Războiul din Afganistan, declanșat de ruși la finele anului 1979 a fost unul dintre cauzele prăbușirii Uniunii Sovietice 11 ani mai târziu. Și asta în condițiile în care participarea la acest conflict din inima Asiei a însemnat unul dintre cele mai dure eșecuri pentru Armata Roșie.

Pe 24 decembrie 1979, în Ajun de Crăciun, peste 30.000 de soldați ruși invadau Afganistanul alungându-l pe Hafizullah Amin, președintele țării. Scopul operațiunii sovietice era de a susține pe Babrak Kamal, lideul partidului comunist afgan, într-o încercare de a transforma țara din Asia Centrală într-un stat clientelar sovietic. Spre deosebire de Europa sau alte state unde a fost instaurat comunismul cu ajutorul Armatei Roșii, în Afganistan Partidul Comunist era divizat în două facțiuni și, în plus, nici nu se bucura de o adeziune totală a populației. Ba chiar în zonele rurale, comuniștii nu era priviți cu încredere. Așa că intervenția sovietică, o altă „operațiune specială” rusească, care trebuia să se încheie rapid, s-a transformat într-un adevărat război de uzură în urma căruia au murit în jur de un milion de oameni pe parcursul a 10 ani. Rezistența îndârjită a localnicilor afgani, temuții mujahedini, a dus la un eșec total al Armatei Roșii în Afganistan. Tocmai de acea mulți specialiști spun că eșecul acestui conflict, considerat pe bună dreptate un soi de „Vietnam sovietic”, a fost una dintre cauzele care a dus la prăbușirea regimului comunist în Rusia.

Ce căutau rușii în Afganistan

Este o întrebare pe care poate mulți și-o pun. Este o țară muntoasă, fără ieșire la mare și pe deasupra greu de cucerit. Cu toate acestea a fost mereu foarte râvnită de marile puteri cu pretenții coloniale. Afganistanul, este situat în Asia Centrală, fiind vecin cu șase țări: Pakistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan și China prin coridorul Wakhan. Pe scurt, o țară aflată la intersecția dintre Asia Centrală și Asia de Sud. Tocmai de aceea Afganistanul a cunoscut mai multe invazii și perioade de dominație de-a lungul istoriei sale milenare, inclusiv dominație persană sau macedoneană în Antichitate iar ulterior iraniană și arabă în Evul Mediu. Abia în secolul al XVIII-lea Afganistanul a devenit o națiune independentă sub conducerea lui Ahmad Shah Durrani.

Cu toate acestea, istoria Afganistanului nu a rămas pașnică. Între 1813 și 1907 a atras atenția a două mari puteri care făceau jocuri geo-strategice în zona asiatică. Este vorba despre așa numitul „Big Game” între Imperiul Britanic și Imperiul Țarist. Pe de o parte britanicii controlau India și Pakistanul și doreau să ocupe Afganistanul pentru a-și crea un stat tampon necesar pentru a preveni expansiunea Rusiei în Asia Centrală. La rândul lor rușii s-au extins mult în zona central-asiatică și doreau să avanseze tot mai mult. Ulterior, odată cu bolșevizarea Rusiei și mai târziu, cu Războiul Rece dintre SUA și URSS, după cel de-al Doilea Război Mondial, interesele sovietice erau și mai mare în zona Afganistanului. În primul rând, Afganistanul era o locație strategică pentru ruși iar resursele naturale extrem de importante pentru industria sovietică. Nu în ultimul rând, prin ocuparea Afganistanului sau mai degrabă prin aducerea sa în sfera de influență sovietică, rușii aveau șansa de a ajunge la Oceanul Indian.

