a poporului român. Totuși, este esențial să luăm în calcul și influențele ulterioare, în special cele slave, care au îmbogățit vocabularul românesc și au influențat anumite aspecte ale gramaticii. Aici istoricul se apropie de concepția istoriografică a unei simbioze româno-slave susținută de P.P. Panaitescu, care vedea că 30% din fondul etnico-lingvistic și cul-tural este slav la români. Musset aduce și o perspectivă cultural etno-folclorică privind continuitatea românilor în Dacia post-romană. Continuitatea unor practici culturale, obiceiuri și elemente de folclor din Dacia romană până în Evul Mediu timpuriu sunt considerate indicii ale persistenței unei populații romanizate. Totuși, interpretarea acestor elemente culturale rămâne adesea speculativă, fiind dificil să distingem între o moștenire directă și influențe ulterioare. Istoricul francez consideră că o analiză riguroasă a contextului istoric este esențială pentru clarificarea etnogenezei românilor. La acestea, Musset adaugă documentat lipsa relatărilor despre o migrație majoră a populației romanizate din Dacia, interpretată ca o dovadă a continuității locale. Cu toate acestea, absenţa surselor nu poate fi automat considerată o dovadă a continuității, ci mai degrabă o lacună în cunoștințele noastre despre această perioadă. Istoricul francez, pentru a înțelege mai bine procesul de formare a poporului român, consideră că este crucial să se depășească o perspectivă eurocentristă și să analizăm impactul migrațiilor slave asupra teritoriilor carpato-danubiene. Musset menționează succint migrațiile slave, însă nu le acordă suficientă importanță în procesul de formare a identității românești, deși integrarea descoperirilor recente din arheologie și genetică oferă o imagine mai complexă și mai nuanțată a acestor procese.

Migrațiile slave, începând cu secolul al VI-lea, au dus la o reconfigurare etnică a Daciei, fiind stabilite în regiune populații slave. Contactul dintre populația romanizată și migratorii slavi a condus la un proces complex de interacțiune culturală, lingvistică și socială, contribuind la formarea limbii române și a identității culturale românești. Pe lângă argumentele lingvistice, arheologia și genetica populaţiilor oferă perspective complementare asupra procesului de formare a poporului român, permițând o reconstrucție mai precisă a evoluției istorice. Descoperirile din siturile dacice și romane oferă informații despre continuitatea locuirii, transformările culturale și contactele cu alte populații. Analiza artefactelor, a structurilor de locuințe și a practicilor funerare poate lumina mistere legate de formarea identității românești. O analiză atentă a acestor artefacte poate oferi indicii despre gradul de romanizare și despre influenţele culturale ale migratorilor.

Musset, într-o perioadă când genetica istorică nu era în vogă, susținea acest aspect în clarificarea unor probleme etno-genetice și de clarificare a originii unor popoare. Studiile genetice pot furniza informații despre originea geografică a populaţiei românești și despre gradul de amestec cu alte grupuri etnice. Analiza ADN-ului mitocondrial și a cromozomului Y poate ajuta la identificarea originilor genetice ale românilor și la evaluarea impactului migrațiilor asupra compoziției genetice a populaţiei. Totuși, interpretarea acestor date trebuie făcută cu prudenţă, ținând cont de complexitatea proceselor demografice și migratorii. Musset menționează, de asemenea, rolul românilor în Balcani, dar nu explorează în profunzime această dimensiune a istoriei românești. În realitate, prezența românilor în Balcani este atestată încă din Evul Mediu timpuriu, iar aceștia au jucat un rol important în comerț, transhumanță și organizarea militară a regiunii. Cunoașterea detaliată a interacțiunilor dintre români și alte grupuri etnice este esențială pentru o înțelegere completă a identității românești și în spațiul sud-dunărean. Analiza rolului românilor în Balcani necesită o perspectivă multietnică și multiculturală, care să ia în considerare interacțiunile cu alte populaţii, precum grecii, albanezii, sârbii și bulgarii. Această abordare poate ajuta la înțelegerea complexității identității românești și a contribuției românilor la istoria și cultura Balcanilor. Examinarea surselor bizantine, sârbe și bulgare este esențială, conform istoricului francez, pentru o înțelegere aprofundată a rolului românilor în regiune.

