Europa a devenit în ultima vreme un paratrăsnet pentru Statele Unite, în special în ceea ce privește dorința SUA de a înceta să garanteze securitatea europeană. A devenit la modă să ne întrebăm cum va reacționa Europa la un eveniment sau altul din lume. Dar tocmai aceste evenimente ridică o întrebare importantă: ce este Europa?, scrie George Friedman pentru Geopolitical Futures .

Esențial este că Europa nu este o țară. Este un continent care conține, conform Națiunilor Unite, aproximativ 44 de țări. Acestea au limbi, culturi și istorii diferite, care includ războaie cu vecinii și ură reciprocă. M-am născut în Ungaria și am ajuns în Statele Unite în copilărie. Prima mea limbă a fost maghiara, singura vorbită acasă. Am învățat engleza mai târziu. Nu vorbesc niciun cuvânt în poloneză, rusă, slovacă sau română, toate limbi vorbite în țările vecine Ungariei. (Vorbesc puțină germană, deși prost.) Părinții mei nu aveau încredere în vecinii Ungariei. Mama încă deplângea pactul de la Trianon, tratatul de după Primul Război Mondial care a cedat Transilvania României. Când o verișoară s-a căsătorit cu un român, ranchiuna de la Trianon ne-a urmat până în Bronx.

Europa

Definiția ONU pentru Europa se întinde din Islanda până în Rusia, de la Atlantic la Urali, de la Oceanul Arctic la Marea Mediterană. Dar când vorbim astăzi despre Europa, vorbim despre partea peninsulei care iese din continentul european și despre țările care sunt membre ale structurilor politice și economice dezvoltate după al Doilea Război Mondial, și anume, NATO și Uniunea Europeană. Până la prăbușirea Uniunii Sovietice, acea parte a Europei a fost linia de demarcație trasată între armata sovietică și armata anglo-americană, prima ocupând estul, iar cea de-a doua ocupând vestul. Când Uniunea Sovietică a căzut, la fel s-a întâmplat și cu linia de demarcație, iar țările ocupate anterior de Rusia au devenit parte a ceea ce aș numi zona americană.

NATO și țările Pactului de la Varșovia, 1960
Zonele ocupate de SUA au fost centrul sistemului global încă din secolul al XVIII-lea, Europa Atlantică cucerind o mare parte din lumea exterioară. Țările atlantico-mediteraneene au cucerit emisfera vestică, o mare parte din continentul african și vaste părți ale Asiei. Chiar și o țară mică precum Olanda deținea un vast imperiu. Italia, Franța și Marea Britanie au împărțit Africa. Spania și Portugalia au revendicat o mare parte din America de Sud, în timp ce Marea Britanie și Franța s-au luptat pentru America de Nord. Cu toate acestea, Marea Britanie – tehnic parte a Europei, dar separată de restul teritoriului de Canalul Mânecii – a fost cea care a creat cel mai impresionant imperiu, cu India drept bijuterie.

Prin urmare, linia dintre Europa de Est și cea de Vest exista cu mult înainte de Războiul Rece. Europa de Vest avea acces la oceanele lumii; Europa de Est nu. Statele germane, care nu erau încă unite, reprezentau bariera dintre est și vest. Europa de Vest era mult mai bogată și mai puternică decât Europa de Est, care era în mare parte exclusă din aventurile imperiale.

Acest lucru s-a schimbat, într-o oarecare măsură, după consolidarea Germaniei în 1871. Unificarea sa a fost parțial o reacție față de Franța napoleoniană și parțial față de Imperiul Austriac, o entitate cu sediul în Germania. Distincția dintre Germania și Austria se datora într-o oarecare măsură religiei – Austria era în general catolică, Germania în general protestantă – dar era și o chestiune de dinastie, cu o ramură reprezentată de Hohenzollernii germani și o alta de Habsburgii austrieci. Simplu spus, apariția unui stat național german puternic a creat o nouă dinamică geopolitică.

