Fosta soţie a lui Gyuri Pascu NU-I ACUZĂ pe medici! Dezvăluire ȘOCANTĂ!
Fosta soţie a lui Gyuri Pascu, Daniela Marin, rememorează, într-o relatare pe blogul său, noaptea în care a murit artistul, afirmând că, la sosirea primei ambulanţe, acesta îşi revenise complet şi că nu mai existau nici măcar simptomele atacului de panică. Ea afirmă, însă, că din 13 septembrie artistul avea probleme la un picior, motiv pentru care mergea cu ajutorul cârjelor, că aceasta, diabetul şi scăderea vederii erau singurele afecţiuni pe care le recunoştea şi că se temea de medici, relatează News.ro .
"Desigur, dacă profesional vorbind a omis să mai facă ceva doctoriţa care a venit cu prima salvare, să se acţioneze în consecinţă… nu e treaba mea. Asta nu-l ajută pe Gyuri şi din păcate, părerea mea e că nu va ajuta pe nimeni altcineva decât pe doamna în cauză. Dar, când a venit dumneaei, Gyuri îşi revenise complet. Chiar am şi zis că e ca în sala de aşteptare la stomatologie când, de frică, nu te mai doare nimic. Nici măcar ceea ce denumea atac de panică nu a avut loc în prezenţa doamnei doctor. I-a explicat ce simţea, i-a răspuns la întrebări… Chiar mă uitam cu speranţă că atunci parcă uitase de panică complet", scrie Daniela Marin în textul intitulat "Pentru Gyuri".
Ea spune şi că inclusiv după ce a condus-o pe doctoriţă la poartă şi s-a întors, Gyuri Pascu era bine.
"Am mai stat puţin şi-apoi l-am întrebat dacă nu vrea să meargă să se întindă în pat. A zis că da, şi spre uimirea mea s-a ridicat cu uşurinţă în picioare, ba mai mult, a spus că nu vrea să meargă cu cârjele. Asta nu se mai întâmplase de mult prea multe zile. Mai exact din 13 septembrie, o zi în care cu 26 de ani în urmă murise mama mea. Nu ştiu dacă s-ar fi putut salva, nu ştiu dacă îşi dorea să fie salvat, chiar dacă, cu mare speranţă şi încredere aştepta să treacă noaptea ca să mergem a doua zi la Târgovişte, la acupunctură. Marea lui încredere era în acel tratament, şi singura problemă recunoscută, în afară de diabet şi de reducerea considerabilă a vederii era aceea cu piciorul. Cu toate că de la bun început l-am rugat să înţeleagă că trebuie să meargă şi la neurologie şi cardiologie, măcar pentru un control, chiar dacă urma să facă în continuare tratamentul de acupunctură, nu a vrut. După cum mi-a povestit ce se întâmplase cu piciorul, mie asta mi-a venit instantaneu în minte. Dar eu nu sunt medic. Şi nici n-am reuşit în toţi aceşti ani să-l conving vreodată să meargă la controale medicale. Nici eu, nici copilul nostru, nici prietena, nici nimeni. Îmi va trebui ceva timp să accept că până şi-n asta a făcut tot cum a vrut el. Acesta este adevărul", scrie femeia.
În textul postat pe blog, Daniela Marin povesteşte mai multe episoade din viaţa lui Gyuri Pascu în care a fost dezamăgit de prieteni, de posturile care îi refuzau melodiile sau cand era urmărit de ziariştii tabloidelor. Ea afirmă inclusiv că accidentul vascular cerebral suferit de Gyuri Pascu în decembrie 2010 a avut drept cauză enervarea produsă de un fotograf care îl urmărise o zi întreagă şi cu care a avut un schimb. de replici.
Ioan Gyuri Pascu a murit în 26 septembrie, la vârsta de 55 de ani, în locuinţa fostei sale soţii, din Bucureşti.
În aceeaşi zi, Parchetul Tribunalului Bucureşti a deschis un dosar în care se fac cercetări pentru moarte suspectă. În urma necropsiei făcute, la solicitarea familiei, la Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici", s-a stabilit drept cauză a decesului afecţiunea de cord de care suferea artistul, pe fondul diabetului preexistent.