Analiza lui Musset se concentrează asupra impactului factorilor exogeni, precum invaziile și migrațiile, asupra formării poporului român. Totuși, este fundamental să luăm în calcul și factorii endogeni, adică evoluțiile interne ale societății romanizate din Dacia, care au contribuit la conturarea identității românești. Identificarea elementelor endogene poate oferi o perspectivă mai echilibrată asupra procesului de formare. Populaţia romanizată din Dacia a reușit să conserve limba latină, adaptând-o la condițiile locale și transformând-o într-o nouă limbă romanică, limba română. Această transformare lingvistică reflectă un proces complex, rezultat al interacțiunii dintre limba latină și limbile autohtone, precum cea slavă. Populaţia romanizată a păstrat anumite structuri sociale și economice romane, adaptându-le la condițiile locale și integrând influențe slave. Analiza comparativă a structurilor sociale din Dacia romană și din Evul Mediu timpuriu oferă indicii despre continuitatea și schimbările sociale. Populația romanizată a dezvoltat o identitate culturală proprie, prin combinația elementelor romane, slave și autohtone. Studiul artei, religiei și al tradițiilor populare oferă indicii valoroase despre procesul de formare a acestei identități. Lucrarea lui Lucien Musset reprezintă un punct de plecare valoros pentru reexaminarea originii și a rolului românilor în contextul migrațiilor și transformărilor din Europa medievală. Depășind abordările simpliste și reducționiste, pentru Mus-set este esențial să adoptăm o perspectivă multidisciplinară, care să integreze in-formații din istorie, arheologie, lingvistică, genetică și antropologie. O astfel de abordare poate oferi o înțelegere mai profundă și mai nuanțată a procesului de formare a identității românești prin impactul cu invaziile popoarelor migratoare.

Musset considera că trebuie urmată o agendă nouă pentru cercetarea etnogenezei românești, care trebuie să se concentreze asupra înțelegerii modului în care populaţia romanizată a interacționat cu slavii, avarii, gepizii, goții, turcii, maghiarii și alte grupuri etnice, precum și modul în care aceste interacțiuni au contribuit la formarea identității culturale românești. Cartografierea influențelor culturale poate oferi o imagine mai clară a procesului de formare a poporului român. Acordarea unei im-portanțe sporite factorilor endogeni este relevantă în viziunea lui Musset, precum păstrarea limbii latine, menţinerea structurilor sociale și economice și dezvoltarea unei identități culturale distincte. De asemenea, o analiză a elementelor locale și regionale poate oferi o perspectivă mai profundă asupra formării identității românești. Acceptarea faptului că etnogeneza românească a fost un proces com-plex, lung și influențat de numeroși factori, și evitarea abordărilor simpliste și ideologizate reprezintă plusul istoriografic adus de istoricul francez. Flexibilitatea în interpretarea datelor şi deschiderea către perspective noi sunt esențiale în înțelegerea etnogenezei românilor. Persistenţa identității romanice, deși vulnerabilă în fața asalturilor externe, a fost crucială în modelarea identității europene și merită o reexaminare aprofundată în lumina noilor descoperiri și perspective. Migrațiile au dus la crearea popoarelor europene și au contribuit la identitatea românilor.

Lucien Musset, în analiza sa asupra etnogenezei românilor, nu detaliază specific procesul de romanizare în Dacia. Totuși, se poate deduce din abordarea sa gen-erală asupra impactului invaziilor și a evoluțiilor interne că ar fi subliniat anumite aspecte ale romanizării, care se pot ilustra cu exemple deja arhicunoscute. Trans-formarea limbii latine vulgare vorbite în Dacia în limba română. Chiar dacă Musset recunoaște influențele slave ulterioare, ar fi subliniat faptul că româna își are originea în latină și a conservat elemente fundamentale ale acesteia (vocabular de bază, structură gramaticală). Cuvinte precum „apă” (aqua), „soare” (sol), „mamă” (ma-ter) și structuri gramaticale de bază moștenite din latină. Privind prezervarea instituțiilor și structurilor sociale romane: Păstrarea unor elemente ale administrației și organizării sociale romane, adaptate la noile condiții. Chiar dacă structurile politice romane au dispărut odată cu retragerea, unele obiceiuri și forme de organizare lo-cală au putut persista. Termeni legați de administrație și drept care au rămas în vocabular (ex: „lege” din lex) și practici sociale care reflectă influența modelelor roma-ne. Autorul evidențiază elemente culturale și religioase cum ar fi adoptarea creștin-ismului în forma sa latină și influența acestuia asupra culturii și tradițiilor locale. Chiar dacă ulterior au existat influențe bizantine, fundamentul religios a rămas cel latin. Vocabular religios de origine latină (ex: „biserică” din basilica) și practici religioase care reflectă influența creștinismului timpuriu. Se poate adăuga utilizarea și adaptarea infrastructurii romane (drumuri, poduri, așezări urbane) de către populația locală. Chiar dacă multe orașe romane au decăzut, unele au continuat să fie locuite și au păstrat elemente ale planificării urbane romane. Vestigii ale drumurilor romane, utilizarea unor așezări urbane romane și influența planificării urbane rom-ane asupra dezvoltării ulterioare a orașelor. În legătură cu viața cotidiană se subliniază continuarea practicilor agricole și meşteşugărești romane, adaptate la condițiile locale. Se arată folosirea de către autohtoni de tehnici agricole, unelte și practici meşteşugărești care reflectă influența romană. În general, Musset ar fi subliniat complexitatea procesului de romanizare și faptul că acesta nu a fost un proces uniform și complet. Romanizarea a fost un proces de interacțiune și adaptare, în care elementele romane s-au amestecat cu cele locale, dând naștere unei noi culturi și identități, cea proto-română.