Unificarea Germaniei a creat și o criză geopolitică. Aceasta se învecina cu trei țări (Polonia, Austria și Franța) și era atât puternică, cât și nesigură. Germania curta Austria, avea în vizor Polonia și se temea de Franța. Pentru un guvern recent consolidat, cel mai rău scenariu era o alianță tripartită care viza readucerea Germaniei la fosta sa stare fragmentată. Rezultatul acestei temeri și intrigi reciproce a fost un război de 30 de ani, care a început în 1914 și s-a încheiat în 1945, întrerupt de un armistițiu temporar. Rezultatul războiului a fost redivizarea Germaniei, porțiunile sale estice și vestice fiind dominate de Uniunea Sovietică, respectiv SUA.

Acum, cu Rusia în declin și SUA complet indiferente, întrebarea fundamentală este dacă vechile linii geopolitice europene vor reveni și, dacă da, ce va face Europa. Realitatea europeană rămâne aceeași. Nu poate vorbi cu o singură voce pentru că nu vorbește într-o singură limbă și nu împărtășește o singură tradiție culturală sau istorică. Ficțiunea Europei – aceea că ne referim doar la Europa Occidentală atunci când vorbim despre continent și că Europa Occidentală este o entitate unită – este o idee impusă continentului de către americani. Când apar tensiuni minore între Germania și Franța sau între Germania și Polonia, acestea sunt pur și simplu amintiri ale unor vechi coșmaruri. Adevărul este că nu există o astfel de Europă; este doar un loc în care țările mici au amintiri neplăcute unele despre altele.

Așadar, orice întrebare despre ce va face Europa ca răspuns la un eveniment sau altul presupune că există o Europă. Aceasta este o presupunere eronată, construită pe o invenție americană. Poate că cea mai importantă întrebare astăzi este dacă Europa va rămâne ceea ce au inventat Statele Unite – o regiune cu multe limbi, dar cu interese comune – sau va reveni la condiția sa mai tradițională și naturală – națiuni mici care au în comun doar teama una față de cealaltă. Acum optzeci de ani, lumea se cutremura la această întrebare. Dar Europa nu mai este un imperiu global divizat. Este doar o regiune ca oricare alta, iar imperativul imperial al războiului a dispărut. Modul în care Europa decide să-și trateze vechile dușmănii și animozități va contribui mult la răspunsul la întrebarea despre ce va face Europa în viitor.

Trebuie să înțelegem ce este Europa acum. Europa de Vest și Europa de Est sunt încă locuri foarte diferite, iar acum Europa de Est, nu Germania, este cea care divide continentul. Războiul din Ucraina, oricât de diviziv ar fi, i-a arătat Europei că, deocamdată, nu trebuie să se teamă de Rusia. Dar Rusia își poate reveni și își poate recâștiga planurile revanșarde. Astfel, Europa de Est, nu Germania, este acum pivotul istoriei europene.

Europa de Est, în ciuda neîncrederii sale în sine și în foștii săi ocupanți din Rusia și Germania, trebuie să ia o decizie care va defini continentul. Va rămâne unită sau va rămâne separată? Este adevărat, este mai săracă decât Europa de Vest, dar unită, ar putea deveni rapid ancora geopolitică a continentului. Populațiile sale sunt la fel de educate și sofisticate ca oricare alta. Cea mai mare slăbiciune a sa este o credință profundă în inferioritatea sa și, prin urmare, în inevitabila sa victimizare. Singurul lucru care leagă națiunile est-europene este boala europeană a limbilor, culturilor și istoriilor reciproc incompatibile și de neînțeles. Singurul lucru pe care îl au este frica, de obicei activată de manipulări europene, rusești sau, uneori, americane.

Dacă Europa de Est se poate uni, poate redefini istoria secolului trecut. Dacă nu poate, atunci mă tem că dinamica ce a definit anii dintre 1871 și 1945 va reapărea. Nu am nicio încredere în eficacitatea NATO sau a Națiunilor Unite. Europa rămâne o cheie pentru lume, dar Europa a fost întotdeauna un loc nesăbuit și nepăsător, dându-se drept civilizație. SUA și-au petrecut ultimul secol trimițându-și tinerii în războaie europene sau stând de pază la bazele sale. Acum, o schimbare de direcție este posibilă. Ca american, aș saluta personal dacă Europa de Est ne-ar ușura povara.

Distribuie Distribuie Comentarii