Trei apeluri au fost primite la 112 în cazul lui Ioan Gyuri Pascu, în 26 septembrie, la orele 03.23, 04.42 şi 04.53, primele două pentru urgenţă medicală şi al treilea pentru agravarea stării pacientului, potrivit Serviciului de Telecomunicaţii Speciale (STS). Persoana care a efectuat primul apel, la ora 03.23, a anunţat o urgenţă medicală, motiv pentru care a fost transferat Dispeceratului de Urgenţă al Serviciului de Ambulanţă Bucureşti - Ilfov.
Potrivit datelor comunicate iniţial de SABIF, la ora 03:26 s-a primit o solicitare prin 112, motivul invocat fiind atac de panică, la care s-a deplasat un echipaj format din medic şi ambulanţier. La al doilea apel pentru Gyuri Pascu, anunţat initial de SABIF ca fiind la ora 04:46, motivul solicitării a fost “cianoză, comă”. După al doilea apel, primul care a ajuns la pacient a fost un echipaj de prim ajutor de la SMURD, care a şi început manevrele de resuscitare, urmat aproape simultan de un echipaj de terapie intensivă de la SMURD şi un echipaj de tip C2 de la SABIF.
Comisia de disciplină a solicitat Comitetului Director al Serviciului de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov reducerea cu 10 la sută, timp de două luni, a salariului medicului de pe prima ambulanţă care a intervenit în cazul lui Ioan Gyuri Pascu, întrucât a mers la consultaţie doar cu una din cele trei truse medicale obligatorii şi nu a luat acordul scris al pacientului că refuză transportul la spital.
Dezvăluire șocantă despre accidentul vascular
„Primul accident vascular cerebral despre care au vuit toate ziarele, în decembrie 2010, punându-mi-l mie în cârcă, a fost provocat tot de un “ziarist”. Un individ care l-a urmărit pe Gyuri ore întregi, fotografiindu-l împreună cu o prietenă pe care o ajuta, conducând-o cu maşina pe unde avea ea treburi. După aceea, a venit acasă unde urma să repete cu copiii pentru preselecţia de la Românii au talent. Ajuns în faţa porţii, s-a dat jos din maşină şi s-a auzit strigat: “Domnul Pascu!” A întors capul şi a văzut un individ destul de înalt, cu aparat foto, care a continuat să-i spună cuvinte de genul: “Vreau să vă întreb: aveţi o nouă iubită? Am văzut c-aţi plimbat-o peste tot.” Întâi a încercat să se abţină, spunând lucruri mai puţin vulgare, dar când şi-a dat seama că fusese urmărit şi fotografiat toată ziua, şi mai ales după ce l-a auzit pe-acel individ spunând “După ce v-aţi plimbat toată ziua cu noua iubită acum veniţi la fosta soţie?” Gyuri a explodat. L-am auzit înjurând şi ţipând, aşa că am ieşit rapid din casă. Sperietura mea n-avea legătură cu ţipetele sau cuvintele lui, ci cu faţa colorată într-un fel în care nu mai văzusem în viaţa mea. Un fel de roşu vânăt. L-am luat de braţ, l-am tras înspre casă, am reuşit să-l aşez pe canapea, l-am rugat să se liniştească, i-am dat apă… Mi-a spus ce declanşase această explozie de furie, şi-n timpul ăsta nu-mi doream decât să-l văd revenindu-şi la o culoare normală. Imediat l-a pocnit o durere de cap îngrozitoare. Evident, n-a vrut nici să-l duc la spital, nici să chem salvarea. “Lasă-mă-n pace! Lasă-mă să-mi revin!” Copiii se speriaseră şi ei, i-am rugat să se liniştească. Apoi Gyuri a vrut să se întindă puţin în pat. L-am lăsat să se odihnească, dar n-a stat prea mult pentru că ştia că-l aşteptau copiii. Au urmat câteva zile în care durerile de cap şi starea de rău l-au însoţit tot aşa cum el i-a însoţit pe copii la acea preselecţie, indiferent de cât de rău se simţea. Ţigara nu-i mai stătea între buze, şi refuza să recunoască uşoara pareză. Îi spuneam să meargă el singur, dacă nu voia să-l duc eu, la doctor, iar el se enerva şi mai tare… Cine l-a cunoscut îndeaproape ştie sigur cum reacţiona el când auzea de medici, de spitale…
Da, poate că acum ar trebui să scriu despre acest subiect, dacă tot am ajuns aici.
