Ilie Lazăr – „Eu sunt făcut să mă bat, să cânt, să cuceresc”

Ilie Lazăr – „Eu sunt făcut să mă bat, să cânt, să cuceresc”

de Silvia Iliescu

Înalt, frumos, plin de viaţă, cu o extraordinară voce de bas – astfel îl portretizează pe Ilie Lazăr cunoscuţi de-ai săi. Era principial, tumultuos, neînfricat, iubitor de viaţă şi de oameni, un spirit cu adevărat democrat, fidel până în ultimul moment idolului său politic, Iuliu Maniu. A fost credincios idealului construirii României Mari şi liniei politice naţional-ţărăniste, lucru care avea să-l coste 12 ani de detenţie politică în anii comunismului. Tata a crezut în idealul pe care l-a servit, nu a luptat niciodată pentru îmbogăţire sau pentru afirmare. A refuzat funcţii, a refuzat demnităţi. Când i s-a propus să fie ministru, i-a spus lui Iuliu Maniu: <Nu mi-a lăsat tatăl meu să fiu ministru, puneţi pe alţii, pentru care lucrul acesta însemnează ceva. Eu nu sunt făcut să stau în scaun să dau porunci, eu sunt făcut să mă bat, să cânt, să cuceresc.>”. Aflăm aceste lucruri de la fiica sa, Lia Lazăr Gherasim, povestite într-un interviu din 1994, pentru Arhiva de istorie orală.

Acest descendent al unor familii vechi nobiliare şi preoţeşti româneşti din zona Apşelor (din dreapta Tisei, în Maramureşul istoric) – el însuşi născut însă la Giuleşti – Ilie Lazăr avea să îşi lege prima parte a vieţii de axa Munţilor Apuseni şi ai Maramureşului”. Între Sighet şi Lugoj şi-a petrecut anii de studiu (liceul şi Facultatea de Drept) şi s-a format moral şi politic pentru evenimentele înălţătoare la care avea să participe. Pe frontul Primului Război Mondial, ca ofiţer al armatei austro-ungare, a fost rănit în Galiţia. În toamna 1918 a dezertat, căutând să se alăture armatei române. Ajuns cu compania sa de fugari în Cernăuţiul părăsit de administraţia imperiului austriac aflat în descompunere, Ilie Lazăr a apărat oraşul de grupele de ucraineni, până la preluarea lui de armata română. Întors în Maramureş, a contribuit – cu entuziasmul care îl făcea atât de iubit de oameni – la pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia: a organizat comitetele şi gărzile naţionale, a convocat ţăranii din plasa Şugatag la marea adunare, pentru ziua sorocită. După ce a votat Rezoluţia Unirii, Ilie Lazăr a ajuns, la numai 23 de ani, un om făcut” (aşa cum se exprimă în Amintirile sale): a fost luat în delegaţia care ducea la Bucureşti Actul Unirii. Mai mult, a obţinut o audienţă la preşedintele Consiliului de Miniştri, Ionel Brătianu, căruia i-a prezentat un memoriu al maramureşenilor, având astfel prilejul să facă ceva folositor pentru judeţul său: În acel memoriu arătam amănunţit drepturile istorice ale românilor asupra întregului Maramureş”.

Mutat la Bucureşti în 1923, Ilie Lazăr avea să activeze în Partidul Naţional, apoi în Partidul Naţional Ţărănesc, devenind pentru calităţile sale unul dintre cei mai apreciaţi oameni politici din jurul lui Iuliu Maniu. Activitatea din vremea democraţiei interbelice, precum şi acţiunile sale din anii instalării aşa-zisei „democraţii populare”, toate acestea îl vor duce în întunericul închisorilor comuniste şi în lipsurile lagărelor de muncă forţată. Le-a supravieţuit, dar, în cei câţiva ani pe care i-a mai trăit după eliberare, Ilie Lazăr nu mai putea fi cel de altădată…

Arhiva de istorie orală păstrează câteva mărturii-document ale unor oameni care l-au cunoscut pe Ilie Lazăr în diverse împrejurări şi care au fost impresionaţi de personalitatea sa proeminentă. Vi le oferim, în acest al doilea episod pe care i-l dedicăm.

Chintesenţa curajului”

Simina Mezincescu, fost deţinut politic, urmaşă a familiilor Caracaş şi Costaforu:

„Nu aveam mai multe legături sufleteşti cu Tineretul Naţional Ţărănesc, dar fusesem în clasa întâi şi a doua de liceu colegă cu Lia Lazăr, de bancă, fata lui Ilie Lazăr. Mergeam deseori la ea acasă, ea venea la mine, eram foarte bune prietene. Şi am cunoscut şi am admirat enorm pe tatăl ei! […] Era aşa de impunător!… Pe urmă l-am auzit vorbind, era un orator înnăscut şi pe urmă… Eu admiram curajul foarte mult. Ilie Lazăr era chintesenţa curajului, nu puteam eu să-mi dau bine seama dacă era la fel de om politic ca Maniu, pe care un alt simţ mă făcea să îl consider extraordinar. Dar curajul care se vedea, care exploda din Ilie Lazăr, era o realitate care s-a afirmat în timpul detenţiei lui. Şi cred că atâta vreme cât nu se învinge curajul, nu poţi distruge un om.”