Totodată, studierea rețelelor comerciale din regiune și a impactului acestora asupra populației romanizate oferă informații despre schimburile economice și culturale. Analiza obiectelor descoperite în siturile arheologice relevă originea comercială a populației și legăturile acesteia cu alte regiuni. Examinarea structurilor sociale ale populaţiei romanizate și evoluția acestora de-a lungul timpului și o analiză comparativă cu structurile sociale ale altor populații din regiune poate arăta indicii despre specificitatea societății românești, diferită de migratori.

Integrarea acestor elemente istoriografice de către Musset poate construi o imagine mai precisă și mai complexă a etnogenezei românești, depășind limitele abordărilor tradiționale și explorând noi perspective de cercetare. Este provocarea oferită de Lucien Musset, care aduce două aspecte inedite despre etnogeneza românilor: in-fluența sud-dunăreană datorită romanizării puternice și menținerea continuității da-co-romane post-aureliene prin rezistența la migrații, inclusiv prin asimilarea eco-nomic-culturală, cu tot aportul complex, interferențe în trunchiul funciar al formării poporului român. Lucien Musset combate teza imigraționistă a istoriografiei maghiaro-austriece, dar acceptă și originea sud-dunăreană a poporului român prin fenomenul transhumanței vlahe – pastorale și militare –, care a intrat în contact cu continuitatea romanică după retragerea Romei la 275 d. Hr. Noutatea adusă de istoricul francez constă tocmai în dinamismul unei etnogeneze românești care s-a cimentat tocmai prin interferențele cu popoarele migratoare pe un areal geografic larg din Pind, Balcani și Carpați. Oarecum, Musset a fost un vizionar și prin lucrarea sa a prevăzut noul val istoriografic românesc care percepe etnogeneza ca un fenomen desfășurat pe un spațiu geografic mult mai larg decât frontierele statului român interbelic. Ceea ce aduce interesant Musset în ecuația etno-genetică, lucru ignorat de istoricii români, este factorul exogen, adică rolul popoarelor migratoare în formarea unei identități proto-române. Comprehensivitatea genetică și interferențele culturale au fost un plus pentru identitatea etno-genetică a românilor, nu neapărat un minus, așa cum au perceput istoricii români. E o noutate de care noua generație de istorici români trebuie să țină seama privind etnogeneza românilor. Un mare istoric francez a înțeles complexitatea fenomenului etnogenezei românești încă de la mijlocul secolului XX. Pe actualul spațiu carpato-danubiano-pontic trăiesc urmașii daco-romanilor din epoca post-aureliană, românii sud-dunăreni proveniți din fenomenul transhumanței și angajării militare, precum și elemente etno-culturale rămase de la popoarele migratoare care s-au integrat în ființa noului popor român. Recitirea istoriografiei franceze privind etnogeneza românilor poate aduce lucruri inedite și o reevaluare asupra trecutului românilor. Istoriografia franceză rămâne o provocare pentru istoricii români care trebuie să ridice mănușa confruntărilor științifice.

Ionuţ Țene/ napocanews.ro

Bibliografie:

1. Musset, Lucien, Les Invasions. Le second assaut contre l’Europe chrétienne (VIIe-XI siècles). Paris, Presses Universitaires de France, 1965.
2. Iorga, Nicolae, Istoria Românilor, 1937, București
3. Panaitescu, Petre P., Interpretări românești, Editura de Stat, 1947, București
4. Brătianu, Gheorghe I., O enigmă și un miracol istoric: poporul român, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, București, (Ediția originală)
5. Dragomir, Silviu. Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Me-diu, Editura RPR, București, 1959
6. Sulzer, Franz Joseph, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens. Im Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte mit kritischer Freyheit entworfen, vol. I-III, Editura Gräffer, Viena, 1781
7. Roesler, Robert, Romänische Studien, Leipzig, Verlag von Duncker & Hum-blot, 1871.

Distribuie Distribuie Comentarii