Când l-am cunoscut pe Gyuri era revoltat atât împotriva medicilor cât şi împotriva lui Dumnezeu. Cu revolta împotriva lui Dumnezeu s-a terminat repede, într-o discuţie de vreo două ore, pe o bancă în Gara de Nord. Atât a avut întârziere trenul cu care urma să plec eu în Bulgaria, la o prietenă, să-i duc nişte acte de care avea nevoie urgent. Cu revolta împotriva medicilor şi a sistemului medical însă, n-am rezolvat-o niciodată. Istoria erorilor medicale care i-au marcat viaţa nu s-a încheiat în familia lui, ci a continuat chiar cu mine, doi ani mai târziu după acea discuţie din Gara de Nord. Eu însămi am trecut puţin pe lângă moarte în 1994, iar el a fost din nou martor, aşa cum fusese martorul distrugerii sistemului osos al iubitei sale surori, Cătălina, cu câţiva ani în urmă. Deşi nu exista un diagnostic clar de cancer, Cătălinei i-au fost făcute zeci de şedinţe de cobalto-terapie fără întrerupere. Nu i-a căzut părul, în schimb i s-a fracturat coloana. Tot în aceeaşi perioadă, mama lui a fost băgată în comă diabetică prin administrarea de glucoză simplă, fără insulină, fără ca măcar să i se facă o analiză a a glicemiei înainte de administrare, ci doar ulterior, când cifrele arătau 900!!! Şi tot atunci s-a îmbolnăvit de diabet şi tatăl lui Gyuri care s-a dus şi el la Ceruri în 1992. Diabetul şi complicaţiile oribile ale acestei boli i-au răpit viaţa şi fratelui său, Josef, acum trei ani.
Când i-am cerut să cheme salvarea pentru mine, în 1994, căci nu mai puteam sta în picioare, Gyuri s-a conformat imediat, dar vedeam pe faţa lui o teamă cumplită. A trebuit să-i spun eu să se liniştească. A venit salvarea, le-am povestit că simţeam o durere în abdomen, că aveam senzaţia de balonare… Mi-au palpat abdomenul, mi-au făcut un calciu intravenos, după care m-au întrebat dacă mi s-au încălzit picioarele mele sloi. Nu, nu se încălziseră. Mi-au spus că am o anexită şi să mă duc să mă tratez după ce-mi revin. “Dar eu simt că-mi colcăie ceva în burtă!” le-am spus, şi mi-au răspuns că fiind inflamate ovarele, pun presiune pe intenstine. Au plecat medicii, salvarea… M-am ridicat să merg la toaletă, am văzut negru şi-am căzut leşinată. Mi-am revenit destul de repede, numai că răul acela negru s-a mai întâmplat o dată, şi încă o dată. Şi Gyuri a mai sunat o dată la salvare şi dispecera i-a spus că dacă a venit o dată echipa de medici, ce mai sună? “Nu-nţelegeţi că a căzut din picioare? Nu e ce-au spus ei. Să vină înapoi.” “Dar de unde ştiţi dvs, sunteţi medic? “ l-a întrebat dispecera iritându-l la maximum. În starea în care mă aflam, nu suportam să-l aud aşa, şi l-am rugat să-nchidă telefonul. Apoi i-am spus să cheme pe cineva să mă ducă la spital. Când m-au luat din casă, încercam să merg pe picioarele mele, dar aveam dese momente de leşin. Când am ajuns la spital, am intrat direct în sala de operaţie. Peste doi litri de sânge colcăiau în burta mea în care explodase o trompă. Şi totuşi, tot un medic, doi, trei câţi au fost atunci acolo, mi-au salvat viaţa deşi nu pot spune că-mi doream acest lucru, mai ales după ce văzusem lumea de dincolo. Acolo îmi doream să ajung, nu aici, înapoi. Acolo, Acasă, cât mai repede cu putinţă. Aşa cum tot medicii l-au ajutat şi pe Gyuri să depăşească urmările accidentelor cerebrale. Pentru că, revenind la decembrie 2010, dacă eu nu reuşisem să-l conving să meargă la doctor, a reuşit o dragă prietenă, medic stomatolog nu doar să-l convingă, dar să-i facă şi programare la RMN în aceeaşi zi. Seară, mai exact. Am mers cu el la RMN iar doctoriţa, cu