„Motivele din spatele interesului sovietic pentru Afganistan pot fi găsite în locația strategică a Afganistanului, resursele sale naturale și luptele din timpul Războiului Rece: Uniunea Sovietică a perceput locația strategică a Afganistanului în Asia Centrală ca o oportunitate unică de a accesa Oceanul Indian, conectând Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Asia de Sud. În plus, Afganistanul era bogat în cupru, minereu de fier și aur. Resursele naturale abundente au creat stimulente suplimentare pentru Uniunea Sovietică pentru a-și consolida influența în Afganistan. În cele din urmă, în contextul luptei internaționale din epoca Războiului Rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică pentru dominația globală, Uniunea Sovietică a considerat Afganistanul o țară cheie pentru a contracara influența Statelor Unite în regiune, în special în Pakistan și Iran”, preciza specialista georgiană în relații internaționale, Tsira Shvangiradze în „1979 Soviet Invasion of Afghanistan: The Beginning of the USSR’s End” pentru „The Collector”.

O încercare de sovietizare eșuată a Afganistanului. O prietenie care a sfârșit prost

Inițial relațiile dintre afgani și sovietici au fost mai mult decât cordiale. Afganistanul este unul dintre puținele state care au recunoscut încă de la început Revoluția Bolșevică în Rusia . Ba chiar în 1921 rușii și afganii au încheiat un tratat de neagresiune și colaborare. Ulterior, sovieticii au trimis afganilor diferite forme de ajutor economic și tehnologic. Afganistanul s-a apropiat și mai mult de Uniunea Sovietică după 1954, atunci când Statele Unite au început să vândă arme Pakistanului, inamicul afganilor.

Drept urmare, Afganistanul, deși oficial neutru în Războiul Rece, s-a apropiat de India și Uniunea Sovietică, care erau dispuse să le vândă arme. Sovieticii au sesizat o oportunitate de a instala un guvern marionetă în Afganistan după ce pe 17 iulie 1973, Mohammed Daoud Khan l-a detronat pe ultimul rege al Afganistanului, Mohammed Zahir Shah, care era și vărul său. Apoi s-a autoproclamat președinte al Republicii Afganistan. În ciuda așteptărilor, sovieticii au avut parte de un șoc. Daoud Khan era autoritar și avea propria viziune asupra dezvoltării Afganistanului. Acesta căuta libertate de acțiune dar și combaterea oricărei forme de dependență militară, financiară și politică de un alt stat.

„Nu vă vom permite niciodată să ne dictați cum să ne conducem țara și pe cine să angajăm în Afganistan. Modul și locul în care angajăm experți străini va rămâne prerogativa exclusivă a statului afgan. Afganistanul va rămâne sărac, dacă este necesar, dar liber în acțiunile și deciziile sale”, i-a transmis Daoud Khan lui Brejnev în timpul unei întâlniri din aprilie 1977.

Acest lucru i-a înfuriat teribil pe ruși care au pus la cale îndepărtarea lui Daoud Khan. Se presupune și cu sprijinul KGB, în aprilie 1978 guvernul condus de președintele Daoud Khan a fost răsturnat de o lovitură de stat organizată de doi ofițeri de stânga. Ulterior puterea a fost împărțită între două grupări marxist-leniniste, Partidul Popular (Khalq) și Partidul Banner (Parcham) care anterior s-au desprins dintr-o singură organizație, Partidul Popular Democrat din Afganistan.

Noul guvern, care avea un sprijin popular redus, a stabilit legături strânse cu Uniunea Sovietică, a lansat epurări nemiloase ale întregii opoziții interne și a început ample reforme funciare și sociale după model comunist. Toate aceste „reforme” au revoltat populația rurală, în special, care a dus la rebeliuni în lanț. Populația musulmană, cea mai numeroasă în Afganistan era în general anticomunistă. Tocmai de acea împotriva regimului comunist afgan s-a format o puternică insurecție, formată atât de membrii grupurilor tribale afgane dar și a opoziției din mediul urban. Acești insurgenți au ajuns să fie cunoscuți drept mujahedini (n.r - în arabă înseamnă „cei care pornesc la jihad”).

O invazie în toată regula. Americanii dau arme insurgenților

Pentru a susține noul stat clientelar condus de un guvern comunist extrem de șubred rușii au hotărât o intervenție în Afganistan. „Întrucât guvernul lui Amin era pe punctul de a cădea în decembrie 1979, factorii de decizie sovietici au susținut Doctrina Brejnev, introdusă pentru prima dată în 1968. Aceasta a dat undă verde intervenției militare sovietice în țări terțe, declarând că orice amenințare la adresa unei națiuni socialiste reprezenta o amenințare la adresa socialismului în general. În cazul Afganistanului, invazia militară a avut ca scop sprijinirea regimului comunist al PDPA și împiedicarea statelor occidentale sau islamice să câștige influență asupra Afganistanului”, precizează Tsira Shvangiradze în aceeași lucrare.