[Interviu de Mariana Conovici, 1999]

Striga Ilie Lazăr cu vocea lui fantastică de bas…”

Harry Maiorovici, compozitor:

Domnule Maiorovici, spuneaţi că dintre oamenii buni pe care i-aţi cunoscut unul dintre cei mai buni oameni care avea un suflet aşa de mare pe cât era el de mare, a fost Ilie Lazăr.

Aşa e.

În ce împrejurări l-aţi cunoscut dumneavoastră pe Ilie Lazăr?

Cam în 1900… [1929?], eram copil la Sighet, la şcoala evreiască. A mers un zvon că legionarii vor să facă nişte atrocităţi la Sighet şi toţi copiii eram foarte speriaţi de ce se va întâmpla. La Sighet erau cei mai mulţi evrei, erau mai mulţi evrei decât creştini. […] Când s-a aflat acest eveniment, şeful comunităţii, adică Partidului [Popular-Naţional] Evreiesc, plus şi preşedintele Comunităţii Evreieşti, au început să sesizeze Bucureştiul, pe Ilie Lazăr care era deputat de Sighet. Şi atunci Ilie Lazăr imediat a venit la Sighet şi a urcat la balconul [Hotelului] <Coroana> şi de-acolo a vorbit. Şi ce s-a întâmplat?!… Ţăranii erau ţărănişti, Sighetul era un oraş de ţărănişti – şi tata era ţărănist. Şi au coborât toţi de-acolo şi tot drumul spre Vad, în partea cealaltă, la Prefectură, era plin de ţărani, veneau jos cu securi, cu ce se putea şi striga Ilie Lazăr: <Mă, fraţilor! Cine sunt [evreii] noştri?>, <Fraţii noştri!>, au strigat. <Evreii sunt fraţii noştri! Îi lăsăm pe mâna proştilor?!>, striga Ilie Lazăr cu vocea lui fantastică de bas. <Nu-i lăsăm!> În momentul acela s-a oprit toată mişcarea antisemită… A fost oprit totul.”

[Interviu de I. Niţescu şi V. Călin, 1997]

Mi-a puşcat lăcrămile în ochi!”

Gheorghe Marina, „aghiotantul” lui Ilie Lazăr (septembrie-octombrie 1944):

„În anul 1942 l-am întâlnit pe Ilie Lazăr în Bucureşti. Fiind militar la Inspectoratul 3 Jandarmi Bucureşti, pe Ştefan cel Mare, într-o duminică am avut permisiunea de a mă duce în oraş. Fără ca să îl cunosc, numai din fotografie, pe Ilie Lazăr, l-am văzut cu generalul Leonard Mociulschi plimbându-se pe Calea Victoriei. Şi m-am dus şi m-am uitat la el, zic: <Să trăiţi, domnul Ilie>, i-am spus eu. <De unde eşti, măi feciorule?>, m-a întrebat. Şi zic: <Sunt din Maramureş!> <De unde eşti din Maramureş?> <Din comuna Berbeşti.> <Al cui eşti?> <Sunt al lui Pătru al lui Diaconu!> <Păi, cunoşti pe Marina, pe Gheorghe, ce-a fost primar?> <Păi, cum de nu>, zic, <e fratele lui taică-meu>. <Da, mă?!… Bun.> Scoate o carte de vizită şi-mi dă o carte de vizită. <Vino pe la mine… Ai bani la tine?> <Nu>, zic, <nu am niciun leu.> O băgat mâna în buzunar şi o scos cum or fi banii astăzi, vreo 5000 de lei. Oh! Când m-am uitat, aşa, parcă… cum să spun, mi-a puşcat lăcrămile în ochi. […]

No, pe urmă m-am dus la el, am stat cu el acolo de vorbă, m-o întrebat mai multe lucruri, ce-i prin Maramureş… I-am spus: <Domnule, acolo suntem batjocoriţi, suntem consideraţi ca nişte animale, ca nişte oi care sunt sortite la măcelărie. Şi pentru aia>, zic, <am fugit de-acolo şi-am venit aici, domnule!>