o intuiţie fantastică, ne-a sugerat ca şi cum n-ar fi fost nimic grav, să nu mai aşteptăm până a doua zi dimineaţă, ci, dacă tot suntem aşa aproape, să mergem în acea noapte la spital. I-am mulţumit în gând pentru delicateţea şi înţelepciunea de care dăduse dovadă şi când Gyuri a zis da, am pornit cu speranţă spre spital. Acolo însă, un alt medic sau poate doar un asistent medical, luându-i tensiunea şi spunându-i pe un ton agresiv că nu-nţelege cum de încă mai vorbeşte şi cum a putut merge pe picioarele lui până acum, a reuşit să-I sperie îngrozitor şi acolo şi atunci a mai avut încă un accident vascular. Dar de-atunci nici că l-a mai convins cineva să meargă la vreun control, nici la neurologie, nici la cardiologie, nici măcar să-şi facă obligatoriile analize de sânge. De fapt, dacă mă gândesc bine, în afară de analizele obligatorii făcute în 2003, pentru că altfel nu ne înscria copilul la şcoală, omul ăsta a refuzat orice alt control sau analiză medicală până în 2010, când a fost accidentul vascular cerebral. Înainte de 2003, prin 1998 l-am rugat şi am ajuns să mă si cert cu el din acest motiv, iar în iulie 1999 i-am spus că dacă nu merge la doctor, cu mine a terminat-o. Nimic nu l-a convins. Mai teamă îi era să afle că are o problemă pe care oricum o bănuia, decât să traiască aşa, cum şi cât va putea. Încercări de a-l convinge au venit şi din partea altora, nu doar a mea. Dar asta a fost încăpăţânata sa alegere.
Din acest motiv, niciun medic nu are nicio vină. El a făcut exact aşa cum a vrut. Desigur, dacă profesional vorbind a omis să mai facă ceva doctoriţa care a venit cu prima salvare, să se acţioneze în consecinţă… nu e treaba mea. Asta nu-l ajută pe Gyuri şi din păcate, părerea mea e că nu va ajuta pe nimeni altcineva decât pe doamna în cauză. Dar, când a venit dumneaei, Gyuri îşi revenise complet. Chiar am şi zis că e ca în sala de aşteptare la stomatologie când, de frică, nu te mai doare nimic. Nici măcar ceea ce denumea atac de panică nu a avut loc în prezenţa doamnei doctor. I-a explicat ce simţea, i-a răspuns la întrebări… Chiar mă uitam cu speranţă că atunci parcă uitase de panică complet. Şi după ce am condus-o la poartă şi-apoi m-am întors, Gyuri era bine. Am mai stat puţin şi-apoi l-am întrebat dacă nu vrea să meargă să se întindă în pat. A zis că da, şi spre uimirea mea s-a ridicat cu uşurinţă în picioare, ba mai mult, a spus că nu vrea să meargă cu cârjele. Asta nu se mai întâmplase de mult prea multe zile. Mai exact din 13 septembrie, o zi în care cu 26 de ani în urmă murise mama mea. Nu ştiu dacă s-ar fi putut salva, nu ştiu dacă îşi dorea să fie salvat, chiar dacă, cu mare speranţă şi încredere aştepta să treacă noaptea ca să mergem a doua zi la Târgovişte, la acupunctură. Marea lui încredere era în acel tratament, şi singura problemă recunoscută, în afară de diabet şi de reducerea considerabilă a vederii era aceea cu piciorul. Cu toate că de la bun început l-am rugat să înţeleagă că trebuie să meargă şi la neurologie şi cardiologie, măcar pentru un control, chiar dacă urma să facă în continuare tratamentul de acupunctură, nu a vrut. După cum mi-a povestit ce se întâmplase cu piciorul, mie asta mi-a venit instantaneu în minte. Dar eu nu sunt medic. Şi nici n-am reuşit în toţi aceşti ani să-l conving vreodată să meargă la controale medicale. Nici eu, nici copilul nostru, nici prietena, nici nimeni. Îmi va trebui ceva timp să accept că până şi-n asta a făcut tot cum a vrut el. Acesta este adevărul.”, a dezvăluit Daniela Marin pe Blog.