Sovieticii au pătruns în Afganistan cu 30.000 de soldați, alungând-ul pe Amin. În locul său a fost ales liderul Partidului Banner, Babrak Kemal. Nici acesta nu a reușit să obțină un suport popular semnificativ. Din contră invazia și acțiunea în forță a URSS i-a întărâtat și mai tare pe afgani. La rândul lor, Statele Unite văzând politica rusească în Afganistan a hotărât să-i sprijine cu armament pe insurgenți. Culmea, și China, speriată de dorința de expansiune rusească, a decis să acorde ajutor insurgenților afgani, prin tabere de antrenament. În aceste condiții rebeliunea mujahedinilor a luat amploare, răspândindu-se în toate părțile țării. Sovieticii au lăsat inițial în sarcina armatei afgane reprimarea rebeliunii, dar aceasta din urmă a fost afectată de dezertări în masă și a rămas în mare parte ineficientă pe tot parcursul războiului. Războiul a luat amploare în scurt timp. Peste 100.000 de trupe sovietice au fost comasate în Afganistan controlând mai mare orașele și centrele comunelor mai mare, plus garnizoanele importante.

Rușii nu puteau însă controla vastul teritoriu muntos, acolo unde mujahedinii se mișcau cu lejeritate, imposibil de prins. Guerilele mujahedinilor au reușit să fenteze mare parte a atacurilor puternice ale sovieticilor. În schimb, prin mișcări rapide și atacuri supriză provocau pagube însemnate invadatorilor. Sovieticii au încercat apoi să elimine sprijinul civil al mujahedinilor prin bombardarea și depopularea zonelor rurale. Aceste tactici au declanșat un exod masiv și o puternică criză umanitară. Până în 1982, aproximativ 2,8 milioane de afgani au solicitat azil în Pakistan, iar alți 1,5 milioane au fugit în Iran.

Mujahedinii au reușit în cele din urmă să neutralizeze puterea aeriană sovietică prin utilizarea rachetelor antiaeriene portabile furnizate mai ales de Statele Unite ale Americii. În plus, mujahedinilor afgani li s-au alăturat numeroși alți musulmani din țările arabe care doreau să participe la „jihadul” împotriva rușilor. În scurt timp, războiul din Afganistan s-a transformat într-un conflict de uzură în care rușii s-au trezit complet blocați, consumând resurse umane și materiale incredibile.

Un „Vietnam al URSS” care a dus la căderea regimului comunist

Așa cum am precizat, deși URSS credea că va fi doar o misiune rapidă de susținere a liderilor comuniști și alungare a insurgenților, Afganistanul s-a dovedit o capcană mortală. Războiul a durat un deceniu iar sovieticii au pierdut peste 15.000 de soldați plus un număr mult mai mare de răniți.

„Uniunea Sovietică pierduse aproximativ 15.000 de soldați în timpul războiului și era epuizată financiar și militar până în 1988. Brutalitatea invaziei sovietice din Afganistan, adesea numită „Vietnam-ul Rusiei”, alimenta, de asemenea, tulburări interne în rândul populației sovietice. Un milion de oameni, 90.000 de luptători mujahedini și 18.000 de soldați afgani au fost uciși în timpul războiului sovieto-afgan”, se arată în „1979 Soviet Invasion of Afghanistan: The Beginning of the USSR’s End”.

Așa că noul lider al Uniunii Sovietice , Mihail Gorbaciov a considerat intervenția sovietică în Afganistan o greșeală politică, o mișcare care priva economia sovietică deja zdruncinată de resurse importante. În octombrie 1985, Biroul Politic, la ordinul lui Gorbaciov, a dat ordinul de retragere al trupelor sovietice din Afganistan. Retragerea sovietică a fost finalizată pe 15 februarie 1989.