După ce m-am eliberat din armată, a vrut să mă trimită pe front, m-o recomandat cineva la o întreprindere, [am stat vreo câţiva ani]. Pe urmă m-am dus la Ilie Lazăr şi Ilie mi-a zis să mă duc la şedinţă la Ambasador, la Hotelul Ambasador, unde aveam noi şedinţă, maramureşenii, în fiecare joi după-masă. Şi m-am dus acolo, mergeam acolo, ne întâlneam mai mulţi maramureşeni şi pe urmă, după aia, spune: <Mă, Marina, vii cu mine până la Tâncăbeşti, acolo avem ceva de lucru>. În ’44 era [înainte de 23 august]. <…Nu mai e departe timpul>, zice, <mă, Marina, şi plecăm acasă!… Iei aparatele astea de-aici şi le duci de la Tâncăbeşti…>, acolo, la Snagov [unde se] vorbea cu Cairo [pentru armistiţiu]. […] La Tâncăbeşti, acolo, într-o vilă, la etajul I, le-am pus acolo după o masă şi eu am plecat. […]

Am venit la Bucureşti, m-am dus la Floreasca, la ştrand, acolo erau nemţii, se antrenau acolo, făceau instrucţie şi nu ştiau nimica despre ce-i vorba. Şi-mi spune Ilie: <Să vezi, mă, să asculţi diseară ce or să spună la radio. Regele>, zice, <vorbeşte diseară.> Şi am auzit acolo […] <Atenţiune! Dăm un comunicat important pentru ţară! […] Români, în aceste zile de grea încercare, am ajuns cu poporul şi cu guvernele istorice la înţelegere să rupem legăturile cu puterile Axei şi să mergem cu război, să ne eliberăm pământurile de sub jugul străinilor, Ardealul de Nord!> – parcă acuma îl aud, domnule! O, ce bucurie enormă! Într-adevăr, cum o spus Ilie, mergem acasă!”

M-a dus la Odorhei pentru instalarea autorităţilor româneşti”

„El m-o chemat a doua zi, zice: <Mă Marina, plecăm în Ardeal, vii cu mine>. […] Am venit la Odorhei cu maşina, am avut o maşină la dispoziţie, un autoturism şi un camion, au fost mai mulţi, Rioşanu, o fost Murgescu, o fost Ilie Lazăr, a fost acolo comisar de poliţie, prefecţi care au fost instalaţi, ştiţi? Că pe mine m-a dus de la Iernut la Odorhei pentru instalarea autorităţilor româneşti de-acolo, în locul celor ungureşti. Pe urmă am avut necaz acolo, n-au vrut să predea primăria şi a început o bătălie acolo, între noi. […] Misiunea mea [era], să am grijă să nu se apropie nimeni de Ilie, să nu-l lovească cineva, dacă undeva se întâmplă ceva, pe front, să fiu activ, să acţionez imediat. Aveam grenade la mine, aveam pistol de buzunar, aveam pistol mitralieră la mine. Asta era misiunea mea: ca să-l conduc, ca să fiu aghiotantul lui. Am fost aghiotantul lui Ilie Lazăr.

Şi am venit de la Odorhei, am venit la Iernut, de la Iernut am venit la Oarba de Mureş. La Oarba am mers acolo, la Banat, la Sântana, la Voiniceni, la Sângeorz şi de-acolo am umblat prin toate comunele… Am avut mari lupte cu ungurii acolo şi cu nemţii. Pe urmă, am trecut la Blăjel, peste un deal, şi acolo a fost o groapă comună, 42 de militari de-ai noştri au fost prinşi de horthyşti şi le-au scos ochii, i-au mutilat complet, le-au tăiat nasul… Şi m-am dus cu Ilie acolo şi când a văzut… <Ia uite, domnule, ce-i aicea! Uite, măi, Marina, aici!> […] No, pe urmă am venit la Oarba de Mureş, acolo au fost mari lupte, într-un cimitir acolo, parcă acolo mai văd soldaţii cum a căzut cu sutele, cu miile, vreo 1200 de soldaţi… Ilie Lazăr a venit acolo şi s-a uitat, a mers acolo, a luat legătura cu comandantul armatei, cu Avramescu şi cu alte unităţi acolo şi unde să-i bage? A vrut să-i scoată din iureşul ăla, din breşa aia şi să-i ducă pe la Sângeorz, pe acolo să înconjoare Oarba şi să-i prindă pe-ăia… Misiunea lui era ca observator de front, ca comisar de front.

El cui raporta?

El tot raporta la guvern, lui Maniu, toate astea raporta la guvern, […] prin telefon şi prin agenţi care… prin curieri de-ăştia militari care mergeau cu corespondenţa la Bucureşti. […]

Şi cât aţi stat în preajma lui Ilie Lazăr?

Eu am stat… în septembrie, octombrie şi noiembrie. Până în noiembrie am stat în preajma lui, ’44.

În această perioadă Ilie Lazăr s-a întâlnit şi cu alţi fruntaşi ţărănişti?

