Eu și soția mea am ajuns în România miercurea trecută, după o escală de două nopți și o reglare a fusului orar la Frankfurt. La București, am stat la Antonia Colibășanu, care locuiește în România și face parte din echipa noastră. Trebuie să adaug că este și profesoară de geopolitică, a scris George Friedman pentru Geopolitical Futures .

Vizita mi-a amintit de necesitatea călătoriilor. Am ajuns aici la o săptămână după alegerile din România. Geopolitica, în viziunea mea, este o metodologie abstractă și, în mod ideal, lipsită de pasiuni. Înțelege necesitatea lucrurilor, dar nu ia prea mult în considerare pasiunile pe care geopolitica le demonstrează. Însă, una este să creezi modele abstracte și alta este să experimentezi emoțiile puternice care apar și să le modelezi. Bucureștiul a fost o reamintire necesară a acestui lucru.

În timp ce mă aflam în capitala României, am avut norocul să mă întâlnesc cu experți în politici publice, foști diplomați, generali, politicieni și cu reprezentanți ai mass-media. Ca și în restul lumii, pasiunile definesc aici argumentul fundamental al acestui moment: naționalism versus internaționalism. Principala întrebare este dacă România ar trebui să facă parte din instituții transnaționale precum Uniunea Europeană și NATO sau să urmeze o abordare naționalistă, de tipul „România pe primul loc”, evitând implicarea în Europa. Aceasta este parțial o chestiune de strategie geopolitică românească și parțial o chestiune culturală. Instituțiile transnaționale ale Europei sunt fondate pe o viziune liberală a unei culturi europene comune, construită pe edificiul democrației liberale. Această viziune privește, în principiu, idiosincraziile unice ale culturilor naționale ca o provocare la adresa principiilor europene. De asemenea, în Statele Unite, există o luptă între cei care ar pune interesele SUA pe primul loc și cei care văd internaționalismul ca fundament al interesului național.

În România, Rusia reprezintă o dimensiune importantă a acestei dispute. Uniunea Sovietică a dominat România de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial până la căderea comunismului. A impus internaționalismul comunist în România și în restul Europei de Est. Mai recent, însă, Rusia a trecut drastic de la această ideologie la naționalism ca principiu moral organizator. Naționaliștii români (considerați de dreapta) văd Rusia ca un model de urmat, în timp ce internaționaliștii, sau europeniștii, văd naționalismul rus ca o simplă variantă a modelului sovietic. Ei văd Rusia ca o forță puternică care speră să-și reînvie puterea, influența și controlul asupra regiunii, condusă de interesele sale naționale. Ei consideră ascensiunea naționalismului românesc ca un produs al influenței rusești și al ambițiilor imperiale, iar naționaliștii români ca instrumente ale Kremlinului. Prin urmare, lupta se dă între internaționaliștii pro-europeni (aliniați cu Bruxelles-ul și Washingtonul) și naționaliștii „România pe primul loc” (aliniați cu Moscova).

Alegerile prezidențiale de luna trecută au fost o cursă relativ strânsă într-o luptă pentru spiritul României. Au fost câștigate de un candidat pro-european, văzut ca o înfrângere a trumpismului de dreapta, presupus simpatizant al Rusiei. Președintele american Donald Trump este perceput ca un naționalist american hotărât să se retragă din organizațiile multinaționale – economice și militare – pentru a proteja interesele americane. De asemenea, este văzut de unii că ar colabora cu președintele rus Vladimir Putin. Lucrul ciudat este că mulți presupun că cei doi lideri pot colabora, deoarece ambii sunt văzuți ca naționaliști. Mulți din această parte a globului văd naționalismul ca pe o mișcare internațională care lucrează pentru a reconstrui o lume care a fost divizată în culturi unice, dar care împărtășește un interes comun. Dar istoria naționalismului este plină de conflicte, ceea ce înseamnă că interesele rusești și americane s-ar putea ciocni la un moment dat.

Nivelul de pasiune pe această temă este similar cu bătălia care se dă în jurul lui Trump în Statele Unite. Dar în Europa, merge mai adânc. Stânga obișnuia să fie cel puțin pentru destindere (dacă nu pentru alianță) cu Rusia, în timp ce dreapta era ostilă Moscovei. Această situație s-a inversat acum. În timp ce eu văd Rusia ca pe un stat eșuat, incapabil să cucerească Ucraina și care se luptă să facă față unei economii mult în urma SUA, Chinei și Europei, tabăra pro-europeană o vede ca pe o putere întunecată care încearcă să-și reînvie imperiul folosind naționalismul în același mod în care a folosit odinioară comunismul. Pentru ei, naționaliștii de extremă dreapta împărtășesc nu doar ideologia naționalistă a Moscovei, ci și dorința acesteia de a destrăma organizații multinaționale precum NATO și UE.

Una dintre principalele cerințe ale Rusiei în negocierile privind războiul din Ucraina este ca Statele Unite să accepte legal Crimeea ca parte a Rusiei. Întrucât rușii dețin Crimeea din 2014 și nimeni nu este pregătit să o invadeze pentru a o recuceri, aceasta mi se pare o chestiune minoră. Recunoașterea evidenței ar părea a fi o concesie ieftină. Dar românii o văd ca pe o amenințare fundamentală. Dacă ocupația Crimeei este recunoscută, zone întinse de spațiu aerian și căi navigabile critice ar fi, de asemenea, recunoscute ca aparținând Rusiei. Zona în cauză implică părți din Marea Neagră vitale pentru România, inclusiv amplasamentul unui viitor proiect energetic pe care Bucureștiul speră că îl va transforma într-un furnizor de gaze pentru sud-estul Europei. SUA ar putea fi de acord să cedeze Crimeea Rusiei cu condiția ca un control al Moscovei asupra spațiului aerian și a căilor navigabile să fie limitat. Fără un astfel de acord, europeniștii români ar considera orice concesie formală asupra Crimeei ca pe o provocare fundamentală la adresa intereselor românești. Interesant este că naționaliștii români nu par îngrijorați – ceea ce este ciudat, având în vedere că naționaliștii acordă de obicei prioritate problemelor de interes național fundamental.

Adevărul este că aici, în România, Războiul Rece nu s-a încheiat, chiar dacă ideologiile s-au schimbat. Românii rămân obsedați de Rusia – ceea ce este rezonabil, având în vedere geografia regiunii – și o văd fie ca pe un model de imitat, fie ca pe o forță imperială dedicată subminării suveranității și securității românești. În afară de inversarea pozițiilor de dreapta și stânga, este clar că în România Rusia rămâne pivotul gândirii strategice. Și pentru că văd Rusia profund slăbită de la căderea comunismului, sunt considerat naiv pentru că nu am în vedere capacitatea ei de a influența și controla evenimentele.

Vom călători apoi la Belgrad pentru a vedea cum privesc sârbii problema. Românii sunt un popor sofisticat și cunosc Rusia mult mai profund decât mine, așa că trebuie să țin cont de opiniile lor. Dar recunosc în acest moment că impresia mea despre problemă este în contrast cu a lor.

Distribuie Distribuie Comentarii