S-a întâlnit, sigur. […] L-a întâlnit pe Mihai Popovici, cu Ghiţă Pop, cu Maniu, cu Gafencu, cu mai mulţi, cu miniştri, foştii miniştri ţărănişti. S-a întâlnit la Sibiu cu ei. Şi de la Sibiu s-a dus şi a avut o şedinţă la Orăştie unde s-a întâlnit cu Petre Groza şi Groza i-a spus: <Măi, Gyula, dacă eu câştig, tu vii la mine, mă, vii în partid la mine! Şi dacă câştigi tu, eu mă duc la tine!>, i-a spus Groza.

Cine v-a zis asta? Cine v-a povestit?

Păi eram eu în casă, acolo, eram de faţă, acolo.

Şi Ilie Lazăr ce-a răspuns?

Ilie Lazăr zice: <O să vedem noi cum o să câştigi tu!>… Când ne-am dus acolo, la Sibiu, era mare miting, […] o venit ţărani de-ăia cu cai, cu căruţe, cu drapele, cu asta. No, o spus acolo Ilie că: <Uite ce-or zis comuniştii, că în curând fruntaşii politici vor înfunda pereţii puşcăriilor!>…

De acolo am plecat iar înapoi pe front şi am ajuns la Turda, de la Turda am trecut la Uioara, de acolo am trecut pe Dealul Feleacului şi la Cluj. La Cluj or fost mari lupte acolo, […] noi am ocupat, românii, trupele noastre a ocupat oraşul Cluj. O venit şi o intrat ruşii după vreo săptămână, ne-au scos de acolo, ne-au trimis la Someşeni, pe noi, pe trupele noastre. Şi-apoi au început ăia să jefuiască clinicile şi toate alea, să ieie tot ce-or găsit pe acolo. […] Şi când a văzut Ilie despre ce-i vorba, s-a dus la mareşalul Malinovski, era un rus, comandantul armatei a doua sau a treia Ucraineană, s-a dus şi-o vorbit cu el. Şi eu am fost acolo, cu el… un rus era tălmaci, unul care-i cu barbă, lângă mine, ăla era tălmaciul lui Ilie. Şi ăla [Malinovski zice]: <Ce vrei, mă?> – nici n-o stat cu el de vorbă, cu Ilie! Parcă acuma îl văd pe rus, era gras aşa, Malinovski. […]

Şi când v-aţi despărţit de Ilie Lazăr?

De Ilie Lazăr m-am despărţit după trei luni de zile. Asta a fost în octombrie, la sfârşitul lui octombrie m-am despărţit de Ilie. Şi el atunci o venit la Bucureşti şi eu m-am tot dus cu frontul.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 1998]

Primii doi ani ai comunismului…

Sergiu Macarie, avocat, membru al Tineretului Naţional Ţărănesc:

În afara întâlnirilor pe care le aveaţi la sediu, în strada Clemenceau, participaţi şi la manifestaţii de stradă…

Astea erau zilnice, adică în orice caz la două-trei zile, nu se poate să fi trecut fără să n-avem o ciocnire cu bandele comuniste. Erau întruniri mai mari, imediat se ştia că vor veni ăia. Din fruntaşii partidului, cel care era împreună cu noi la ciocnirile astea era Ilie Lazăr. În Piaţa Palatului de cele mai multe ori, că acolo ne strângeam toţi şi aclamam pe rege. […] Şi totdeauna după asta veneau maşinile cu muncitori, cu ciomege. Aşa, de exemplu, când a fost… în 1946, 15 mai, când, la Ateneul Român, a fost sărbătorirea a 98 de ani de la discursul lui [Simion] Bărnuţiu pe Câmpia Libertăţii de la Alba Iulia [corect: de la Blaj], ei, a venit şi Maniu. La ieşire, de jur-împrejur şi de partea cealaltă, maşini pline cu muncitori cu ciomege. De-abia am reuşit să-l scoatem pe preşedinte, am deschis o uşă din fund, care nu se practica niciodată, am forţat-o ca să-l scoatem pe preşedinte. Şi ciocnirile astea erau permanente, cum au fost, de exemplu, întrunirile de la Aro, de la Scala, în perioada cu Rădescu şi aşa mai departe, se ştia că începe bătălia…”

[Interviu de Mariana Conovici, 2000]

Sursa: rador.ro

Trimite pe WhatsApp


Citește și:

populare
astăzi

1 Americanii, semnal de forță! Priviți ce dihanie au scos din adâncuri!

2 Din culisele marilor tunuri / Cine este în spatele firmelor care importă 90% din gazul rusesc?

3 VIDEO Demonstrație de forță a MApN?

4 Priviți ce mută Rusia la granița cu Ucraina!

5 A comis-o! Un sfârc nărăvaș a sărit din cupa sutienului Biancăi Drăgușanu!